Melancolie şi venin

Născut în 1903 într‑o familie proletară din Cornwall, Alfred Leslie Rowse (m. 1997) a ajuns să studieze la Oxford datorită unei burse Douglas Jerrold. Va ajunge membru al Academiei Britanice şi al Colegiului „All Souls” de la Oxford (un fel de Theleme al universitarilor, unde profesorii nu au normă didactică, se ţin de şotii şi sunt preocupaţi doar de calitatea proviziei de sherry din pivniţă). O autoritate în materie de Anglie elizabetană, membru şi doctrinar al Partidului Laburist până la războiul din Suez, când a demisionat, autor de versuri publicate de T.S. Eliot şi citite de John Betjeman şi Rebecca West, dar de nimeni altcineva, diarist şi eseist carbogazos, Rowse a devenit, folosindu‑şi vastele cunoştinţe despre aleile dosnice ale Angliei renascentiste şi baroce, şi popular autor de istorice speculaţii precum Simon Forman: Sex and Society in Shakespeare’s Age şi The Poems of Shakespeare’s Dark Lady .

În 2003, la apariţia Jurnalelor lui Rowse (The Diaries of A.L. Rowse, Editura Richard Ollard, Londra: Allen Lane, 2003), Stefan Collini deplângea în Times Literary Supplement „ţăcăneala şi veninul” care au făcut din paginile de bătrâneţe ale lui Rowse „expresia unui grav şi repede înrăutăţit caz de egocentrism”. Începând cu anii ’60, „imersia imaginativă în trecut” a lui Rowse devine, scrie Collini, „încăpăţânată şi acră”. Asistând la distrugerea ierarhiilor intelectuale şi sociale, la vulgarizarea gustului adusă de drogata revoluţie hippie, şi la ascensiunea consumerismului şi a omului‑massă, Rowse deplânge distrugerea Angliei de către „the inhabitants of the fuck‑hutches in millions”. Ceea ce e cel mai rău în opinia lui Collini e că istoricul de la Oxford şi‑a transferat umorile în domeniul fiscal, „absurdele sale ieşiri împotriva impozitului pe venit” ducând în cele din urmă la evaziune fiscală şi la complicaţii cu Fiscul (Inland Revenue). Dar Anglia postbelică, deşi câştigase un război, pierduse un imperiu şi trăia mai prost decât nemţii (învinşi, dar ajutaţi de americani cu raţii alimentare şi de combustibil), pentru că sistemul de impozitare pus în practică de Laburişti nivela veniturile, fiind menit a spolia elitele istorice pentru a canaliza bani către diverse programe de inginerie socială. Această dură realitate i‑a determinat pe mulţi scriitori precum Noel Coward, Ian Fleming sau Graham Greene să se strămute în paradisurile naturale şi fiscale din Caraibe, Kenya, Africa de Sud, unde puteau trăi „la adăpost de taxele, vremea şi Laburiştii din Anglia” (după cum remarcă David Cannadine, In Churchill’s Shadow, 270).

Rowse n‑a părăsit Anglia, a rămas şi a perorat împotriva celor care îi „fură roadele muncii” pentru „a întreţine copiii Poporului de Idioţi, ale căror landouri mişună pe trotuare oriunde te‑ai duce”. Chiar dacă mărturiseşte că nu vrea să trăiască altundeva decât în Cornwall sau Oxford, Rowse ruminează posibilitatea de a deveni cetăţean al SUA. În definitiv, anualele sale turnee de conferinţe în SUA îi procurau venitul atât de drastic taxat de guvernul britanic. În cele din urmă, dezgustat şi de lipsa de rafinament a americanilor, Rowse se stabileşte într‑un „exil interior”. Se consideră un marginal care nu are nici o obligaţie faţă de societatea modernă: „Nu vreau să fiu jupuit de bani pentru a întreţine copiii altor oameni. Oameni care nu‑mi plac; ai căror copii îmi displac în mod particular… Nu vreau să plătesc eu pentru regulatul lor… E societatea lor, cu familiile, copiii, distracţiile şi cravatele lor jalnice”. (Diaries, 381)

Confirmând că e din aceeaşi familie de spirite cu Evelyn Waugh, ale cărui poziţii anti‑socialiste şi anti‑moderniste erau de multe ori exprimate la modul excentric şocant, Rowse scrie: „Sunt complet de acord cu Evelyn Waugh, pe care în final l‑a înnebunit societatea în care am ajuns să trăim şi pe care o detestăm (el nu putea să o deteste mai mult decât mine, la urma urmei, el era familist, înrădăcinat în ea, eu nu)”. (20 ianuarie 1967, Diaries, 381) Mai târziu în acelaşi an, pe 8 iunie, cu ocazia unei vizite la conacul lui Evelyn Waugh, care murise, Rowse notează că a fost impresionat de figura văduvei lui Waugh, Laura, care „nu frumoasă, muncită de sarcini domestice şi de grija familiei, a avut în mod evident o viaţă grea şi a trecut prin multe”. Pentru ambiţiosul şi mizantropicul Rowse, care scria că doar „oamenii de rând” au nevoie de un partener „pentru a se împlini în viaţă”, în vreme ce „noi oamenii remarcabili nu” (Diaries, 413), interiorul domestic al lui Waugh îi confirmă superioritatea propriului său mod de viaţă. De la nivelul burlăciei sale homosexuale el contemplă cu afectuoasă condescendenţă sălaşul de nobil de ţară al lui Waugh, „cam decrepit… în confortabila neorânduială a unui cămin catolic, inamic valorilor pecuniare”. Rowse mai notează cu un ochi de soacră (sau cum se zice astăzi, „queer eye for the straight guy”) şi că „holul din faţă mirosea a băutură, se băuse deja mult, astfel încât, când ni s‑a oferit sherry, nu mai era nici un pahar curat disponibil”. Admirând colecţia de cărţi a lui Waugh, Rowse scrie că s‑a simţit din ce în ce mai trist că un om atât de mare s‑a stins lăsând în urmă un fel de gol, o lume în descompunere: „Casa a produs o adâncă impresie asupra mea – am fost copleşit de un sentiment al pierderii şi deşertăciunii”.

Rowse şi Waugh fuseseră contemporani la Oxford, unde au ajuns în 1922 şi unde aveau mulţi prieteni comuni. Rowse, Grahame Greene şi Christopher Isherwood au debutat cu poeme în revista Public School Verse 1921‑1922, unde şi Waugh trimisese nişte versuri considerate nepublicabile. În jurnalul său, Waugh notează că în 1959 a luat prânzul cu un „socialist apostat de la All Souls pe nume Rowse”. Întâlnirea se pare că a decurs în perfectă cordialitate. Pentru că, în ciuda diferenţelor dintre ei, istoricul şi scriitorul aveau în comun paseismul, dragostea de lucrurile trecute şi de bogata tapiserie a vieţii premoderne pe care Rowse a căutat să o retrăiască în cărţile sale, dacă în viaţă i s‑a refuzat: „Am crescut cu o intensă mândrie în Anglia şi în trecutul ei, care m‑a inspirat şi m‑a motivat întotdeauna să dau tot ce pot. Era un lucru indiscutabil, aerul pe care îl respiram, că Anglia şi Imperiul sunt cele mai importante lucruri din lume. M‑am maturizat într‑o lume în care toate acestea dispăruseră dintr‑odată. Copil fiind, am crescut pe margine, la poarta parcului, în afara modului de viaţă al nobilimii pe care dintotdeauna mi‑a plăcut să‑l împărtăşesc. Când, prin propriile mele puteri, am ajuns pe punctul de a‑mi crea o astfel de viaţă şi pentru mine, ea era deja subminată sau desfiinţată”. (Diaries, 279)

Se pare că, în epoca postbelică, comunismul nu s‑a instalat numai în Est. Forme mai subtile, dar la fel de pernicioase, au prins a mucegăi şi pe vechile valori ale societăţii occidentale. Societatea nu a fost nivelată numai în Est, cu brutalitate, ci şi în Vest, cu abilitate. Şi de aceea, după 1989, am avut surpriza să descoperim o Europă Occidentală complet lipsită de substanţă morală.

■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar

Mircea Platon

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest