Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » „Coloana fără sfârşit este un cântec etern”

„Coloana fără sfârşit este un cântec etern”

Împreună cu trei generaţii din familia lui Gheorghe din Gorj: Georgescu‑Gorjan, mai putem găsi detalii pentru a înţelege drumul Coloanei lui Brâncuşi de la Târgu Jiu. El însuşi o ipostazia ca „un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”. Sorana Georgescu‑Gorjan, fiica inginerului Ştefan Georgescu-Gorjan, şi‑a făcut o profesiune de credinţă din a desluşi sensuri şi semnificaţii, gesturi şi evenimente decisive din istoria devenirii unui monument, din întregul Ansamblului monumental Calea eroilor de la Târgu Jiu.

 

Până să devină Coloana fără sfârşit

 

Sorana Georgescu‑Gorjan: „Coloana fără sfârşit este un cântec etern, care ne duce în infinit dincolo de orice durere şi bucurie factice”.

Mihaela Helmis: Ce aţi citat?

Textul despre Coloana fără sfârşit, scris de Brâncuşi în anii ’50.

Eu am în faţa ochilor o casetă care s‑a deschis şi în ea este adăpostită, ca într‑un căuş de palmă, o fotografie originală a locului pe care Brâncuşi îşi imagina ce ar putea să fie, şi anume la Târgu Jiu, Coloana. Este o înălţare de S‑uri, să le spunem, ce stăteau să fie module…

Ca un şurubel.

Da, iar dumneavoastră sunteţi păstrătoarea acelei fotografii originale şi a unei istorii ale cărei detalii importante se pot pierde, în legătură cu etapele prin care a trecut coloana până să devină Coloana fără sfârşit… Şi nu sunteţi singură, mai sunt cel puţin două generaţii înaintea dvs. dintre cei care, la rândul lor, pot depune mărturie despre Brâncuşi în devenirea lui artistică.

În familia noastră, personalitatea lui Brâncuşi a fost întotdeauna importantă şi rămâne a fi un element copleşitor. M‑am născut chiar în casa în care, la Petroşani, a fost găzduit Brâncuşi, atunci, în 1937. Eu m‑am născut în 1939 şi am trăit într‑un fel cu acest aer pe care l‑a respirat şi el în zona respectivă.

Era vorba de momentul în care se turnau la Petroşani elementele Coloanei.

Da. Brâncuşi a venit în august în Petroşani, a fost găzduit de tata în locuinţa lui din strada Cloşca nr. 2. şi i‑a pus la dispoziţie o cameră simplă. Brâncuşi a ales‑o pe cea mai simplă pentru că avea o masă mare pe care se puteau întinde foile, schiţele, şi timp de două săptămâni, până la mijlocul lui august, au discutat şi au stabilit ceea ce urma să fie realizat material, adică dimensiunea propriu‑zisă a Coloanei. În discuţiile prealabile din Franţa se stabilise doar că această operă urma să fie făcută din oţel şi fontă şi dimensiunile le‑au stabilit în Petroşani: calculele de rezistenţă, banii care erau puşi la dispoziţie şi ceea ce dorea Brâncuşi estetic vorbind, şi anume ca un modul să respecte un principiu.

Adică o mărgea, cum spuneau ei atunci.

O „mărgea”, da, să aibă o proporţie bine stabilită. Brâncuşi cioplise coloane de lemn în Franţa şi toate aceste coloane respectă această proporţie a modulelor. La Târgu Jiu proporţia este perfectă, pentru că este făcută industrial şi sigur că este cât se poate de corectă. Se chema 1‑2‑4 raportul care trebuia respectat. Un modul era format din două trunchiuri de piramidă unite prin baza mare. Latura acestei baze pătrate trebuia să fie de 1 pentru baza mică, de 2 pentru baza mare şi de 4 pentru înălţime. Şi ţinând seama de acest raport făceau tot felul de încercări până au ajuns la soluţia de 45 cm x 90 cm x 1,80 m, de înălţimea unui stat de om, dacă vreţi. În momentul acela Brâncuşi a spus: asta e! Şi a fost momentul când s‑a putut stabili dimensiunea unui modul care urma să fie, în primul rând, făcut sub formă de model din lemn de tei, şi Brâncuşi s‑a dus la atelier. Lucrătorii de acolo care erau foarte pricepuţi au făcut un model cu laturi foarte bombate pe care Brâncuşi urma să le cioplească, aşa cum avea el obiceiul, şi să creeze o curbură imperceptibilă, care într‑adevăr a dus la ceea ce vedem astăzi. Brâncuşi a lucrat numai una din aceste laturi, urmând ca pe celelalte 3 să le facă şeful atelierului de tâmplărie Carol Flisek. După ce a lucrat zile întregi aici, a plecat la Bucureşti, pentru că urma să meargă în India. A rămas să fie ţinut la curent cu toate demersurile de tata şi a început o corespondenţă în sensul acesta.

 

O legătură foarte frumoasă

 

Un alt moment al găzduirii lui Brâncuşi se leagă de tatăl tatălui dvs.

Da. Era, de fapt, prima oară când Brâncuşi era găzduit de un Georgescu‑Gorjan, foarte tânăr fiind, când a venit întâi la Craiova. L‑a găzduit bunicul, Ion Georgescu‑Gorjan, pe care‑l chemase în copilărie Ciobanu şi care‑şi schimbase numele în „băiatul lui Gheorghe din Gorj”. Pe tânărul Costache, mai mic decât el cu 7 ani, îl considera ca un fel de învăţăcel, îl sfătuia, era o legătură foarte frumoasă între ei, şi l‑a găzduit într‑o cameră cu fratele lui mai mic adus de la ţară şi pe care‑l îndemna să înveţe carte ca să ajungă ceva mai bine decât el.

Şi acest fapt, acest moment de cunoaştere dinaintea plecării, a lucrului, a consacrării la Paris, ce importanţă a avut atunci când tatăl dvs., inginerul Ştefan Georgescu‑Gorjan, devenea colaborator în realizarea Coloanei?

Când s‑a dus tata la Paris, Brâncuşi l‑a primit cu braţele deschise, pentru că era fiul unui prieten care venea din Gorj şi asta conta foarte mult. I‑a deschis atelierul, i‑a povestit o serie de lucruri, iar pe tata l‑au impresionat, în primul rând, lucrările din atelier, coloanele de lemn care erau acolo ca nişte copaci care se ridicau vertical.

Era 1934.

În 1934. Prima vizită a fost în decembrie. Atunci s‑au hotărât să se vadă şi să stea mai mult de vorbă pe 7 ianuarie, de ziua Sfântului Ion, ziua bunicului. Cu ocazia acelei vizite, Brâncuşi i‑a pus muzică din sistemul lui de redare, un sistem de a pune discurile de la coadă la cap, lateral, excentric, şi melodiile sunau cu totul altfel decât era obişnuit. A fost un joc muzical care l‑a încântat pe tata şi la sfârşit i‑a pus întrebarea care l‑a făcut fericit: dacă ar vrea să colaboreze şi cum crede că s‑ar putea face din metal coloanele care erau în atelier din lemn. Şi tata i‑a dat o soluţie tehnică mulţumitoare. A durat colaborarea nişte ani, nu s‑a făcut atât de repede, pentru că imediat după vizita tatei din 7 ianuarie, pe 11 ianuarie, Brâncuşi îi scria Miliţei Pătraşcu, intermediar între el şi familia Tătărescu, şi îi acceptă propunerea de a face un monument la Târgu Jiu.

Iar această fotografie, spuneaţi cu „şurubel”, în care Brâncuşi figurase coloana cu 12 elemente, cum a ajuns la tatăl Dvs.?

Fotografia a făcut‑o tata. Când a ajuns Brâncuşi la Târgu Jiu, l‑a chemat pe tata de la Petroşani să‑i arate locul unde urma să ridice monumentul. În prealabil discutase la Bucureşti cu familia Tătărescu şi cu Societatea Petroşani. Aceasta avea la Petroşani atelierele centrale, ateliere de tip modern, bine dotate, care puteau să realizeze ceea ce îşi dorea Brâncuşi. Şi tata a venit repede de la Petroşani cu maşina şi a mers cu Brâncuşi în locul pe care acesta îl numea Târgul Fânului, pentru că erau nişte căpiţe de fân acolo. De fapt, era târgul de afară al oraşului sau târg de vite, adică era un loc viran care l‑a încântat pe Brâncuşi, pentru că avea în perspectivă munţii, era liber şi se putea ridica foarte frumos monumentul dorit. Deci, fotografia a făcut‑o tata. Multă lume spune că a făcut‑o Brâncuşi. Dar a făcut‑o tatăl meu şi a dus‑o la Petroşani, unde a fost developată la domnul Liszka, un fotograf care locuia în apropiere. E semnat pe spatele fotografiei. Când s‑a hotărât Brâncuşi să vină la Petroşani a văzut fotografia developată, i‑a cerut tatei stiloul, cu peniţă cam boantă, şi a făcut acel… „şurubel”.

Care cred că nu are 5 cm în fotografia respectivă…

Da, e mică, are numai 12 volute practic şi marca locul unde voia să se ridice Coloana.

Ne aflăm în anii ’30, într‑o vreme în care se puteau face fotografii şi sunt documentate etapele prin care trece acest viitor monument, care ne pare tuturor fabulos, nemaivăzut, şi ca formă şi ca dimensiune, cu un mesaj foarte limpede. În mintea tuturor era ceea ce se întâmplase în toată ţara, se ridicau monumente pentru eroii din Primul Război Mondial.

Da, sigur că da. Dar este un lucru pe care‑l ştim: Brâncuşi nu era de acord cu acel gen de monumente, cu soldaţi cu ţeava spre tine, cu tot felul de vulturi… Pe multe le socotea ciori. El s‑a hotărât să facă ceva pentru toţi cei care au murit în Războiul de Întregire; aşa şi scrie în actul pe care Arethia Tătărescu l‑a trimis către Primărie, că dorinţa Ligii a fost să se facă în amintirea celor care au căzut în Războiul de Întregire. S‑a publicat acest document; „întregire” pe vremea pe care o cunoaştem şi noi nu se mai putea menţiona şi e notat „Războiul de…”. În acea perioadă se păstra dorinţa de a fi recunoscători faţă de cei care, în condiţii foarte grele, s‑au luptat şi au apărat ţara.

Brâncuşi ducea cu el la Paris amintirea despre tot ce‑l înconjura şi avea o semnificaţie necesară, obligatorie, despre lucruri care contează în viaţă, şi ducea stâlpii funerari din Oltenia. De aici lucrurile deodată se leagă şi înţelegem foarte exact ce a fost, ce a devenit, cum a devenit acest stâlp repetat, ceea ce poate „să lege pământul de cer”, cum spunea Brâncuşi.

Am între documente o imagine foarte semnificativă, un stâlp de mort din Oltenia, pe care l‑am primit de la Institutul de Folclor şi care m‑a făcut de‑a dreptul fericită; e din anii ’20 şi alături e o fotografie a Coloanei văzută prin verdeaţă, care seamănă perfect.

Un stâlp de mort foarte înalt, nu cât un stat de om aşa cum se întâmpla în cimitirele obişnuite, care cred că este cât cel mai falnic dintre brazii posibili…

Da, sigur că da, un stat de om care e repetat pe verticală, acolo, în cimitirul din Peşteniţa, Gorj, şi care dovedeşte şi această sursă a Coloanei. Sigur, putem să ne referim şi la stâlpii de cerdac, care fac legătura dintre talpa casei şi acoperiş. Toate coloanele pe care le‑a făcut Brâncuşi în prealabil au această repetare de modul.

Un număr semnificativ de fiecare dată.

Cel mai frumos exemplu este coloana de la Voulangis, în aer liber, care este cioplită pe loc dintr‑un trunchi de plop în 1926.

 

O fundaţie din trepte

 

De la aceste „mărgele”, de la aceste – li se spune ulterior – module de un stat de om, cu înălţimea standard de 1,80 m, cu miez de oţel, cu faţă de fontă şi cu suprafaţă de alamă, ajungem la aproape 30 metri înălţime şi la o bază piramidală ca fundaţie care să poată susţine o greutate de câteva zeci de tone.

Adevărul e că fundaţia este făcută în trepte; este o fundaţie foarte adâncă şi e bine umplută cu ciment, ca să devină beton, iar sub pământ se află o „capră în cruce”, aşa scrie tata, adică un fel de structură care să ţină, ca o gheară, toată povestea asta. Este important că această formaţie, această Coloană a fost gândită ca să fie perfect făcută printr‑o probă în atelier, la orizontală. Această verificare urmărea ca modulele să fie perfect rabotate, să nu existe nicio mişcare între ele, pentru că, interesant, aceste module nu sunt sudate, ci se ţin prin propria greutate. Şi tot pentru că între Petroşani şi Târgu Jiu este Defileul Jiului cu serpentine şi nu se putea face un stâlp de oţel dintr‑o bucată, s‑a conceput de la bun început în trei bucăţi; cel de sus mult mai simplu decât celelalte, care susţineau mai multă greutate, şi în acest fel s‑a transportat acest stâlp din trei bucăţi, pe Defileul Jiului, în condiţii destul de dificile, cu camioane, cu un fel de auto‑şenile, „ca în Sahara”, scrie tata. A apărut atunci, la un moment dat, în presă că s‑ar fi transportat aceste piese cu care cu boi şi flăcăi chiuind. Lucru foarte romantic, care circulă şi acum. Din fericire, am regăsit scrisoarea tatei către Brâncuşi în care e descris exact acest pelerinaj pe Defileul Jiului, cu toate elementele precizate. Modulele au fost duse separat, foarte bine acoperite, ca să nu se deterioreze în timpul transportului; la Târgu Jiu s‑a făcut un sistem de prindere, de coborâre a lor, ca să fie cât se poate de bine apărate.

Şi noi avem în fotografiile‑document de la momentul respectiv dovada acelei schele care creştea în jurul acestor module care se suprapuneau.

E adevărat că miezul de oţel a fost sudat, iar modulele au fost trase unul câte unul. Brâncuşi le spunea „elemente” în corespondenţa cu tata, care scria: „Elementul 1 e gata, elementul 2 s‑a turnat, s‑a făcut…”.

Dar aţi pomenit de miez care nu este un par simplu. El are o latură de 40 cm…

Interesant este că s‑a conceput pătrat, nu rotund. În procesul de creare, de gândire, s‑a mers pe formula rotund, dar pe rotund s‑ar fi răsucit modulele. Făcând pătrat miezul, nu se mai puteau mişca. Toate încercările au mers pe formula cea mai logică şi cea mai bună, pentru că, într‑adevăr, la Atelierele centrale erau şi lucrători foarte buni, şi oameni care puteau să dea soluţii cât mai bune, la tot ce a discutat tata cu Brâncuşi ore întregi. Ca inginer şef acolo, tata avea echipe foarte bune şi discuta cu fiecare pentru a stabili soluţiile. Sigur că nu ştiau ce se face, mulţi nu ştiau, dar ce au făcut au făcut foarte bine.

Inginerul Ştefan Georgescu‑Gorjan a fost şi rămâne mai mult decât un martor, împreună cu Brâncuşi, aşa cum fiica sa, Sorana Georgescu‑Gorjan continuă să caute noi dovezi semnificative.

Am o corespondenţă pe care am reuşit să o obţin de la Centre Pompidou, de la biblioteca Kandinsky, mult mai târziu. Tata trimitea scrisorile şi nu‑şi păstra „xerocopiile”, pentru că nu exista formula asta. Scria repede ca să ajungă poşta rapid şi nu mai ştia exact ce şi când a scris. Iar în momentul în care moştenitorii au publicat în 1986 cartea lor, ei având toată arhiva, inclusiv scrisorile tatei, au tradus în franceză şi au publicat anumite fragmente. Tata le ceruse insistent să‑i trimită copiile scrisorilor lui, pentru că vrea să facă o carte şi să poată să scrie corect. Nu i le‑au trimis. După moartea acestora, moştenitorul lor a lăsat toată arhiva asta Franţei şi am găsit la biblioteca Kandinsky scrisorile tatei. A fost pentru mine o mare bucurie să constat că acea scrisoare care credeam că s‑a pierdut există şi e în româneşte, nu în franceză.

Peste mai mult de 40 de ani.

