Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Din vara spaimei – în toamna succesului

Nicolae Breban: Din vara spaimei – în toamna succesului

Printr-⁠⁠un instinct ciudat, unii spun de „sinucigaş social”, m-⁠⁠am grăbit să-⁠⁠i pun capăt. Evident, în anii de proscris social care au urmat, în unele nopţi, singuratec sau departe de patrie, mi-⁠⁠am regretat de zeci de ori rebeliunea faţă de tiran

Din vara spaimei am intrat, aproape fără să bag de seamă în toamna succesului. Da, prin Francisca, în care folosisem un fel de stratagemă a artelor marţiale, adică am folosit reţetarul obligatoriu al romanelor vremii, mediul de uzină, un activist pozitiv, critica regimului burghez etc., pentru a mă strecura sub furcile atenţiei cerberilor partidului, dar, sperând să fiu remarcat şi de cei câţiva critici literari care încă reuşeau să-⁠⁠şi domine frica şi chiar panica ce pusese stăpânire pe acel strat nu prea impresionant al elitei culturale, decimat şi împins spre o directă prostituţie morală şi literară. Nu vorbesc de noii oportunişti care apar de fiecare dată în valuri când se scufundă o lume cu principiile ei cu tot; şi nici de unii scriitori evrei care, înşelaţi de armata sovietică eliberatoare şi scăpând de spaima, de panica fostului regim, nazisto-⁠⁠antonescian, s-⁠⁠au înrolat de bună voie noii puteri, au umplut coloanele revistelor, spaţiile radioului naţional şi au ocupat locuri de frunte în noua elită.

Şi, spre colosala uimire, a mea şi a prietenilor, a complicilor mei din grupul nostru literar, Matei, Cezar, Nichita şi Grigore, romanul Francisca a avut un succes fulgerător şi total neaşteptat. Cronici ample în importantele reviste literare, chiar şi în temutele cotidiene politice, situarea autorului într-⁠⁠o filiaţie mai mult decât onorabilă, H. P. Bengescu, Liviu Rebreanu, ba chiar şi Dostoievski, după ani în care mă strecurasem pe culoarele revistelor literare primind rareori un răspuns la salut din partea celor din conducere; acum, ca printr-⁠⁠un ciudat farmec se întorceau spre mine feţe uimite şi care-⁠⁠şi ascundeau de bine, de rău stupoarea, poate chiar şi contrarierea: eram o stea nouă a romanului, dar, ceea ce era mai deranjant pentru unii, era faptul că nu puţini dintre ei se înşelaseră categoric: mizaseră puternic pe alţi cai, iar mie nu mi se dăduse nici un fel de importanţă, de şansă. Eram doar prietenul lui Nichita! Mai ales, tipului meu de scriitor, de individ, tipologiei pe care o personificam eu – cineva ieşit din mediile mic-⁠⁠burgheze transilvane, un poseur, un fals ratat, ins care, după aparenţă, gesticulaţie, maeştri şi preferinţele pe care le invoca, şi o făcea adesea imprudent, fără tact, adică fără a menaja în nici un fel prejudecăţile arogante şi uneori chiar prostia celor care decideau carierele şi gloriile momentane – nu putea emite nici cele mai modeste pretenţii literare. (Paul Georgescu, tartorul criticii poststaliniste şi stăpânul Gazetei literare, declara pe faţă „falsitatea prozei mele”, câtă era, din cele câteva schiţe publicate prin reviste.) Succesul meu fudroaiant s-⁠⁠a stabilizat apoi şi s-⁠⁠a amplificat îngrijorător cu succesul Animalelor bolnave, din toamna lui ’68, deşi cel de-⁠⁠al doilea roman al meu şi după credinţa mea cu adevărat prima mea carte bună, realmente originală, propunând o lume nouă, abisală, a sentimentelor şi destinelor, În absenţa stăpânilor, nu a iscat comentarii ieşite din comun. Succesul primului şi mai ales al celui de al treilea roman (a fost, în sfârşit un asalt, toate trei au apărut fiecare la un interval de un an!) au fost atât de neaşteptate, încât uimirea apariţiei unui romancier de marcă dintr-⁠⁠o pătură socială şi mai ales dintr-⁠⁠un grup literar marginal, grevat de origini sociale profund compromiţătoare în ochii cerberilor ideologiei partidului, încât ecoul lor, rezonanţa acestei uimiri generale, aproape scandalizate, nu s-⁠⁠a stins complet nici până azi.

Primul uimit, spuneam, am fost eu; să fie oare acesta norocul, îmi spuneam, literalmente zăpăcit de noile feţe, zâmbete, complimente false sau reale şi mai ales uimit de reacţia cotidienelor Partidului care, mai ales faţă de indivizi de „teapa” mea, nu-⁠⁠şi ascundeau în nici un fel ghiarele şi adjectivele. (Cu doar câţiva ani înainte, tinerii Cezar Baltag şi Nichita Stănescu, autori încă fără volum şi care publicaseră doar câteva poezii în reviste, nu puţine dintre ele cu accente clar proletcultiste, au fost scărmănaţi binişor de presa oficială care, urmând comanda ideologică şi trădând un fler imbatabil al câinilor de pază a regimului, nu numai de criticii oportunişti de prin reviste, în frunte cu Crohmălniceanu, Eugen Luca, D. Micu, Tertulian şi alţii din aceiaşi făină, dar chiar şi de acerbi comentatori ai organului teoretic al Partidului, Lupta de clasă.)

După ani mi-⁠⁠am dat seama că a fost nu numai norocul meu, dar a fost şi unul din semnele clare, convingătoare, ample de schimbare a registrului şi climatului politic de receptare, deoarece se adresau zonei celei mai pretenţioase şi grele a literaturii, romanul, acolo unde nu numai la noi, dar şi în alte literaturi, mai vechi, mai prestigioase, se ducea cu adevărat lupta pentru centrul gravitaţional al literelor care de mai bine de un secol s-⁠⁠a fixat în jurul a ceea ce numim romanul epocii moderniste, ale cărui mari reuşite europene au luat numele francezului Balzac şi al rusului Tolstoi la începutul secolului al XIX-⁠⁠lea.
Mulţi critici care-⁠⁠mi lăudau romanele o făceau, e drept şi pentru că simţeau în ele simptome şi dovezi clare ale unei rezistenţe politice, poate chiar mai mult; dacă În absenţa stăpânilor, ceea ce numim abisalitate în arta romanului, adică detectarea zonelor profunde, dincolo şi adesea fără o legătură cu ambientul social al proceselor şi destinelor eroilor cărţii s-⁠⁠a înţeles mai bine după decenii de la prima ediţie! – afilierea climatului şi a unor eroi ai Animalelor bolnave cu marea artă a lui Dostoievski a atras atenţia câtorva capete critice că e vorba poate, în creaţiile mele epice, de o înnoire, de o modernizare radicală a romanului românesc ce a mers aproape un secol, prin corifeii săi pe teme mai ales tradiţionale, legate de istoria naţională şi de concepţiile lumii agrare, mic-burgheze şi cu siguranţă sau ca în cazul marii opere a lui Sadoveanu, cu ecouri din istorie şi fantastice descripţii de natură făcute într-⁠⁠o limbă ispititoare, de miere!

Nu, devenea tot mai evident, tânărul ardelean şi fals-⁠⁠bănăţean totodată, jumătate neamţ, şvab după mamă, ţintea la modele nu numai nefrecventate de clasicii marii proze româneşti, dar el, N. Breban, încerca să introducă în roman temele şi modalităţile de percepţie ale realului şi ale fiinţei în siajul unor maeştri europeni, binişor contestaţi, dacă nu negaţi sau calomniaţi de-⁠⁠a dreptul – Dostoievski şi Nietzsche. Critica, marii critici români au fost sensibili şi au admirat mai ales, între războaie, autori ruşi, impozanţi şi cu mare renume şi în Apus, precum Turgheniev şi Tolstoi. În România literelor, ca şi la sora noastră, modelul nostru (al Sudului cultural mai ales!), Franţa, Dostoievski era mult citit, e drept, dar foarte puţin comentat, expediat nu rareori între autorii niţel exaltaţi şi călătorind pe extremele de reactivitate subsumate acelei l’ame slave de care s-⁠⁠a făcut mult caz deja în secolul al XIX-⁠⁠lea. Iar Nietzsche, la Nietzsche lucrurile stăteau mult mai simplu – filosoful de la Sils Maria era aproape necunoscut dacă nu expediat printre extremiştii dreptei psihologice şi o dovadă părea multora faptul că unii ideologi nazişti au încercat să-⁠⁠l recupereze. Ca şi în cazul lui Richard Wagner, deşi aici, spre deosebire flagrantă de Nieztsche, există momente şi simptome ideatice din partea maestrului de la Bayreuth care pot sugera sentimente rasiale sau strident etice.

E adevărat, deci, măcar în parte şi dacă excludem procentul de venin şi de penibilă mitocănie critică pe care a trebuit să le suport în decenii din partea multora, e adevărat că gloria mea se datora opoziţiei mele creative, aerului, neaderenţei primelor mele romane la ideologia poststalinistă a deceniului şapte literar. Poate şi carierei mele politice, idem, iscată fulgerător, o spun unii şi azi, deşi cărţile mele cele mai bine comentate şi cu publicul cel mai larg au fost cele publicate după ieşirea mea din sistem (şi ea, întâmplată cu o nedorită spectaculozitate şi mister din partea mea!) şi după lupte complicate, intense, ani de aşteptare, de izolare socială şi cu refuzul total şi încăpăţânat al cenzurii.

Perioada care a urmat, de succes literar combinat cu o rapidă carieră socială nu a durat nici cinci ani, printr-⁠⁠un instinct ciudat, unii spun de „sinucigaş social”, m-⁠⁠am grăbit să-⁠⁠i pun capăt. Evident, în anii de proscris social care au urmat, în unele nopţi, singuratec sau departe de patrie, mi-⁠⁠am regretat de zeci de ori rebeliunea faţă de tiran; la treizeci şi ceva de ani ai mei, fiu de preot catolic, ne-⁠⁠marxist, cu maeştrii ideatici profund „discutabili” şi proferând tot felul de idei anti-⁠ma-terialiste, dacă nu direct idealiste, agresiv reacţionare, el, tiranul, împins de cel care-⁠⁠i făcea discursurile şi-⁠⁠l intoxica nu puţin ideologic, autorul probabil şi al marii răsuciri politice, ruperea măştii de bolşevic pe care o purtau cam toţi şefii comunişti români şi abordarea temei naţionale, l-⁠⁠am numit pe Dumitru Popescu, fost şef al Scînteii şi apoi, în decadenţă, rector la Ştefan Gheorghiu – da, Tiranul, cel cu puteri enorme şi relaţii privilegiate şi reale pe aproape tot globul, mi-⁠⁠a dat totul! Nu fusesem în viaţa mea nici pionier şi nici membru U.T.M., eram de nici doi ani membru de partid şi iată-⁠⁠mă, în aparenţă – şi ce poate fi mai teribil decât o aparenţă în lumile închise ermetic şi absolute, fanatice ale unei dictaturi colorate în sosul abundent turco-⁠⁠balcanic! – iată-⁠⁠mă pregătit pentru o carieră politico-⁠culturală sub semnul unui arivism fără pereche!

Sigur, am reacţionat, fiind la Paris şi întorcându-⁠⁠mă de la Cannes unde filmul pe care l-⁠⁠am semnat ca scenarist şi regizor fusese reţinut pentru selecţia oficială, la discursurile din Scînteia şi la taifunul pe care l-⁠⁠a provocat Tiranul în ziare, mass-⁠⁠media şi sute de adunări populare în ţară, sub masca ridicolă a reeducării cetăţeneşti şi a unor noi valori socialiste, în fapt însă, tinzând rapace spre o mai mare putere în stat. Cu excepţia lui Ion Iliescu, el însuşi secretar C.C. şi care cu ocazia refuzului de a-⁠⁠l urma pe Şef în aventura sa care, până la urmă l-⁠⁠a dus la gloanţele de lângă zidul de la Târgovişte, şi a mea, nimeni atunci din establishmentul politic sau cultural nu a văzut, nu a vrut sau nu a îndrăznit să vadă ce se pregăteşte întregii ţări. Când unii, din partid şi din elita culturală, după vreun deceniu, au început să se desmeticească era prea târziu – eram încă o dată condamnaţi, ca în nu puţine domnii din Evul Mediu târziu românesc, să suportăm un domn apt de relaţii unice şi faraminoase în lumea înaltă a politicii globului, dar el însuşi intoxicat de legenda ce i se fabricase iute, îmbibat şi de cântăreţii care-⁠⁠l sărbătoreau ca pe un fel de miracol uman, de geniu autohton şi, bineînţeles, de slugile, numeroase ca întotdeauna în astfel de ocazii, slugi cu un tot mai scăzut grad de judecată şi demnitate pe măsură ce falsa faimă a Şefului se umfla şi care, după ce şi-⁠⁠au întărit poziţiile şi anturajul, l-⁠⁠au izolat binişor nu numai de popor, dar şi de realitate şi apoi l-⁠⁠au executat. Cum o spuneam, acest lucru s-⁠⁠a mai întâmplat cu scenarii apropiate în istoria mai ales a Sudului României, sub cele cinci secole de turcism – da, e drept, nu am fost paşalâc, dar i-⁠⁠am întrecut pe ocupanţii şi decidenţii cu turbane în viclenie şi în splendida făţărnicie a sentimentelor jucate, a credinţei făcute cu ochiul, a asasinatului la o bere, a murdăririi celor mai sfinte urme ale neamului la un chef cu grătar!

■ Din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now