Educație

„Miracolul românesc”

De‑a lungul timpului, discuţiile legate de formarea limbii şi a poporului român au atins dimensiuni considerabile, cu suişuri şi coborâşuri, dar nu au contenit niciodată. Nu cred că istoria formării vreunui alt popor romanic să fi stârnit dezbateri similare. De altminteri, chestiunea în sine, cea a închegării lor etnice, nu‑i prea interesează nici pe francezi, nici pe italieni, nici pe spanioli şi nici pe alţii din Occident. Pe ei nu i‑a contestat nimeni, chiar dacă s‑au mai bătut unii cu alţii din când în când. În Europa Central‑Orientală însă, lucrurile stau altfel. Aici, popoarele au avut de luptat pentru existenţa lor fizică, teritorială, pentru evitarea anihilării, fiindcă au fost obligate să trăiască în imperii (regate) multinaţionale înglobante, precum Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus, Imperiul (Reichul) German, Regatul Ungar. Românii, cu ramurile lor sudice (balcanice) – aromânii, meglenoromânii, istroromânii –, erau singurul popor romanic din regiune şi au trebuit să se înscrie şi ei în lupta pentru dovedirea identităţii. La un moment dat, stăpânii acestor imperii şi regate au împărţit popoarele în unele „cu istorie” şi altele „fără istorie”. Expresia, aşa de exotică pentru noi, se referea la istoria politică, la existenţa sau nonexistenţa din vechime a statelor proprii şi independente ale popoarelor respective. În secolul al XVIII‑lea, de exemplu, adică în plină Epocă Modernă, se considera în Transilvania şi în Ungaria (ocupate pe atunci de Habsburgi) că au dreptul la libertate naţională, la recunoaşterea egalităţii lor cu celelalte naţiuni doar popoarele „vechi” şi „nobile”, nu cele „noi” şi „barbare”. Ungurii s‑au declarat atunci urmaşii hunilor, saşii – urmaşii geţilor, iar românii – urmaşii romanilor. Toate erau exagerări şi unele chiar contrafaceri. De exemplu, ungurii erau fino‑ugrici, ajunşi în Pannonia în jurul anilor 900, pe când hunii fuseseră tot acolo pe la anii 300‑400, fiind apoi, în scurt timp, învinşi, risipiţi şi alungaţi. Saşii nu aveau nimic cu geţii, ci eventual cu germanicii goţi, dar profitau de opera lui Iordanes, un istoric got „patriot” din secolul al VI‑lea, care făcuse intenţionat confuzia geţi‑goţi. Iar românii – deşi nu erau „romani puri”, adică „cei mai vechi şi mai nobili”, cum susţineau în chip interesat unii savanţi patrioţi – se revendicau pe drept din moştenirea romană, fapt dovedit de limba lor neolatină, de numele lor etnic, de forma de creştinare în latineşte.

Fiind depăşită etapa de căutare a originilor în funcţie de interesele politice naţionale, începând cu secolul al XIX‑lea, odată cu instituţionalizarea studiului istoriei, au intrat în scenă specialiştii, erudiţii, savanţii. Astfel, şi istoria antică a românilor a ajuns să fie studiată sistematic, pe temeiul surselor, de către oameni special pregătiţi pentru aceasta, cunoscători ai ştiinţelor auxiliare ale istoriei şi ai limbilor clasice. Crearea universităţilor moderne de la Iaşi şi Bucureşti (cărora li‑au adăugat, după unirea din 1918, cele din Cluj şi Cernăuţi), a muzeelor depozitare de mărturii ale trecutului, a arhivelor statului, a marilor biblioteci şi a institutelor de istorie şi arheologie au prilejuit formarea unei categorii de specialişti – istorici, arheologi, epigrafişti, paleografi, lingvişti, filologi clasici etc. – capabili să ofere răspunsuri adecvate adevărului istoric (adevărului omeneşte posibil despre trecut). Chestiunea nu era simplă, fiindcă românii erau o excepţie de la tabloul etnic al regiunii sud‑est europene. Cu toate acestea, savanţii au descoperit datele esenţiale ale etnogenezei românilor. Cei care mai spun azi că etnogeneza românilor nu este cunoscută sunt ignoranţi, răuvoitori, vânători de notorietate sau stipendiaţi.

Pentru înţelegerea formării poporului român – adică spre a putea răspunde corect la întrebările unde, când şi cum s‑au născut românii – trebuie pornit de la câteva premise, de la câteva adevăruri de netăgăduit: românii sunt un popor romanic şi vorbesc, prin urmare, o limbă neolatină, precum italienii, francezii, spaniolii, portughezii, provensalii, catalanii etc.; românii sunt azi singurul popor romanic complet izolat de masa latinităţii, adică de ceilalţi romanici din Europa; românii sunt cel mai numeros popor din sud‑estul Europei şi nu există niciun indiciu că în Evul Mediu ar fi fost altminteri (toate popoarele mai mari din sud‑estul Europei, adică grecii, bulgarii, sârbii, croaţii, albanezii, nu ajung fiecare nici măcar la jumătatea numărului românilor); elementele etnice vechi din care s‑au format românii – traco‑daco‑geţii, romanicii şi slavii – au existat secole la rând şi la sud şi la nord de Dunăre. Prin urmare, spre a şti intervalul de timp în care s‑au coagulat (închegat) românii ca popor, trebuie să urmărim datele istorice şi să vedem când s‑au format şi celelalte popoare romanice. De aceea, răspunsul la această întrebare este mai simplu: românii s‑au format în mileniul I al erei creştine, începând cu impunerea stăpânirii romane în Moesia (la sud de Dunăre) şi apoi în Dacia (în secolele I‑II d. Hr.); procesul ajunge încheiat prin secolele al VIII‑lea – al IX‑lea d. Hr., când sunt menţionaţi pentru prima oară în surse scrise românii cu numele lor etnic. La întrebarea cum s‑au format românii este iarăşi relativ simplu de răspuns: românii s‑au format, ca toate popoarele romanice, din trei elemente etnice mai importante (autohton, cuceritor şi migrator), dintre care romanii sau latinofonii (vorbitorii de latină, adică elementul cuceritor) au fost factorul decisiv, numitorul comun, esenţa caracteristicii de bază din viitor. Stăpânirea statului roman, prin numeroasele elemente latinofone, a produs procesul de romanizare. Acestea fiind stabilite, nu a mai fost greu de răspuns nici la întrebarea privind locul de formare: românii s‑au format ca popor acolo unde toate cele trei elemente pomenite s‑au aflat în contact, în succesiunea (înşiruirea) lor firească. Acest loc – unde au existat traco‑daco‑geţii băştinaşi, peste care au venit stăpânii romani (latinofoni), iar apoi migratorii slavi – este regiunea Dunării de Jos, situată deopotrivă la sudul şi la nordul fluviului, de la Munţii Balcani în sud până la Carpaţii Păduroşi în nord şi de la Marea Neagră şi Limanul Nistrului în est până spre Câmpia Tisei în vest. În toată această vastă regiune au funcţionat provincii romane şi a avut loc un intens proces de romanizare, atestat de numeroase surse. Facem o precizare absolut necesară: nici astăzi statele nu sunt compacte din punct de vedere etnic, dar acum două milenii sau chiar acum un mileniu varietatea populaţiilor şi popoarelor era şi mai mare, deşi densitatea de locuire era cu mult mai mică. În consecinţă, pe acest întins teritoriu, alături de traci şi daco‑geţi, au fost numeroase grupuri etnice, populaţii şi popoare, de origini şi cu organizări foarte diferite. În al doilea rând, nici Imperiul Roman nu a cucerit şi dominat în mod uniform toată această regiune de circa 400 000 de km pătraţi. Au fost zone doar influenţate de romani pe vremea Imperiului, care s‑au romanizat ori chiar românizat ulterior, prin mişcări de populaţie, de la păstoritul pendulator (vara la munte, iarna la şes) până la roiri de sate. În al treilea rând, nici slavii migratori nu au fost la fel de numeroşi peste tot şi nu au exercitat o dominaţie uniformă pe marea suprafaţă menţionată. Astfel, după anii 602 d. Hr., masa slavilor „dacici” – slavii de la nord de Dunăre, din Dacia Traiană – văzând slăbirea frontierei dunărene a Imperiului Roman (Bizantin), s‑a revărsat la sud de fluviu până la Munţii Balcani şi chiar dincolo de ei, schimbând structura (alcătuirea) etnică a zonei dintre Dunăre şi Balcani, de pe locul celor două Moesii şi al Daciilor sud‑dunărene (după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, pe la 271‑274 d. Hr., romanii au creat două mici provincii noi cu numele de Dacia, la sudul fluviului). Până la anii 600, poporul român promitea să se formeze concomitent şi aproximativ uniform pe ambele maluri ale Dunării, în Moesia, Dacia Traiană şi Daciile sudice, dar după trecerea majorităţii slavilor în sud, centrul de greutate al formării (şi desăvârşirii) românilor s‑a fixat la nord de fluviu. Fireşte, în tot acest lung interval dintre secolele I – al IX‑lea, au fost mişcări de populaţie şi de la est la vest şi de la nord la sud ori viceversa, deopotrivă ale traco‑dacilor, ale romanicilor (latinofonilor), ale traco‑daco‑romanilor, ale slavilor. Adică, atunci când s‑a retras stăpânirea romană de la nord de Dunăre, o parte dintre locuitori s‑au mutat cu autorităţile la sud de fluviu, iar atunci când slavii au invadat sudul, o parte dintre romanicii de acolo vor fi trecut la nord. Dar, până la urmă, regiunea carpato‑dunăreană s‑a dovedit a fi cel mai bun teritoriu de desăvârşire a etnogenezei şi de conservare a românilor ca popor. Trecerea altor migratori (a goţilor, hunilor, gepizilor, avarilor, slavilor, proto‑bulgarilor, pecenegilor etc.) i‑a făcut pe daco‑romani, pe românii timpurii şi pe românii propriu‑zişi să se adăpostească în păduri, pe dealuri, în munţi şi depresiuni, unde aceste grupuri de jefuitori nu călcau. Viziunile extreme (exagerate), cele care susţin că toţi românii s‑au format numai la nord sau numai la sud de Dunăre, nu au nicio bază în realitate, fiind menite să justifice anumite „drepturi istorice”, pe care nu le mai ia nimeni în serios în lumea contemporană. Românii au dăinuit până astăzi deopotrivă la nord şi la sud de Dunăre, cu marea lor masă concentrată în nord, fiindcă cetatea transilvană carpatică, dealurile subcarpatice ale Munteniei, Olteniei, Banatului şi Moldovei, zonele împădurite au fost locul ideal de păstrare, conservare şi organizare a acestui popor.

Prin urmare, descendenţa românilor din lumea latină – mai exact din spiritualitatea romană transmisă prin limba latină – se verifică fără nicio putinţă de tăgadă. Românii există însă ca popor, ca şi rudele lor de aceeaşi spiţă (adică italienii, francezii, spaniolii, catalanii, portughezii etc.), cam din ultima parte a mileniului I din era creştină. Înainte de secolele al VIII‑lea – al IX‑lea (mai exact, înainte de anii 800) nu se poate vorbi de români, ci de înaintaşii românilor sau de alte populaţii care au trăit sau au trecut pe acest teritoriu. Nici de strămoşii românilor nu se poate vorbi cu referire la toate aceste populaţii care nu au avut niciun rol în formarea românilor ca popor. Înainte de cucerirea romană, la nord şi la sud de Dunărea de Jos se aflau daco‑geţii şi tracii, amestecaţi cu alte populaţii. După cucerirea romană a Daciei, se afirmă daco‑romanii, adică daco‑geţii trăitori împreună cu romanii sau, mai exact, cu latinofonii, veniţi „din toată lumea romană”. Chiar şi după retragerea aureliană de la sfârşitul secolului al III‑lea d. Hr., pe teritoriul vechii Dacii şi în împrejurimile sale (Crişana, Maramureş, Moldova) au predominat tot daco‑romanii, peste care încep să treacă populaţiile migratoare sau rătăcitoare. Din această plămadă, se naşte treptat poporul român, considerat iniţial, prin secolele al VII‑lea – al VIII‑lea, stră‑român sau proto‑român (primii români). Acum, la finalul etnogenezei, începe să se adauge la structura etnică a românilor şi elementul slav, ca al treilea element constitutiv, secundar în raport cu elementul roman dominant. În aceste împrejurări, oricât am fi de ispitiţi să vorbim de „continuitatea multimilenară” a românilor, nu se poate, pentru că faptul se situează în afara adevărului istoric. „Gânditorul de la Hamangia”, „Tăbliţele de la Tărtăria”, faimoasele vase pictate ale culturii Cucuteni‑Tripolie şi multe alte artefacte (obiecte) din preistorie (adică foarte de demult) rămân impresionante şi se leagă direct de acest teritoriu, dar nu se pot lega direct de români. La fel se întâmplă cu toate popoarele. De exemplu, nici romanii din vremea Imperiului nu se puteau lăuda cu faimoasele morminte din Etruria (azi Toscana), fiindcă acelea erau etrusce şi nu romane. La fel, deşi bulgarii, sârbii şi ungurii îşi au ţările lor situate pe locurile unor provincii romane, monumentele romane descoperite acolo nu au nicio legătură cu popoarele respective, venite cu mult după căderea Romei şi după risipirea romanicilor.

Cu toată această claritate relativă, în urma atâtor dispute, mulţi intelectuali şi oameni de cultură de azi care nu au studiat sistematic istoria întâmpină mari greutăţi de înţelegere a unor fenomene şi procese istorice, precum romanizarea daco‑geţilor, continuitatea de locuire a romanicilor şi românilor la nord de Dunăre, existenţa românilor balcanici (de un timp, în număr tot mai mic), specificul dialectelor limbii române etc. Romanizarea a fost combătută încă din secolul al XVIII‑lea de către istoricii austrieci şi maghiari mai ales, care aveau interesul politic de a‑i scoate pe români drept „popor barbar”, „fără istorie”, drept popor balcanic nedefinit. Or, peste tot unde s‑au născut popoare romanice s‑au produs procese de romanizare, adică de impunere a limbii, culturii, credinţelor, moravurilor şi de asimilare a localnicilor, nu înainte ca aceştia să lase urme notabile în noua sinteză. Totuşi, înţelegerea procesului de romanizare presupune studii şi cunoştinţe foarte serioase şi, pentru publicul larg, poate crea impresia unei teorii fără susţinere suficientă. Cum adică? Un popor numeros „câtă frunză, câtă iarbă”, puternic, civilizat, precum erau dacii, să fi pierit în circa 170 de ani? Toate acestea sunt exagerări: daco‑geţii nu erau un popor mare, în accepţiunea de azi, dacă ţinem seama că atunci densitatea populaţiei în afara Imperiului Roman şi în Răsăritul „barbar” al Europei era de 1‑2 locuitori pe km pătrat; daco‑geţii aveau, fără îndoială, o forţă deosebită, dar erau departe, ca tehnică militară şi cuantum al armatei, de romani; civilizaţia dacică era una rurală, fără oraşe, ci doar cu cetăţi, unele de pământ, altele de piatră, situată cu mult în urma celei romane; cultura greco‑romană nu avea egal în Europa timpului; despre limba daco‑geţilor nu ştim aproape nimic precis, dar ştim că dacii nu aveau alfabet propriu şi că între ei erau alfabetizaţi doar preoţii (care scriau cu litere greceşti şi latine); ei nu au creat o literatură, singura „cărticică” de poezii în limba aceasta (azi pierdută) fiind făcută de romanul Ovidiu, exilat la Tomis, cel care a avut nevoie de ani buni spre a învăţa „limba geţilor”. Ca să dreagă cumva lucrurile, sunt lingvişti care încearcă să ateste existenţa unei limbi primare (pe care o numesc „latina prisca”) pe care ar fi vorbit‑o daco‑geţii şi latinii din Peninsula Italică şi care ar fi determinat ca „mulţimea de daci” să nu aibă nevoie de romanizare. Nu există, însă, nicio dovadă istorică în acest sens. Ceea ce se ştie este faptul că exista cândva o limbă comună indo‑europeană din care s‑au desprins cu mult înainte de anii 2000 î.Hr., două ramuri, numite convenţional „centum” şi „satem”. Latina făcea parte din prima grupă, iar traca (mai apoi daco‑getica) din a doua. Prin urmare, latina şi daco‑getica erau limbi înrudite, dar nu identice, iar romanizarea s‑a făcut în chip firesc prin impunerea latinei (populare) pe parcursul câtorva generaţii (o generaţie numărând 25‑30 de ani). Asemenea procese de abandonare a propriei limbi în favoare alteia, dominante, sunt aşa de numeroase în istoria popoarelor, încât nu merită să dăm exemple. Iar popoarele (populaţiile, grupurile etnice) care‑şi lasă limbile proprii şi adoptă altele nu pier, ci există în continuare, dar se „topesc” treptat în altele. Faptul acesta nu este nici de ruşine şi nici de laudă, ci este un fapt pur şi simplu, constatat de istorie. Românii de azi nu descind „prin sânge” nici din daci, nici din romani, nici din slavi sau, mai exact, descind din toţi aceştia şi din mulţi alţii câte puţin. Nu acest lucru este important, ci altul: românii de azi sunt, prin limbă, nume, creştinare, spiritualitate, tradiţii, mai aproape de popoarele romanice decât de oricare altă grupă de popoare (germanice, slave, fino‑ugrice etc.). Aceasta este marca identităţii noastre şi ea nu se poate schimba la voinţa cuiva. Un scriitor (Geo Dumitrescu) a sintetizat cumva pe înţelesul tuturor lucrurile, dar la modul poetic: „Slav aş fi fost, de nu eram latin,/ Latin aş fi, de n‑aş fi fost şi dac –/ Dar a ieşit aşa: să fiu român,/ Şi eu cu soarta asta mă împac!”. Nici istoricii nu spun altminteri, în esenţă: suntem formaţi dintr‑un amestec de daci, romani, slavi şi mulţi alţii, în doze variabile, ca orice popor de pe lumea asta, dar ne numim români şi de la Roma avem seva spirituală. Chiar dacă unora ne vine greu să înţelegem acest lucru, este bine, în calitate de amatori, să medităm, să ne informăm şi să tăcem, lăsându‑i pe specialişti să scrie şi să vorbească. Aşa cum un istoric nu are cum şi de ce să pună la îndoială o teorie cosmogonică sau o metodă de tratare a unei boli, nici astronomul, fizicianul, inginerul sau medicul nu au căderea să discute o teorie istorică. Or, cercetarea trecutului nu este o joacă de copii şi nici un exerciţiu al minţii, ci face parte dintr‑o specialitate, care presupune pregătire serioasă, cunoştinţe temeinice, comparatism, tehnici complicate şi aspiraţie spre adevăr. Altminteri, formarea românilor nu are în sine nimic excepţional, fiindcă toate popoarele romanice s‑au format după aceeaşi „reţetă”, în acelaşi timp şi relativ în acelaşi loc, adică în fostul Imperiu Roman. Excepţională este dăinuirea românilor într‑o „mare slavă”, ceea ce ar putea explica apariţia expresiei „miracolul românesc”, dar aceasta este o altă temă.

■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia

Ioan‑Aurel Pop

Total 0 Votes
0

Ioan‑Aurel Pop

Ioan‑Aurel Pop s-a născut în data de 1 ianuarie 1955, Sântioana, România – este istoric român, profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj (din 2012), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române.

Opera sa este axată pe cercetarea istoriei medievale a românilor şi a Europei Centrale şi de Sud‑Est (instituţiile medievale româneşti, formaţiuni politice româno‑slave din Transilvania, raporturile românilor din Transilvania cu spaţiul românesc extracarpatic, influenţa bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală şi Occidentală, structura etnică şi confesională a Transilvaniei). A elaborat, de asemenea, manuale şcolare alternative pentru liceu.

Cărţi: Instituţii medievale româneşti: Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV–XVI, 1991; Românii şi maghiarii în secolele IX‑XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ediţia I‑a (1996), ediţia a II‑a, revizuită şi adăugită, tradusă în l. engleză, Ed. Tribuna, Cluj‑Napoca, 2003, 290 p.; Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII–XVI), 1998; Naţiunea română medievală: Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII–XVI, 1998; Românii şi România: O scurtă istorie, 1998 (tradusă în engleză, italiană, germană, spaniolă); Istoria, adevărul şi miturile.  Note de lectură. Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, 391 p. (ed.II – 2014); Contribuţii la istoria culturii româneşti (cronicile braşovene din secolele XVII‑XVIII), Dacia, Cluj‑Napoca, 2003, 338 p.; I Romeni e la Romania. Una breve storia, Centrul de Studii Transilvane, Cluj‑Napoca, 2004, 276 p.+5 hărţi. [traducere şi note de Giuseppe Munarini]; Los Rumanos Y Rumania. Una breve historia, Centrul de Studii Transilvane, Cluj‑Napoca, 2004, 276 p.; Patrimoniul natural şi cultural al României. Munţii Apuseni, [ed. Ioan Aurel Pop, Marius Porumb], Centrul de Studii Transilvane, Cluj‑Napoca, 2004, 296 p.; Die Rumänen und Rumänien. Eine kurze Geschichte, Zentrum für Siebenbürgische Studien ‑ Rumänisches Kulturinstitut, Cluj‑Napoca, 2005, 278 p. plus 6 hărţi; Istoria românilor, 2010; Biserică, societate şi cultură în Transilvania secolului al XVI‑lea. Între acceptare şi excludere, 2012; „De manibus Vallacorum scismaticorum…” Romanians and Power in the Mediaeval Kingdom of Hungary (The Thirteenth and Fourteenth Centuries), Editura Peter Lang, 2013; Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth‑Century Transylvania. How the Jesuits Dealt with the Orthodox and Catholic Ideas, The Edwin Mellen Press, 2014 ş.a.

Titluri, diplome, medalii: Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (7 aprilie 2010); Ordinul de Onoare prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova (21 decembrie 2010); Premiul George Bariţiu al Academiei Române pentru lucrarea „Instituţii medievale româneşti”, Cluj, Ed. Dacia, (1991); Premiul Fundaţiei „Magazin istoric” pentru lucrarea „Românii şi România. O scurtă istorie”, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române (1998); Premiul anual al revistei „Astra”, Braşov, pentru publicistică de specialitate (2008); Premiul Fundaţiei „Magazin istoric” pentru lucrarea „Istoria Transilvaniei”, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române (2010); Premiul de excelenţă al Institutului Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni (2011); Premiul Media de Excelenţă, din partea ziarului „Gazeta de Cluj” (2011); Medalia Crucea Transilvană, cea mai înaltă distincţie a Arhiepiscopiei Clujului (2014); Comandor al Ordinului Militar de România (2014)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button