Ce am căutat tot timpul cu multă insistenţă a fost să văd cum foloseşte Brâncuşi cuvântul Coloană. Tata îşi aminteşte cum în discuţiile lor de lucru numele era Coloana infinită – „a infinitului”, în niciun caz. Iar în tot ce a consemnat Brâncuşi există o singură menţiune scrisă de mâna lui, prin anii ’50, în care spune Coloana fără sfârşit. Iar în timpul când a expus coloanele de lemn aşa le‑a intitulat: coloane fără sfârşit. În catalogul Brummer în engleză, din 1926, apare Column without end, după care a devenit Endless column.

Şi mai semnificativ.

În felul ăsta, în scris, pentru cele de lemn. Iar pentru Coloana asta, definiţia pe care o dă el în scris, consemnat de mâna lui, e aşa: „La colonne sans fin c’est une chanson eternelle qui nous emmene dans l’infini au‑dela de toute douleur et joie factice” (Coloana fără sfârşit este un cântec etern care ne duce în infinit, dincolo de orice durere şi bucurie factice).

 

„Da”, zice Brâncuşi…

 

Impresionant, pentru că nu întotdeauna i se alătură acestui element dintr‑o Cale întreagă a eroilor, această atât de sensibilă explicaţie, de care Brâncuşi a crezut că este nevoie, de vreme ce a lăsat‑o.

Tata povestea că, în general, lui Brâncuşi i se cereau explicaţii şi că el nu explica niciodată de ce, cum sau ce face. Când venea fiecare cu câte o soluţie nu‑i contrazicea şi foarte multă lume pe urmă spunea: „Brâncuşi mi‑a spus”. Brâncuşi nu spunea, nu contrazicea. Malvina Hoffman, o sculptoriţă americană care l‑a vizitat pe Brâncuşi în ajunul inaugurării ansamblului, spune, văzând fotografii: „Coloana e ca un cactus!” – „Da”, zice Brâncuşi… Aşa că în momentul în care apar atâţia oameni care peste ani spun că „m‑am întâlnit cu Brâncuşi şi mi‑a povestit şi mi‑a spus…” nu poţi decât să zâmbeşti, ce să spui?

Dar momentul acela al inaugurării în amintirea tatălui Dvs. cum este? Pentru că pe firul acesta al realizării acestui impresionant monument prin dimensiuni, prin greutate, prin semnificaţie, au fost atâtea persoane. Cine s‑a aflat la inaugurare?

La inaugurare n‑au fost nici Brâncuşi, nici tata. Tata era plecat din ţară în momentul acela şi nu poate depune mărturie. În schimb, fiica doamnei Tătărescu, Sanda Negropontes, a fost acolo şi spune clar că Brâncuşi n‑a fost de faţă, pentru că s‑a schimbat de câteva ori momentul inaugurării. Tot timpul trebuia adaptat cu Mărăşeştiul, cu tot felul de alte momente. Brâncuşi era în Bucureşti, se pare că era şi bolnav cumva, din corespondenţă reiese că avea ceva afecţiuni, şi pur şi simplu n‑a venit. Iar la inaugurare au fost numai autorităţi, dar n‑a venit regele.

1938.

Era octombrie ’38. Tătărescu nu mai era deja prim-ministru; era un moment în care, politic vorbind, se schimbaseră lucrurile. A fost acolo Arethia, sigur că da, a fost şi Sanda, fiica ei. Deci, ele pot să spună cine a fost şi cine n‑a fost, Brâncuşi n‑a fost. Alexandrescu, cioplitorul Porţii, spune că nu a fost Brâncuşi, şi pe el poţi să‑l crezi.

Alămirea când s‑a făcut?

S‑a făcut o încercare în ’37, care n‑a dat soluţii bune. Şi a trebuit găsită o alamă de mai bună calitate, care a venit în ’38. Oricum, alămirea nu se putea face pe frig. A trebuit să se facă vara, pe căldură, şi s‑a făcut în prezenţa lui Brâncuşi, atunci când sculptorul punea la punct şi Poarta: în ’38 terminase şi restul ansamblului, şi el, sculptorul, s‑a ocupat.

Să strălucească în Soare.

Da. Tata n‑a mai fost implicat în definitivare, pentru că el îşi făcuse datoria de construcţie propriu‑zisă, partea de alămire nu mai era de competenţa lui şi oricum venise o firmă specializată care s‑a ocupat de treaba asta.

Cum a fost privită, în tot acest ansamblu, această Coloană fără sfârşit la vremea respectivă?

În momentul acela au fost, sigur, fel de fel de reacţii. Au fost puţini cei care au înţeles.

Tatei cum i se părea?

A fost impresionat de ea şi s‑a luptat. Mai mult decât atât, peste ani el s‑a ocupat de două metalizări, în 1965‑1966 şi în 1976. Deşi nu era specialitatea lui, a solicitat specialiştii în metalizare din momentul respectiv şi a condus cele două proiecte.

Ca să dureze…

Tata aşa a şi spus, că e făcută să dureze. Iar peste ani am avut bucuria să discut cu cei care au restaurat Coloana şi care erau uimiţi că până şi buloanele se păstrau, că totul era făcut în aşa fel încât nu le venea să creadă cât de bine şi de frumos era lucrat. Din păcate, de o Zi a Crucii a fost demontată, au fost nişte ani de luptă, de polemică, de discuţie, după care, în sfârşit, s‑a restaurat. În anul 2000 s‑a făcut resfinţirea şi s‑a adus la vechea formulă. Am văzut şi cum s‑au pus la loc modulele, într‑un sistem special, ca un fel de bebeluş într‑un leagăn uriaş, cu care erau duşi să nu se mişte nimic. Când a fost demontată, se pare că a fost folosită o macara care nu era potrivită, fiind fisuraţi modulii şi au fost o serie de lucruri care s‑au stricat…

Se poate face restaurare şi în materie de fontă, iată Coloana!

Da, modulii au fost luaţi şi puşi la punct şi aduşi apoi şi puşi la loc. S‑a creat şi un folclor pe tema asta; unul dintre moduli care era foarte frumos şi lucios era numit „Lady Di”, altul, care era cu multe ciupituri, era „Arafat”… Şi s‑a mai întâmplat ceva miraculos. În cele trei luni cât a durat restaurarea, n‑a fost nicio ploaie, s‑a putut lucra foarte bine şi după ce s‑a sfinţit a început să ningă.

 

Moştenirea lui Brâncuşi

 

După cum ne‑aţi învăţat în atâtea rânduri, că trebuie să verificăm din multe surse atunci când e vorba despre imagini, o faceţi şi atunci când este vorba despre cuvintele care i se pun cumva „în cârcă” lui Brâncuşi. Sunt destule momentele, situaţiile în care ceea ce a spus el a fost fie răstălmăcit, fie citat ciudat, fie adus cumva din condei sau sintetizat şi mai sunt şi traducerile. Cum ar trebui să ne comportăm faţă de acest mod de a păstra moştenirea lui Brâncuşi?

Au existat o serie de martori, de persoane care au vorbit cu Brâncuşi, care au relatat cele spuse de Brâncuşi. Au fost interviuri care i s‑au luat, care s‑au consemnat, dacă ne referim în special la cele în limba română, adică pentru noi, românii, să ştim cum anume a vorbit şi a scris Brâncuşi. Totuşi, sunt puţine mărturii în română. Foarte multe sunt în franceză sau în engleză. În română sunt mai puţine, şi atunci multe din cele în română sunt traduceri sau relatări după relatări. Sunt câteva exemple importante de vorbe care s‑au transmis eronat şi care au rămas ca atare. În cazul limbii noastre, e foarte important de ştiut că scrisoarea pe care a trimis‑o Brâncuşi Miliţei Pătraşcu, de acceptare a comenzii pentru Târgu Jiu, a fost scrisă în română, şi e scrisă într‑o română frumoasă. Textul a fost tradus de domnul Barbu Brezianu şi publicat în Revue Roumaine d’Histoire de l’Art în franceză, şi apoi multă lume l‑a tradus după traducere. Scrisoarea se află la Academia Română, unde a fost dăruită de Miliţa. Acolo o găsim în română, aşa cum a scris‑o Brâncuşi. Este una din puţinele mărturii scrise de mâna lui Brâncuşi, pentru că, din păcate, foarte multe din vorbele care circulă, circulă din relatări, din vorbirea unora sau a altora. Importante sunt cele scrise, şi această scrisoare, importantă pentru istoria monumentului şi pentru istoria arhitecturii urbane, contează foarte mult pentru felul în care a formulat Brâncuşi. El a scris acolo cu o smerenie care îl caracterizează, că se consideră ca „un ucenic pe cale de a deveni calfă”. Calfă este un cuvânt foarte românesc şi care e destul de greu de tradus. Şi traducerea traducerii a adus o serie de lucruri care modifică sensul.

Din fericire, avem ceea ce ne‑aţi dăruit în Aşa grăit‑a Brâncuşi (Editura Brâncuşi, 2018), şi anume aceste variante în română, în franceză, în engleză, cu sursa exactă, fără să se mai recurgă la retroversiuni, precizând anul… Şi atunci, cu siguranţă, ne dăm seama care este originalul.

Da. Am luat antologia cu aceste cugetări şi am răsfoit‑o. Foarte multe din spusele importante sunt în volumele apărute în 2003‑2004, în momentul în care Arhiva Brâncuşi a intrat în domeniul public şi s‑a consemnat în volumul „Brâncuşi inedit” scos de Doina Lemny şi Cristian Velescu, după „la dation Brancusi” pe care l‑au publicat Marielle Tabar şi Doina Lemny la Paris. Aici se găsesc, între altele, toate aceste cuvinte ale lui Brâncuşi, păstrate de Brâncuşi însuşi: notaţii pe foi de hârtie, pe o serie de cartoane, pe plicuri. Sunt foarte importante pentru că sunt scrise de mâna lui. În aceste importante relicve păstrate în arhiva de la Kandinski în momentul de faţă, se găseşte şi o consemnare legată de o vorbă care circulă foarte, foarte mult, vorba pe care se zice că i‑a spus‑o Brâncuşi lui Rodin, când l‑a invitat să lucreze cu el. Ne referim la o notaţie în româneşte care ne arată într‑un fel cum gândea Brâncuşi în formulele lui foarte lapidare, foarte simple. El spunea: „Tout près de choses grandes ne peuvent pousser que des choses petites”/ Foarte aproape de lucrurile mari nu pot să crească decât lucruri mici. Asta este scris pe un carton, păstrat în această arhivă, şi dovedeşte punctul de pornire. Brâncuşi a povestit foarte mult şi la multă lume ce i‑a spus el lui Rodin şi textul autentic este formulat într‑un Omagiu lui Rodin, din 1952, în franceză, în care se spune „il ne pousse rien sous les grands arbres”/ nu creşte nimic sub copacii mari. Dar pornirea e altfel: a se nota că e scrisă de el pe carton, exprimând aceeaşi idee.

 

Biblioteca Kandinski

 

Mai există o sursă, într‑un fel credibilă şi pentru noi un izvor, să‑i spunem. Relatările sau notaţiile din carnetele prietenilor, care până la urmă se transformă în sinteze ale vorbelor nu ştiu cum notate, până la urmă transcrise şi transpuse în reviste, aşa cum se întâmplă şi cu Ionel Jianu.

Sigur că da. Dintre vorbele notate sunt multe şi ale lui Pandrea, şi ale lui Paleolog. Ionel Jianu le‑a publicat în română în revista Lumină şi coloare. Important e că a făcut aceste notări în ’38, deci la ultima vizită a lui Brâncuşi în ţară, şi tot el a publicat în ’63 o monografie Brâncuşi în franceză. În felul acesta le‑a consemnat într‑o limbă de circulaţie mai largă. Textul din franceză a fost transpus şi în engleză şi atunci există pentru afirmaţiile româneşti o variantă engleză şi o variantă franceză autorizată, importantă. Sunt lucruri foarte frumoase şi foarte semnificative.

Acum, cu microfonul, cu dictafonul la îndemână, încerc să‑mi imaginez cum se petreceau lucrurile atunci, cum se consemna oare ceea ce spunea Brâncuşi în prezenţa unui interlocutor, în prezenţa unui reporter, în prezenţa unui critic de artă sau istoric al artei.

Au fost interviuri în România, luate de doamna Medianu, de doamna Ioana Giroiu, publicate în ziarele vremii. Şi pe vremea aceea, în anii ’30 sau ’36, nu cred că existau modalităţi de înregistrare. Îşi notau oamenii. După ce discutau îşi notau ce au reţinut din discuţie. După cum e şi convorbirea dintre Jianu şi Comarnescu, respectiv Brâncuşi, într‑o seară, într‑o formulă de discuţie la o masă. Jianu povesteşte că a consemnat şi că şi‑a notat ce era mai important în nişte fişe pe care le‑a folosit ulterior în revista Lumină şi coloare.

Eu aştept ziua aceea, şi sper să nu fie foarte departe, în care vom avea cât se poate de cizelată o imagine a lui Brâncuşi din cuvinte, aşa cum avem imaginea sa din operele pe care le‑a fotografiat. Credeţi că e posibil?

Cred că ar trebui lucrat mai mult în ceea ce în momentul de faţă se află la biblioteca Kandinski, care, din păcate, o vreme va fi închisă, pentru că se fac mari renovări la Centre Pompidou. Acolo, după câte am înţeles, există în această arhivă Brâncuşi câteva mii de file care încă n‑au fost inventariate, unde s‑ar putea găsi lucruri foarte importante, foarte interesante. Multe sunt şi în limba română. În momentul în care prin donaţia moştenitorului moştenitorilor iniţiali au intrat în domeniul public aceste lăzi cu documente de arhivă, Doina Lemny şi Marielle Tabar au încercat să adune şi să selecteze cât mai multe dintre ele, dar nu pe toate. Ce au putut să strângă au publicat în Brâncuşi inedit, dar pe lângă asta mai sunt încă foarte multe. Cred că ar fi foarte bine ca tineri cercetători să se aplece asupra acestei moşteniri brâncuşiene şi să valorifice încă foarte multe lucruri. Au apărut între timp mărturii, interviuri din diverse alte surse şi se completează tot timpul informaţia despre Brâncuşi.

La peste 80 de ani de la aşezarea noastră sub o Poartă a sărutului sau în apropierea Mesei tăcerii, contemplând Coloana fără sfârşit, mai avem nădejde că timpul e înainte şi Brâncuşi încă ni se mai poate dezvălui.

Este un lucru pe care l‑am făcut şi noi la Centrul Brâncuşi, să consemnăm cât mai îndeaproape, în special lucrurile legate de denumirea operelor. Pentru că apare pe internet un material cu tot felul de invenţii; de fapt, denumirea consacrată a acestor opere nu e cea corectă ş.a.m.d. Or, important este să stabilim exact şi să ştim din documente şi din mărturii care sunt numele consacrate şi bine de folosit. Pentru Coloana fără sfârşit eu m‑am aplecat cu atenţie asupra mărturiilor şi asupra celor scrise, şi cred că denumirea de Coloana fără sfârşit este cea pe care Brâncuşi a folosit‑o în scris. S‑a folosit şi în traduceri în diversele cataloage în care a apărut şi a fost consemnată şi într‑un interviu, în ’57, pe care l‑a dat unui reporter, unui critic spaniol. În acest tezaur de notaţii se găseşte o scriere de prin anii ’50 în care Coloana fără sfârşit este definită de Brâncuşi cu mâna lui; e ceva scris chiar de mâna lui Brâncuşi. În franceză, e adevărat, da, sigur, se poate interpreta şi altfel. Deci, Coloana fără sfârşit este numele pe care Brâncuşi l‑a folosit. Că unii şi alţii spun Coloana infinitului, asta este altceva, dar Brâncuşi a folosit numai Coloana fără sfârşit.

Să sperăm că putem să ne aplecăm, în continuare, cu smerenie în faţa lui Brâncuşi şi să‑l facem cunoscut aşa cum trebuie.

■ Filolog, scriitor

Mihaela Helmis în dialog cu Sorana Georgescu-Gorjan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mihaela Helmis

Mihaela Gabriela Helmis – jurnalist de vocație, s-a născut la Sibiu la 14 octombrie 1960. Absolventă a Liceului „Octavian Goga” din Sibiu, secția filologie-istorie (1979) și a Facultății de Filosofie-Istorie, Universitatea București (1983, cu definitivat în 1987), a fost prezentă, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest