Editorial

O viață de incontestabil succes

Încep aceste rânduri într‑o zi de mare sărbătoare, Schimbarea la față, o povară în plus, dulce, e drept, magnifică, față de tema grea, aproape inabordabilă a textului de față: Senectutea! Cine vorbește despre aceasta, fără s‑o încarce de regrete, disperări mascate, prost machiate, nu rareori de dispreț, vorbesc mai ales de tineri?! De parcă la sfârșitul unei vieți de incontestabil succes ajungerea la și trăirea unei asemenea vârste nu e, orice am zice, o formă a succesului! Suntem dacă nu nevoiți, oricum presați, se pare, să îngrămădim, aici, aproape toate resursele noastre de venin, plictis, disperare obosită sau false regrete, false, uriașe speranțe, false proiecte. Ce mai, o cu totul falsă proiecție a întregii existențe! De parcă acolo, în senectute, se rezolvă sau se amendează, se anulează cam tot ce ne imaginasem altădată, uitând noi înșine, prea adesea, că aproape toate proiecțiile și speranțele noastre ne erau mai ales sugerate, implantate, create și fasonate îndelung, insistent de adulții tinereții noastre, de lecturile cu care ne‑au sau ne‑am îndopat, fericiți, idealiști în exces, de a trăi o viață încărcată de realizări și de succese de un fel sau altul, convinși de faptul că vom fi mereu urmăriți de stimă, de înțelegerea, poate chiar de admirația celor ce ne vor sta în preajmă, asaltați de favoruri civice, bănești, ba poate și de cele ale… frumosului! Sau de favorurile erotice!…

Senectutea, bătrânețea, o vârstă, se pare, a tuturor renunțărilor, a nu puținelor neputințe, iar la cele fizice se adaugă și unele, spirituale, se pare. Peste toate, cu o impetuozitate rară, ni se profilează o cupolă amplă, întunecată, boltită fără speranță deasupra capetelor noastre binișor albite, spaima de moarte. Dar… Să fiu iertat, nu e vina nimănui că aproape cu toții o îngrămădim, o presăm, o înălțăm deasupra capetelor noastre: această spaimă de moarte abia la hotarul ultimelor decenii, ai ultimilor noștri ani de viață! Cine ne împiedică să trăim această spaimă, această eminență sau realitate înainte de ceea ce numim senectute? Această frică?! Și este ea, realmente, ceea ce ni se pare a fi: o formă a… terorii ascunse, sâcâitoare, macerante ce ia adesea forme ale unei veritabile, asfixiante nevroze, împingându‑ne nu rareori la forțarea, la grăbirea sfârșitului, la ceea ce se numește suicid?! Nu cumva, așa cum se întâmplă nu rareori în viața socială, când trăim nemaipomenita surpriză de a constata că un dușman, pe care‑l crezusem de moarte, extrem de nociv și profundamente veninos, să se dovedească a fi, de fapt, un… amic, ba chiar și un posibil complice, dacă nu un real, posibil prieten?!…

Cine, la urma urmelor, ne obligă să legăm bătrânețea de moarte, de spaima extincției fizice, de dispariția absolută, de topirea în neant?! Oare… neantul există?!… Pentru filosoful romantic Hegel moartea însăși ca fenomenalitate este inexistentă, este ireală! Și totuși…, o facem. Bătrânețea, în clipa, în ceasul, în deceniul în care o constatăm, o trăim și ea e oarecum ca sunetul acelui ceas ce ne anunță…, ora, momentul deșteptării, semnalul ieșirii din timp, din acel timp făcut din nenumărate planuri, proiecte, obligații, amânări, ratări sau reușite, mai mult sau mai puțin corect apreciate, bine măsurate, ieșirea din somnul protector al existenței, ceea ce budiștii numesc Maya și intrarea sau topirea în circuitul fără nume al irealității. Ceva ce pare a exista, dar… nimeni, cum se spune, nu s‑a întors să ne confirme existența sa, dacă într‑un asemenea caz putem vorbi încă o dată de existență.

Nu‑nu, bătrânețea, în esența sa, nu are nici o legătură cu moartea. Da, admitem, e foarte aproape de ea. Aproape de spectrul cu coasa, bărbat sau femeie, mai sunt și alte vârste existențiale. Spre stupoarea atâtora, mulți adolescenți frecventează asiduu, ca să spun așa, suicidul. Sub diverse motive sau chiar și fără nici un motiv. Dintr‑o revoltă tipică vârstei, din dezamăgire față de adulții grosolani și cinici din preajmă, din frica de un viitor ce pare a se colora în culori și forme adverse, barbare, din sfera inumanului sau, mai știi, poate uneori din frenezia, da, din pura frenezie a exuberanței vitale, la vârsta aceea greu de măsurat! Sau alții, la mijlocul vieții, cei înfrânți, cei învinși de existență, cei fără speranță, așa cum se cred ei înșiși sau cum se descoperă în privirile disprețuitoare, grosiere, ale contempranilor lor, ale martorilor exsitenței lor. Sau, nu puțini, cei firavi, cărora li se pare că nu sunt făcuți pentru viața dură, aspră în care au fost aruncați. Țipătul, strigătul lor cosmic din secunda nașterii a fost, pentru ei, dar și pentru noi se pare, un semnal indubitabil, un refuz absolut față de un alt real, care li se anunța și‑i aștepta în forme monstruoase, ca și aerul compact, dur, de piatră, lumină orbitoare! Spațiul, cel nevăzut, dar simțit, apărut brusc, copleșitor, asfixiant, o teribilă avalanșă, o invazie curgând din toate părțile!…

Nu, încă o dată, noi credem că bătrânețea nu are legătură cu ceea ce numim moartea sau spaima profundă de aceasta, de existența ei, de suflul, miasma, spectrul sau de ispita ei, de împărăția ei! Da, adesea, prea adesea, una urmează alteia. Și senectutea, ceea ce numim astfel, se află profund grevată de ceea ce numim sfârșit. Ultimul. Cel absolut.

Da, ce mai, pentru mine erau două culcușuri, aproape două vizuini…, deși erau infinit mai mult sau mai puțin decât asta: somnul tenace, semi‑narcotic și textul… impur, fals semn, fals ghid, fals tovarăș! Și totuși, el, textul, era ghidul, toiagul, lanterna ce orbecăia într‑un fel de semi‑panică pe acele ziduri, creste sau faleze albe, orbitoare, ce se căscau din adâncuri, deși, ciudat, devenise el însuși un altul; cine ar putea să explice această… metamorfoză, acest… miracol, da‑da, un real miracol! Doar un geniu încă atât de neînțeles sau înghesuit în tipare străine cum e spiritul vagabond, incert și ezitant până la un fel de sublim încă neîntâlnit de cei care istorisesc cu calm și cu o pedanterie vag ridicolă întâmplări din viața lor sau a altora, cel care se botezase încă o dată Marcel și se pierdea, neobosit, printre rigidele, veșnic aceleași figuri, incapabile nu numai de evoluție, dar nici de o minimă mișcare a caracterului. Veșnic aceeași, ca niște siluete de carton pe care un vânt necunoscut le apleca sau le mișca sau le învârtea în jurul unui fel de ax ce s‑a numit, apoi, al memoriei involuntare! Ciudat, nu?…

Fragment din vol. Viața ca o posesie, în lucru
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

Nicolae Breban

Total 0 Votes
0

Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),  Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button