Contemporanul » Teatru - Dramaturgie » A fi poporul lui Eminescu

A fi poporul lui Eminescu

Suflarea de foc a lui Eminescu a mărturisit‑o cu evlavie şi adâncime N. Stein­hardt: „Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfântă, nu uit, când sunt la Bucureşti, să depun şi eu o floare la statuia din faţa Ateneului, opera sculptorului Gh. Anghel. […] Am învăţat şi predat euforic – multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla şi Dej. […]
Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără niciun drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricât de nevolnic şi nedreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nicio justificare, iubesc în mod arbitrat şi total poporul român şi «fenomenul românesc».
Şi apoi Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în cultură şi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrităţii, acea binecunoscută soartă în care au crezut Hajdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade şi Constantin Noica. Cât de fericit sunt că am prilejul să‑mi mărturisesc dragostea pentru Eminescu şi fenomenul românesc!”

Lucian Blaga, cu fericita formulă a ideii Eminescu a dat încununarea cea mai înaltă, ca o confirmare fără putinţă de tăgadă a predominanţei eminesciene în cultura şi creaţia românească.

Inegalabila altitudine la care se află poetul naţional derivă nu dintr‑o simplă calitate a spiritului său, ci dintr‑un raport constant în care se află cu neamul său şi care‑l face călăuză magică a spiritului naţional. Şi pentru stabilirea acestei tainice revelaţii, care‑l leagă pe un artist‑gânditor de o naţie sunt necesare condiţii speciale, a căror îndeplinire cere – ne spune Zoe Dumitrescu‑Buşulenga – ca în basme o potrivire unică, ce face ca alesul să apară odată la nu se ştie câte secole în istoria unui popor. Cea dintâi dintre condiţii constă în convergenţa tipului de inteligenţă şi cultură ale creatorului cu cea a naţiunii căreia îi aparţine, în adecvarea lui la totalitatea aspiraţiilor şi răspunsurilor la întrebările unei istorii, în intuirea comună a unei misiuni specifice a poporului respectiv la concertul universal. Când Titu Maiorescu definea geniul poetic eminescian, „care pentru noi este şi va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române”, el fixa un adevăr etern, o judecată de valoare definitivă asupra relaţiei pe care o menţiona Zoe Dumitrescu‑Buşulenga. Intuiţia lui Maiorescu aplicată poetului descoperă, în primul rând, această condiţie a întruchipării geniului naţional. Mai târziu, Nicolae Iorga, în viziunea sa sintetică asupra istoriei şi culturii româneşti, a înţeles, cu entuziasm, uimire şi mândrie, felul în care inegalabilul focar al sufletului eminescian a strâns într‑o irepetabilă acumulare puterea întreagă de radiaţie a unui neam şi l‑a văzut ca „expresia integrală a sufletului românesc”. Şi toate generaţiile de erudiţi l‑au văzut în această îmbrăţişare de nedespărţit între geniul individual şi geniul naţional, până la Constantin Noica, a cărui carte poartă în titlu sensul plenitudinii unei reprezentări: Omul deplin al culturii româneşti.

De aceea fenomenul Eminescu este un dar de esenţă cu care a fost botezat poporul român. La tonalităţile cele mai diverse pe toate palierele gândurilor, imaginilor şi afectelor trăirea româno‑eminesciană se vădeşte indisolubilă până la nivelul nuanţelor şi detaliilor. Liniile melodice ale imaginilor dintre cele două fiinţe – structuri se suprapun fără greşeală, rezonanţa e maximă, subtilităţile se armonizează după structura celor mai misterioase alcătuiri, aşa cum există ele în nucleul unui atom. Poetul şi neamul par a fi două ipostaze, două feţe ale aceleiaşi identităţi. Aceasta este trăsătura originală a fenomenului Eminescu valabilă dintotdeauna şi pentru totdeauna. Simbioza dintre Eminescu şi poporul român nu se exprimă totuşi printr‑o perfectă suprapunere a spiritului naţional multiform cu diversele faţete ale structurii poetului. Acesta are opţiuni politice, orientări filosofice şi aptitudini pragmatice caracteristice fiinţei sale individuale care nu reflectă obligatoriu, aidoma unui inventar, toate datele spiritului naţional. Analogia are loc în plan global şi la un nivel de adâncime, unde nu sunt implicate diferenţele specifice în forţa lucrurilor inerente oricărei construcţii individuale. Identice sunt sufletul, simţul orientării, discernământul, ritmul vital, tonalitatea fundamentală. Spiritul naţional este, de altfel, o noţiune greu de precizat şi poate că mai limpede decât orice altceva, acesta e vădit şi susţinut conceptual de poeţi şi gânditori, fiinţe ondulatorii.

În spaţiul mioritic, Lucian Blaga explora şi descria matricea stilistică a poetului ca structură orizontică, ondulată, ritmată interior, ca o alternanţă de suişuri şi coborâşuri într‑o tipică legănare, exprimând desăvârşit determinantele stilistice descoperite în stratul duhului nostru popular, în matricea stilistică românească. Şi făcea preţioasa observaţie care priveşte elementul fundamental ce simbolizează tipul de imaginaţie eminescian, materia prin excelenţă pe care a lucrat adânca reverie poetică a artistului…

Greu este a spune sau a scrie despre Eminescu ceea ce însăşi arta sa inserează ca mister a unei cunoaşteri de nepătruns. Această cunoaştere este arta autentică şi sacră care creează intensităţi emotive şi, cum spunea Borges, stări de beatitudine. Poate un corolar al transmutării poetice eminesciene a fost modificarea sensibilităţii naţionale remarcată de o nouă metodă critică prin care la el „s‑au interferat ca în oglinzi tezaurul românesc, deja metafizic în sine, cu marile culturi străine susţinute de formaţia filosofică a poetului”. S‑au unit astfel puritatea şi sensibilitatea profundă a autohtonului cu rafinamentul celei mai subtile creativităţi apusene. René Char spunea că „să fii poet înseamnă să pofteşti o nelinişte a cărei consumare, printre vârtejurile, totalităţile lucrurilor existente şi presimţite, provoacă în momentul dării lor în pârg fericirea”. Poetul, se mai spune în acelaşi sens, nu mânuieşte cuvinte, el explorează potenţialităţile afective şi descriptive ale limbajului pentru a vedea şi a‑i învăţa şi pe alţii să vadă lumea aşa cum o vede el. Poezia rămâne, desigur, universul în care poetul exprimă adevărurile sale cele mai adânci despre structura lumii şi despre propria sa structură, hrănite de imaginaţia creatoare. Răzvrătitul social, geniul, gânditorul, artistul, magul, cei ale căror conştiinţe despre imperfecţiunea lumii din jur sunt acute, se consideră pe drept „îngeri căzuţi” şi astfel pot trimite semnale spre o nouă înţelegere a înţelesurilor lumii pornind de aici, de jos, şi până în sferele cosmice. De aceea, între critici, Titu Maiorescu, singur, a avut revelaţia insolitului ca un semn al geniului şi a înţeles înălţimea cerului eminescian, judecând câteva niveluri ale operei după canoanele drepte şi nobile, deşi uşor desuete astăzi, ale unei critici clasice.

Creaţia lui Eminescu a fixat reperele demnităţii şi ale spiritualităţii, dar şi impulsul spre ceea ce Octavian Goga scria într‑un articol din 1928: „Dacă ar fi să se caute, totuşi, pe lângă zbuciumul nostru personal şi un patron comun, a cărui aureolă să ne fi unit pe toţi în aceeaşi tabără, atunci acesta e, desigur, Eminescu, în a cărui religie artistică şi ideologie naţională am crescut”.

Cred că cea mai înaltă şi mai durabilă etapă din evoluţia creaţiei eminesciene este cea a tainicei, strălucitoarei senectuţi, în care îşi dezvăluie esenţele, operă ce luminează întregul cer românesc, arătând conjuncţia sa cu marile genii universale. Un uriaş sistem de conotaţii care îmbrăţişează viaţa omului şi a cosmosului în imagini arhetipale de valoare universală şi în sonuri care dau limbii române vocaţia expresivă a limbilor sacre, opera eminesciană devine altar de sinteze care o înlănţuie în marea constelaţie a istoriei culturii universale. Ştim şi descoperim legăturile cu procesul nostru de devenire istorică pe care‑l justifică în spirit, având astfel locul de frunte în peisajul culturii şi creaţiei româneşti a unei creaţii reprezentative în cel mai bogat şi expresiv chip pentru creativitatea naţională.

Dar trebuie să menţionăm că, mai mult ca oricând, impactul unei capodopere poate creşte sau scădea după calitatea receptorilor, după capacitatea lor de a primi adâncul ei mesaj, care rămâne veşnic egal cu sine. Aşa încât strădania de a înălţa până la acea amplitudine înstelată a depărtărilor ne incumbă nouă, celor de aici, de acum, să găsim mijloacele cele mai potrivite în spirit şi atitudine pentru dialogul esenţial prin sens cu poetul Eminescu. Aceasta este una din condiţiile permanenţei valorilor naţionale pe care un popor trebuie să le slujească şi să le cultive pentru ca ele să‑l ocrotească şi să‑l lumineze în construirea unui destin demn prin adevăr şi frumuseţe. Şi Eminescu trebuie, astăzi mai mult ca oricând, să fie semn al permanenţei, duratei şi identităţii noastre în cultură, pildă prin excelenţă a angajării totale a unui poet în destinul poporului, în tradiţiile, suferinţele, luptele şi izbânzile acestuia, în direcţiile devenirii sale istorice.

„Năzuinţa noastră către măreţie este singura măreţie la care ne este îngăduit să năzuim”, afirmă Titu Maiorescu. Poate e timpul, al treisprezecelea ceas, să ne gândim că satisfacţia ipocrită a uimirii noastre în faţa degradării şi mistificării nu mai poate fi bâlciul zădărniciei, spectacolul – mascaradă, bufonadă a derizoriului înălţat la rang statal…, ci un necruţător coşmar al conştiinţelor… „Nimeni nu este mai înclinat de a confunda ţara cu sine însuşi decât un partid”, susţine Mihai Eminescu. Şi mă întreb dacă mai suntem oare poporul lui Eminescu, cel culegător de bucurii spirituale, de înălţări spre idealuri în organicitatea fiinţării noastre destinale?

A fi poporul lui Eminescu – iată nobila chemare pe care opera Poetului o ţine trează, încă trează în noi…

■ Regizor, scenarist, scriitor, profesor

Alexa Visarion

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest