Academia Română în vremuri tulburi
„Codul de Etică al Academiei Române are ca repere generale poziţia şi misiunea Academiei Românehttps://acad.ro/academia_romana/ de instituţie naţională identitară, autonomă, de mai bine de un secol şi jumătate aflată în serviciul naţiunii române, for suprem de consacrare cultural-ştiinţifică, precum şi tradiţia şi cutumele academice, etica activităţii ştiinţifice, Legea Academiei şi legislaţia generală în vigoare.” (Codul de Etică al Academiei Române. Consiliul de Onoare al Academiei Române)
Suntem la o răscruce a destinului, într-o perioadă de crize fuzionate și cutremure geopolitice, de reașezare a faliilor marilor puteri, iar în acest moment decisiv avem o clasă politică angrenată de Comisia Europeană într-un joc periculos cu interesele naționale
Dacă guvernanții, în loc să asculte orbește de Bruxelles și să aplice programe falimentare, să risipească resurse prețioase prin supraînarmare, ar chema în ajutor Academia Română, ar redescoperi geniala Strategie Brătianu a dezvoltării
Tot Academia poate pune la dispoziția guvernanților monumentala trilogie „Resursele minerale ale României” (Editura Academiei Române, București, 2015, 2017, 2019), putând demonstra acestor conducători că avem resurse de excepție pentru o cale românească de ieșire din crizele în care am fost aruncați
„Vă spun că, dacă vor tăcea ei,
pietrele vor striga.“
Luca 19:40
Într-o perioadă de uriașe schimbări, când fiecare zi pare mai lungă decât veacul, România are ghinionul unei clase politice și a unei intelectualități progresiste suferind de sindromul Versailles, acestea fiind total rupte de realitate și radical inadecvate vremurilor de criză și război. După 1990, prin grija lui George Soros și Silviu Brucan, ideologi reprezentând alianța dintre stalinismul clasic sovietic și neostalinismul progresist occidental, țara a cunoscut un comunism după comunism, în tranziția silențioasă de la ceaușism la soroșism prin strategia gramsciană a „Marșului cel Lung prin instituții”, strategie brevetată în America. La noi, cu ajutorul unor intelectuali și bursieri bine îndoctrinați cu dogmele neomarxismului globalist revoluționar, au fost cucerite mai întâi marile universități, iar apoi mai toate instituțiile statului, acolo unde au fost plasați la butoane revoluționari de nădejde, dornici să schimbe totul din temelii. Revoluția soroșistă s-a făcut pas cu pas, ceas de ceas, zi de zi și în proporție de masă, cum ar fi spus marii gânditori Iohannis și Lenin. Așa ne-am trezit, la fel ca americanii, că am avut parte de o adevărată comunizare a României, în cazul nostru fiind vorba de o recomunizare a țării, după cea sovietică din anii 1944-1948, soroșizarea realizându-se discret și treptat, în comparație cu prima comunizare de tip sovietic, impusă ostentativ și rapid.
Un fenomen misterios – retrostalinismul tragi-comic dâmbovițean
În condițiile crizei actuale, soroșismul s-a dezvăluit în toată splendoarea sa, asistând atât la apariția unui model retrostalinist woke, cât și la reîncarnarea unor mari bolșevici în trupurile guvernanților de azi. Ar fi de neînțeles folosirea masivă a metodelor staliniste de teroare și manipulare în guvernare, în justiție și presă, chipurile pentru salvarea democrației, ori ar fi de-a dreptul stranie vorbirea, simțirea și acțiunea unui ministru aflat într-o continuă vânătoare de legionari pe străzile Bucureștiului, precum Cătălin Predoiu, fără să nu fi produs o transmigrare a stalinismului în democrația dâmbovițeană, ori o reîncarnare a lui Teohari Georgescu de la Miliția Populară de altădată în corpul blajinului ministru de Interne. Practic, suntem martorii transmigrației unui întreg sistem din trecut, într-un sistem din prezent, precum și a fenomenului de masă al transmigrației spiritelor marilor staliniști din epoca Pauker-Dej nu numai în sfera politicii, ci și a altor domenii, precum cele ale culturii și educației. Fără apelul la științele oculte nu putem înțelege renașterea stalinismului în România după aproape două decenii de integrare euro-atlantică. Cum să explici anularea alegerilor, reintroducerea cenzurii, arestările în stilul Securității lui Gheorghe Pintilie, suspendarea unor drepturi și libertăți, vânturarea pericolului legionaro-fascist și multe altele de acest fel, ținând de totalitarismul de altădată? Dacă se menține ritmul actual, în curând ne vom trezi cu redeschiderea pușcăriilor politice de la Gherla, Aiud, Pitești, mai ales că imaginația debordantă a muncitorilor din instituțiile de forță, dotați cu dispozitive de realitate augmentată, a dus la apariția unui nou gen literar, fantasticul retrostalinist woke, rezultat prin adaptarea creatoare a realismului magic la condițiile revoluției culturale woke din spațiul nostru. Cu această ocazie, a fost relansat suavul stil al discursului de demascare – înfierare stalinist, evidențiind descoperirea zilnică a unor adevărate armate de spioni, sabotori, trădători, putiniști, legionari, protocroniști ceaușiști, în pagini sfâșietoare fiind arătat modul cum țara a fost înghițită de apele fascismului și extremismului. Valul de creații literar-ideologice ale sereiștilor, polițiștilor și procurorilor nu sunt simple compuneri pionierești, produse pe bandă rulantă la ordin, ci opere de o inestimabilă valoare, scrise cu patriotism pentru salvarea democrației. Neadormiți în straja țării, bravii ofițeri Švejk din serviciile secrete ne salvează mereu, ei, tot timpul, descoperind vreo teribilă conspirație a unor uncheși centenari, urmărind, după cum arătau postările de pe rețelele sociale, răsturnarea ordinii constituționale cu ajutorul câmpurilor plasmatice din Geția. Noroc cu cele mai bine finanțate instituții de forță din lume, că cine știe ce putea păți fragila noastră democrație și grav amenințata noastră ordine de drept! Dacă Jaroslav Hašek nu mai poate continua seria Švejk, ar trebui ca domnul Mircea Cărtărescu să se trezească și să scrie un mare roman satiric, demascator la adresa trădătorilor și conspiratorilor odioși din republica noastră mult încercată.
Asaltul progresismului woke, teoria masei critice și Marșul cel Lung al soroșizării
Printre instituțiile mai puțin afectate de asaltul soroșist s-a numărat, până de curând, Academia Română, un ultim bastion al identității și suveranității naționale. Însă și această ultimă redută a început să fie acaparată treptat și silențios de forțe progresist-revoluționare. Când domnii Mircea Miclea și Daniel David vorbeau de necesitatea atingerii unei mase critice, nu am înțeles pe deplin semnificația acestei mărturisiri. Observând schimbările treptate din mediul universitar, am realizat că se avea în vedere cucerirea instituțiilor cu oameni noi, având o conștiință înaintată, pentru a se realiza reformele instituționale proiectate. Această strategie gramsciană a permis revoluția woke în America, fiind adoptată și la noi în bătălia capturării neomarxiste a instituțiilor.
Ca să nu mai rămână şi anul acesta fără Premiul Nobel, mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa l-au propus pe domnul Mircea Cărtărescu pentru un loc în Academie, cu această ocazie urmându-se să se atingă masa critică necesară resetării progresiste. Momentul încheierii triumfătoare a Marșului a fost însă ratat, grație opoziției academicianului Nicolae Breban, iar furia revoluționarilor nu a mai cunoscut margini. Imediat s-a dezlănțuit o campanie de tip stalinist împotriva celui care a spus „Pe aici nu se trece!”, valul turbat de insulte și calomnii, de ocări și denigrări doborând toate standardele abjecției și infamiei, arătând, în același timp, la ce nivel a ajuns frustrarea celor în cauză. Ne amintim că Mircea Cărtărescu a avut în 2016 un moment de indignare furibundă, atunci când a constatat că Academia Română funcționează după reguli străine spiritului său revoluționar, considerând, la fel ca Gabriel Liiceanu, că se impune o epurare gospodărească a instituției, pentru a fi apoi resetată după canoanele soroșismului mioritic, nu-i așa? Nefericitul scriitor mărturisea cu multă obidă: „Aflu că patriarhii României culturale, Neagu Djuvara și Mihai Șora, nu sunt academicieni. Cum nu sunt nici Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Atunci cine, Doamne iartă-mă, e în Academie? Cine-a făcut primirile în ultimii 25 de ani, și pe ce criterii? Nu cumva cineva a lăsat să intre în acest for toată intelighenția pesedistă, naționalistă și anti-occidentală? Mă-ntreb și eu așa. Până la urmă, cine controlează Academia Română?”
Veșnicul candidat la Premiul Nobel nu ar mai fi avut astfel de angoase de cadrist maoist dacă ar fi avut răbdare să citească Statutul instituției după modelul impus de Iohannis: cu atenție și îngrijorare. Ar fi descoperit cu această ocazie că misiunea instituției criticate de zor este una de apărare a identității românești prin „cultivarea şi promovarea limbii şi literaturii române şi a istoriei naţionale”. Altfel spus, Academia este o instituție legată de istoria românilor, de afirmarea națiunii române, de proiectul numit România Mare, de consacrarea contribuțiilor la dezvoltarea culturii naționale, nu de consacrare a notorietății de orice fel, a succesului comercial ori a conformității cu ideologiile la modă. Domnii bociți că au avut ușile Academiei zăvorâte s-au remarcat prin contribuții contrare misiunii declarate a celui mai înalt for cultural al națiunii române: Andrei Pleșu a promovat patriotismul corect politic, fără legătură cu patria și națiunea, un patriotism „civic” definit ca simplă achitare a taxelor și impozitelor către stat, iar Gabriel Liiceanu a fost un atlet al deconstrucției identitare, un cobzar al președinților, un adorator al instituțiilor de forță, un luptător împotriva concepțiilor mistico-religioase ale poporului român, corect? La rândul lor, cuviosul Adrian Papahagi și cucernicul Teodor Baconschi au muncit pe brânci pentru înnoirea dogmelor, anularea Sfântului Sinod de la Niceea, pentru triumful ecumenismului woke, pentru înlocuirea valorilor creștine cu relativismul moral, în numele „primenirii Bisericii” și anulării unor valori retrograde, precum familia, tradiția, patriotismul, nu-i așa? În ceea ce privește contribuția domnului Cărtărescu la „creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire”, ea este legată de primatul textelor simple pentru deculturalizarea rapidă a noilor generații, „anularea” clasicilor în școală, cultivarea disprețului față de valorile românești, de formarea profesorilor „anti-Eminescu”, de combaterea familiei tradiționale, ca fiind „un concept rătăcit în istorie”, „un basm, un mit”, crezul său fiind acela că „fanariotismul, balcanismul, ortodoxismul și comunismul, toate «lumini venite de la răsărit»”, ne-au tras mereu înapoi, cu sau fără voia noastră, despărțindu-ne de civilizație, corect?… Va trebui ca, de mâine încolo, psihologia noastră, cu componentele ei vechi și puternice ca patriotismul, sedentarismul sau faimoasa resemnare mioritică, să-și revizuiască noțiunile”. În aceste condiții, ar trebui ca instituțiile statului să aibă grijă de consacrarea adevăratelor valori rămase în afara Academiei, instituind noi ordine și medalii, precum Ordinul Woke „Serviciul Credincios”, ori Medalia „Meritul Fariseic”.
Indignată de nedreptatea făcută ghinionistului Cărtărescu prin respingerea candidaturii, doamna Ana Blandiana a bătut toaca în Academie, oferind un spectacol în urma căruia multă lume s-a întrebat dacă nu cumva domnia sa și-a greșit cariera, ratând posibilitatea de a deveni actriță și de a câștiga o mulțime de premii Oscar, aruncând vedetele de la Hollywood în depresie. Este drept că s-a emis și ipoteza dacă nu cumva în ședința respectivă să se fi petrecut vreo reîncarnare a tovarășei Ana Pauker, ipoteză repede abandonată, pentru că, prin comparație, respectiva revoluționară ar fi fost un adevărat model de moderație, toleranță și îngăduință, iar pe de altă parte, briciul lui Ockham ne spune că cea mai simplă și sigură explicație este aceea că în doamna Blandiana s-a reaprins flacăra tinereții revoluționare. Chiar dacă Motanul Arpagic de mai târziu a acoperit spiritul ardent din poeziile de tinerețe, când croia omul nou, memoriile alternative din „Proiecte de trecut” nu se potrivesc deloc cu realitatea din arhive, unde odele închinate partidului, suferința atroce îndurată pentru că nu primise „cravata roșie festiv… Că nu-mplinisem încă nouă ani”, nu au dispărut în vreun incendiu, nici memoria unor confrați nu a fost ștearsă, pentru ca ei să uite cum reușea în vremea severei „disidențe” „să publice o roabă de cărți până în ultimul an de viață al Motanului Arpagic”. În acele vremuri de neuitat, tovarășa Ana a ars în flăcările revoluției, scriind poeme „pe aceeași linie a cunoașterii adânci a omului nou, la o temperatură cât mai înaltă”, vibrând când „Vibratoarele intră-n beton/ Împodobind cu emoția vibrațiilor/ Trupul lor mare și monoton”, ori lansând sloganul mobilizator: „Vibrați, băieți, vibrați!”. Scandalul declanșat de doamna Ana Blandiana a avut însă meritul de a pune în discuție atât problema înțelegerii misiunii instituției din care face parte, cât și pe cea a falsificării trecutului cu bună știință. Inspirată probabil de versurile lui Vali Vijelie și Adrian Minune, „Dușmanii îmi poartă pică, dar n-au valoarea mea/ Și toata viața lor, nu calcă-n urma mea”, doamna Blandiana a explicat respingerea candidaturii domnului Cărtărescu prin monstruoase „revărsări de ură, de vulgaritate, de calomnie şi obscurantism”, prin „invidie, frustrări, care sunt tot atâtea urme de luptă împotriva valorii…”, mărturisind că vede o reîntoarcere la vremurile prigoanei comuniste, atunci când lupta de zor cu regimul totalitar. Deși am dori să o credem, avem mari îndoieli că scriitorul Nicolae Breban ar fi căzut pradă invidiei și resentimentelor, doar pentru că nu a publicat romane oniric-halucinatorii despre „hărți craniene vizuale ”, având proprietatea de a se lipi de creier, despre spații-marsupiu sau spații-scorbură, despre un viitor postuman, ori că nu a reușit să devină, la fel ca aspirantul la Nobel, un „anti-scriitor” izvoditor de „anti-cărți”, țintind la atingerea unei a patra dimensiuni prin levitație, negarea negației și spirit gnostic. Mulți cititori au mărturisit că poți începe să citești capodopera „Solenoid”, dar de terminat nu o termini nici cu miliția, după ce te rătăcești prin jungla sa, adormi în lipsa intrigii, a acțiunii, dacă nu te sufoci până atunci în mlaștina limbajului sulfuros. În mod cert, supraviețuitorii lecturării romanelor lui Cărtărescu nu au cum să evite întrebarea „Ce naiba a vrut să spună autorul?!”, pentru a pica apoi la datorie, precum soldatul de la Maraton. Deși doamna Blandiana a înțeles corect politic faptul că problema nu era legată de accederea domnului Cărtărescu în Academie, ci de cauza cuceririi unei instituții conservatoare, nereformate încă, scandalul a făcut mult rău luptei tenace și subterane pentru atingerea masei critice mult dorite.
Practicant al exercițiilor de autoadmirație și a terapiei narcisismului de grup, expert în aruncatul cu noroi în Academie, domnul Gabriel Liiceanu a ieșit la lupta cea mare, numai că, din nou, mai mult a încurcat decât a ajutat, nu-i așa? Deși a beneficiat de îndrumarea lui George Soros încă din 1990, de pe vremea când, împreună cu Andrei Pleșu și Stelian Tănase, își lua notițe precum activiștii lui Ceaușescu în timpul vizitelor de lucru, Liiceanu a dezamăgit constant prin nivelul ideologic extrem de scăzut, neînțelegând, așa cum arăta Lenin, că „politica este o știință și o artă care nu cad din cer, care se dobândesc cu trudă”, că lupta revoluționară presupune camuflaj ideologic, răbdare și perseverență, intrigi bizantine și folosirea oricăror mijloace pentru atingerea scopului, că nu este loc de orgolii și acțiuni hazardate, că nu avem astăzi condițiile ideale de pe vremea lui Lenin, când puteai face epurarea Academiei în câteva minute cu câteva dube ale CEKA, corect? De ce să tot afirmi că membrii Academiei nu se vor ridica niciodată la înălțimea disprețului tău și să visezi la epurare, în loc să taci și să nu deconspiri un plan care nu poate fi realizat chiar așa ușor, câtă vreme mai există academicieni în stare să răstoarne carul progresist de unii singuri, așa cum bine s-a văzut în cazul Breban. Narcisismul îi joacă feste lui Gabriel și îl face să se autodenunțe: „De ce, așadar, să vrei să intri într-un asemenea loc din care, aflându-te și văzând ce se întâmplă, firesc ar fi să vrei să ieși? A fi membru al Academiei, în actuala ei configurație, nu este oare o simplă cocardă nedemnă? De ce să vrei să faci parte dintr-o Academie care, absorbindu-te, te dezonorează în loc să te onoreze? N-ar fi mai bine să desființăm întâi această adunătură incertă iscată din volbura istoriei trecute și prezente și să facem în loc una nouă ca apa neîncepută?”. Tânguirea filosofului arată neînțelegerea faptului că nu despre Cărtărescu și onoare a fost vorba, că nu poți veni brusc cu „apa neîncepută”, în cauză fiind cucerirea unei instituții, bătălia grea pentru masa critică, pentru schimbarea treptată a compoziției, a configurației ei, până când ajunge să fie ceea ce se dorește a fi. Iată de ce, în loc să-l sfătuiască să renunțe, așa cum procedează ageamiul Liiceanu, domnul Cărtărescu a fost îndemnat, se spune, de luptători înțelepți să meargă mai departe, să fie zelos, că doar aceasta nu-i cea din urmă candidatură, cum ar fi spus Coana Joiţica.
Pentru a se evita pe viitor scandalurile legate de primirea de noi membri în Academie, poate că s-ar impune organizarea unor cursuri gratuite de prezentare și înțelegere a Statutului instituției pentru candidați, intelectuali contestatari, jurnaliști și unii academicieni cu restanțe la acest capitol. Astfel, domnul Ioan-Aurel Pop ar prezenta cursanților istoria Academiei, de la înființare până în prezent, scoțând în evidență misiunea și rolul acesteia de-a lungul timpului, iar sub atenta îndrumare a domnului Mircea Dumitru, expert în logică filosofică, filosofia limbajului și metafizica analitică a modalității, principal continuator al lui Kit Fine, cursanții vor reuși nu numai să citească, dar și să înțeleagă Statutul instituției, să aibă revelația pericolelor reprezentate de relativismului moral și a instituționalizării propagandei în acest spațiu.
România, între Strategia Brătianu și navigarea cu Titanicul Ursula
Suntem la o răscruce a destinului, într-o perioadă de crize fuzionate și cutremure geopolitice, de reașezare a faliilor marilor puteri, iar în acest moment decisiv avem o clasă politică angrenată de Comisia Europeană într-un joc periculos cu interesele naționale, cu viitorul țării. În ultimii ani am avut parte de directivele desuveranizării, falimentării și recomunizării României, fiecare jalon din PNRR dovedindu-se un cui bătut în coșciugul economiei naționale. Oare unde se speră să se ajungă cu antiamericanismul soroșist de baltă, cu militarizarea forțată (ReArm Europe) și continuarea revoluției verzi? Dacă guvernanții, în loc să asculte orbește de Bruxelles și să aplice programe falimentare, să risipească resurse prețioase prin supraînarmare, ar chema în ajutor Academia Română, ar redescoperi geniala Strategie Brătianu a dezvoltării, de la lansarea căreia s-a împlinit un secol anul trecut. Tot Academia poate pune la dispoziția guvernanților monumentala trilogie „Resursele minerale ale României” (Editura Academiei Române, București, 2015, 2017, 2019), putând demonstra acestor conducători că avem resurse de excepție pentru o cale românească de ieșire din crizele în care am fost aruncați de prostia ideologică a Bruxelles-ului. În cursa marilor puteri pentru zăcăminte valoroase, România are avantaje imense, deținând resurse minerale, pământuri rare, materii prime critice, esențiale pentru industriile de apărare și tehnologie înaltă. Nu știu cât habar au de chimie și de geografia resurselor neasemuiții cârmuitori Bolojan și Ciolacu, dar ar fi imperios necesar ca ei să ceară sfatul celor competenți, pentru a afla că aceste elemente sunt esențiale în producția de echipamente militare, tehnologii aerospațiale, electronice și în industria energetică, că se găsesc din abundență în țara de care nu au avut grijă, că pot fi cheia ieșirii din marasmul actual și că ar face bine să nu le ofere gratis străinilor, așa cum este obiceiul politrucilor slugarnici de la Adrian Năstase încoace. Deja un europarlamentar s-a și grăbit să anunțe că a venit timpul să consolidăm securitatea UE, prin oferirea pe tavă a resurselor noastre minerale, pentru a îndestula corporațiile occidentale. Abandonarea strategiei europene a ruinării și a colapsului economic este o urgență, iar Strategia Brătianu va fi barca noastră de salvare, pentru a nu ne scufunda voioși cu Titanicul doamnei Ursula.
„Contemporanul. Ideea Europeană” nr. 4/ 2025
