Contemporanul » (Con)texte » Eminescu, epistemologul

Eminescu, epistemologul

Scriem, în mod obişnuit, despre cărţi apărute, cele „prescrise” conform unui program ideologic sau cu finalităţi politice în sensul larg al cuvântului fiind de tristă amintire. Cu toate acestea, multe din operele comandate de potentaţi de‑a lungul timpului sunt capodopere care ne însoţesc în timp, fără să ne mai amintim la aspectul conjunctural. Mai există şi opere care ar trebui să facă parte dintr‑un program cultural care ţine de destinul unei naţiuni. Nu e acelaşi lucru dacă aparţii unui popor de nimic, cum credea Cioran despre români, sau unuia competitiv în istoria universală a ideilor.

Auzim că se pierd fonduri. Ne gândim cu jind la miliardele pe care nu le vom mai primi în urma căderii guvernului. Dar şi dacă privim în urmă, ne întrebăm de ce să fi fost mai justificate fondurile direcţionate către IML‑uri, deşeuri, APIA şi alte programe în agricultură, ignorându‑se complet digitalizarea cel puţin a operelor canonice ale literaturii române, deşi Uniunea Europeană sprijină bibliotecile, muzeele şi toate instituţiile care pot contribui la conservarea specificului fiecărei naţiuni membre? Şi dacă este să mă gândesc şi eu ce mi‑aş dori de la Moş Crăciun guvernamental în acest an, voi subscrie acelora, nu mulţi, care au deplâns lipsa accesului la Caietele lui Eminescu. Un monument unic în cultura Europei, a scris Constantin Noica, neavând şi mijloace pentru a‑l pune în circulaţie. Desigur, publicarea anastatică a manuscriselor în urma strădaniilor academicianului Eugen Simion (care ştie singur cât l‑a costat inestimabilul act de cultură) înseamnă salvarea de la pieire şi păstrarea caietelor cât mai aproape de original. Cu toate acestea, lipsa transcrierii inteligibile, costurile foarte mari şi, mai ales, absenţa ediţiei integrale din biblioteci îngreunează, în continuare, accesul la biografia literară a poetului naţional. Fragmentele editate de Magdalena D. Vatamaniuc (Fragmentarium, 1981) constituind o câtime din textul integral, ne dau doar o idee despre ceea ce pierdem. Perpetuarea politicii antielitiste din anii ’50 poate fi motivul pentru care românii au, în continuare, o reticenţă în faţa marilor valori pe care le ţin comori îngropate (să amintim că Festivalul Internaţional „George Enescu” s‑a confruntat cu lipsa partiturilor enescience?), în vreme ce se îmbată cu cidru de pere (dacă este să mă gândesc la cât nu s‑a scris despre Eminescu şi cât s‑a scris despre figuri mediocre în ultimii ani).

Studentul Facultăţii de filologie a Universităţii din Viena din anii 1869‑1872 emite din laboratorul Caietelor idei uimitor de apropiate de epistema contemporană. Din sfera celor mai populare idei ale epocii noastre păşim în textul eminescian ca şi cum am deschide o uşă pe acelaşi palier, uşa fiind timpul. Lumea sa este construită, istoricizată şi deschisă interpretării fenomenologice. Imaginea sa despre univers nu este nici sublimă, nici pitorească, în spiritul romantismului, ci semiotică, apropiindu‑se de metafora cognitivă a pla­toului lui Deleuze: cristalizări de forme temporare ale fluxului imanent de materie şi energie, aşa cum sugerează şi ilustraţiile lui Marc Ngui la Mii de platouri de Gilles Deleuze şi Félix Guattari.

Iată textul eminescian rămas în manuscris: „Pentru a‑şi închipui cineva metaforic lumea ar putea să ieie o bucată de lut – etern aceeaşi, care, prin urmare, nu cunoaşte timp – şi să‑i dea cele mai felurite forme, pe când una, când alta, când aşa, când aşa. Lutul rămâne în orice caz acelaşi”. (Fr. 65) Este uimitor cum a putut Eminescu să anticipeze descrierea funcţiei de undă, aceeaşi în esenţă cu formula intrată în istoria fizicii o jumătate de secol mai târziu prin Schrödinger, al cărui portret figurează în vitrina cu laureaţii Nobel ai Universităţii vieneze. Universul este descris ca o însumare de stări virtuale a căror interferenţă rezultă într‑o stare reală (Eigenstate): „Realitatea actuală, ceea ce se întâmplă în momentul prezent ca mişcare, nu este decât o parte a întregului, sumei Universului, a virtualităţii lui. Să ne‑nchipuim, bunăoară, că suma puterilor din Univers ar fi a + b + c + r, atunci realitatea actuală ar fi r‑a‑b‑c‑d, iar suma virtualităţilor nemanisfeste, a energiei latente ar fi a+b+c-r” (Fragmentarium p. 408). Aflăm, aici, teoria unui sistem în starea de coerenţă, când se prezintă ca o superpoziţie de stări virtuale din a căror interferenţă rezultă o stare realizată (de coerenţă, colapsare). Eminescu găseşte formule matematice pentru foarte multe din cugetările sale asupra unor diverse sfere disciplinare, definiţia lui fiind corectă şi asemănătoare celei ce avea să fie încetăţenită de fizicienii cuantici, de exemplu, psi pentru un sistem cu trei stări probabile: x(1) + y(2) +z (3).

În 1938 Heidegger scria un eseu intitulat Vremea universului în imagini, care a fost inclus ulterior în volumul său, Holzwege (1950), dar abia spre sfârşitul secolului al XX‑lea a fost pe deplin înţeles sensul unei schimbări coperniciene în înţelegerea ontogenezei culturale. Moderniştii priviseră relaţia dintre lume şi reprezentare într‑o manieră schopenhaueriană, ca o binaritate de semnificaţii ireconciliabile. Realitatea istorică şi arta coexistau, dar ca entităţi autonome, cu privilegiul artiştilor de a se închide într‑un spaţiu muzeal în deplină separare de istoria sau coşmaresca realitate. Cu Heidegger, realitatea dispare în semne, imagini, reprezentări, care sunt istoricizate, adică interpretate ca fiind specifice timpului şi schimbându‑se de la o generaţie la alta. Cunoaşterea în sine este o afacere instituţionalizată, guvernată de protocoale, convenţii, muncă în colectivitate de profesionişti pentru care lectura individuală în biblioteca personală pare depăşită. Este uşor de citit acest eseu ca punct de plecare pentru filosofia culturii la Foucault, dar Heidegger însuşi a avut predecesori în lucrarea sa deconstrucţionistă despre limbă şi fiinţă, ordinea culturii sau conceptul de identitate. Cultura a fost pentru Eminescu norul de forme create de munca fiecărei generaţii pe un substrat etern de forme simbolice: „Un cerc ce‑i desemnat pe o hârtie/ S‑arate ceea ce se mişcă‑n cer/ Înconjurând cu moartea ei pustie/ Pământul greu cu a lui hemisfer,/ Care vuind se mişcă‑n vecinicie/ În jur de soare‑n ocean de eter –/ Şi toate astea într‑un cerc pe‑o coală; mărimea lumei şi a firei fală.// Pe ce dormim?… Pe cifre şi pe semne…”

Geometria proiectivă a făcut posibilă reprezentarea sub formă de hipersuprafaţă în patru dimensiuni a universului cvadridimensional.

Există în manuscris şi aceste însemnări asupra palimpsestului de interpretări date fiinţei şi condiţiei umane patetice de succesivele generaţii care au fost, poate, scrise sub influenţa unui poem, Dover Beach de Matthew Arnold: „Râul ce‑mi prooroceşte ce‑o să cânte inima mea ruptă de durere, acel râu i‑a proorocit şi lui Omer. Altfel l‑a înţeles el, altfel eu… Căci adevărul, creaţie a omului, e ca şi el efect al împrejurărilor… Adevărul. Orice definiţie ţi‑aş da trece ca nourii în nestabilitatea ideei” (Fr. 85). Arnold face aceeaşi comparaţie: „Sofocle cu mult timp în urmă/ A auzit pe Egee acelaşi cântec trist/ Al suferinţei umane…” Vorbind în altă parte de criticism, în spiritul, de asemenea kantian, al lui Arnold, ca examinare obiectivă al oricărui obiect al gândirii, sustragerea de la oricare formă de conjuncturism sau subiectivism, Eminescu dovedeşte, ca şi prin transcrierea în engleză a unui eseu de Mill, că era la curent cu revoluţionarele idei ale eseiştilor victorieni.

La Viena, Eminescu s‑a alăturat unor societăţi ale tinerilor români, una dedicată filosofiei, cealaltă, ştiinţei. Se observă în notaţiile din jurnal o pasiune pentru limbajul matematic, Eminescu formalizând cugetări asupra unor diverse domenii disciplinare. Deşi e considerat, pe bună dreptate, un kantian, în privinţa distincţiei dintre ştiinţă şi umanităţi, divizate de Kant în sfere care apelează la incompatibile forme de imaginaţie creatoare, Eminescu se situează mai aproape de holismul epocii noastre, reprezentându‑şi cultura ca pe un tot, o utopie semiologiocă. Domeniul ştiinţei este şi el multidisciplinar, cu influenţe reciproce între compartimentele culturii: „Tot universul cunoştinţelor omeneşti şi al elementelor vieţii spirituale poate fi privit ca un cerc imens… Diferitele terenuri ale ştiinţei vor sta în proporţiunea reciprocă de cercuri concentrice… Din care câte unul s‑ar artăta, nu ca un cerc simplu, ci ca un cerc de cercuri. Aşa de ex., dacă istoria ar forma un cerc de o certă apropiere către interes, acest cerc va consta din diferitele cercuri ale istoriei politice, culturii, literaturii, religiei etc… Cultura şi dezvoltarea omului în privinţa inteligenţei constă în apropierea acelui cuprins spiritual care constituie totalitatea vieţii spirituale a omenirii şi a intereselor ei” (Fr. 37‑38). Interesul profund şi uneori divinatoriu al lui Eminescu pentru ştiinţă, alături de enorma cultură umanistă, a fost cheia către elaborata construcţie a unei autosuficiente simili‑lumi.

■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător

Maria‑Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest