Nepreţuitele comori pe care le întâlnim în lumea aceasta ne provoacă sentimente diferite, de la trăiri inedite până la abordări simpliste, dar nu rareori ne îmbogăţesc duhovniceşte, făcându‑ne să cugetăm la creaţia Domnului, la cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, pe care cu înţelepciune le‑ai făcut (Ps. 103, 25). Nu comorile de aur şi argint, cele pe care furii le sapă şi le fură (Matei 6, 20), sunt adevăratele valori, nici lucrurile care trec şi pot fi prădate sau îngropate, ci mult mai preţioase sunt valorile spirituale, ce nu constituie, din păcate, întotdeauna prioritatea ceasului de acum.
Comorile din cer, despre care Mântuitorul face vorbire, reprezintă veşnicia faptelor noastre, cât bine am făcut, câtă lumină am răspândit. Suntem contemporani cu două făclii care ard pentru Cuvânt şi cuvinte, luminând celor din întuneric, descoperind sensuri noi ale acestora, inspirate de Duh, asemenea lucrării scriitorilor din alte vremuri creştine.
O comoară nepreţuită este lumea satului şi a locului unde am văzut lumina zilei, pe care o purtăm cu noi. De aceea înţelepţii au spus inspirat că poţi să cutreieri lumea întreagă, să te minunezi de frumuseţile civilizaţiei, însă nimic nu rămâne mai fascinant decât tărâmul în care te‑ai născut, aşa cum este, mai arătos sau mai umil…
Lumea satului constituie un astfel de tezaur. Ab initio voi respinge ideile care vorbesc despre moartea satului românesc sau despre agonia lui. Se poate ca astfel de păreri să aibă referiri exacte la realitatea înconjurătoare, dar satul românesc nu este doar o simplă aşezare din Apuseni, din Munţii Neamţului ori ai Sucevei, care s‑ar putea depopula ori chiar pierde. Satul românesc rămâne adânc înscris în fiinţa multora, dar mai ales a celor cu trăiri aparte.
Formulez astfel de lămuriri pentru satul din inima noastră, unde avem obârşia, unde s‑au născut părinţii şi strămoşii noştri, pe care‑i ştim, îi evocăm, îi pomenim şi îi încredinţăm milostivirii lui Dumnezeu la fiecare Sfântă Liturghie. Satul, toposul naşterii şi începuturilor existenţei, ne alcătuieşte sufleteşte şi ne dăruieşte tuturor celor iviţi din huma lui o zestre nepreţuită şi nepieritoare. Plecaţi spre alte orizonturi, cei odrăsliţi în ruralitatea românească drept făpturi înţelepte şi frumoase la suflet dăruiesc din lumina dobândită de acolo unde veşnicia s‑a născut, potrivit zicerii lui Blaga, satul cu care se identifică. Cred că oamenii pe care soarta i‑a dus dincolo de fruntariile aşezărilor de la ţară, aproape sau mai departe, pentru a fi de folos altora, poartă cu ei o comoară, cea a inimii, dar al ţinuturilor de baştină. Satul, univers sacru, e un tezaur pe care nimeni nu‑l poate fura din fiinţa celui format în acest univers.
Ce înseamnă pentru un misionar, scriitor, artist, cărturar satul în care s‑a născut?
În gândurile mele îmi apar două exemple de oameni ai spiritului care păstrează în inimile lor comoara dobândită în satele de obârşie. Sunt şi mulţi alţii la care nu mă refer acum, la fel de dragi sufletului meu, fiecare purtând împreună cu el talanţii pe care i‑a primit de la Dumnezeu. Mă voi rezuma doar la două persoane speciale, la doi scriitori suceveni şi la legătura lor cu satul natal.
Mărturisea marele părinte Cleopa că în vizita pe care a făcut‑o la Muntele Athos în anul 1977, în condiţiile grele de atunci, a primit un ban de aur. La fel ca el, au primit şi însoţitorii lui. Ce a însemnat banul de aur? Pentru cei veniţi din România, cărora nu li se permitea să aibă asupră‑le nici măcar un dolar, reprezenta posibilitatea de a ajunge în Italia, mai ales la Roma, cetatea martirilor şi apologeţilor creştini.
Ce ar fi fost dacă părintele Cleopa primea un ban obişnuit? Probabil că nici măcar călătoria cu vaporul din Grecia până în Italia nu s‑ar fi putut achita. Banul de aur al părintelui Cleopa simbolizează dăruirea celor de lângă noi, a celor care oferă din preaplinul inimii lor altora, îmbogăţindu‑i. Adeseori ei preferând sărăcia, după cuvântul Scripturii, care ne spune că Mântuitorul, bogat fiind în milă, a sărăcit pentru noi, ca pe mulţi să‑i îmbogăţească (2 Cor. 8, 9). După acest model de altruism complet, unii oameni sărăcesc spre a‑i îmbogăţi pe alţii. Îmbogăţirea celorlalţi, în forme diferite, rămâne dezideratul vieţii lor.
Cea dintâi referire pe care doresc să o fac este cea despre satul şi comuna Vama, aflată în centrul judeţului Suceava, într‑un loc mioritic, la întretăierea dintre un râu important cu un afluent, Moldova şi Moldoviţa, la răscrucea de drumuri înspre vestitele mănăstiri bucovinene, pictate la exterior, mai aproape de Moldoviţa şi Suceviţa, şi nu prea departe de Voroneţ şi Humor.
Satul Vama are o istorie cunoscută, fiind atestat documentar de peste 600 de ani, din vremea domnitorului Alexandru cel Bun. Din aceeaşi perioadă este atestat şi satul meu natal, Rădăşeni. La începutul unei perioade complicate şi tumultuoase, la puţin timp după instaurarea regimului comunist în România, s‑a născut la Vama Doina Cernica. Dintru început a fost chemată să doinească cerurile, pădurile, apele, creaţia întreagă, frumuseţile văzute şi nevăzute, mai ales omul, regele creaţiei. Doina ei, asemenea celor de demult, aducea mângâiere la vremea înserării. Oamenii au trăit veacuri la rând, ascultând doinele, care le luminau viaţa sau le alinau suferinţa. Din ţinutul ei natal, Doina Cernica a învăţat acelaşi lucru: să aline, să ostoiască doruri, să pună în lumină, să cânte răsăritul şi lumina, să şadă pe marginea râurilor şi a izvoarelor, să asculte cântecul tulnicului şi buciumului, să se bucure de oameni buni, să se ferească de cei răi şi să doinească în cel mai frumos sens al cuvântului.
De unde o fi îmbrăţişat Doina Cernica acest meşteşug al cuvântului, dacă nu din cuvintele Celui Care S‑a înomenit pentru noi şi ne‑a lăsat învăţăturile vieţii veşnice? Au fost apoi familia, iubitorii de Liturghii şi de slujbe, cei care aşteptau venirea Sfintei Lumini în noaptea de Paşti şi care o transpuneau în viaţa lor, cărturarii satului, învăţătorul, profesorii, oamenii înţelepţi, vecinii. Din toate acestea a învăţat Doina Cernica.
Nu prea departe de locul obârşiei Doinei Cernica, s‑a împărtăşit din acelaşi izvor al marilor valori un alt condeier de suflet care a devenit, ca şi Doina Cernica, scriitor pentru toţi românii, nu doar pentru cei cu origini sucevene, Grigore Dragoş Gheorghe Ilisei.
Distanţa dintre locurile de origine ale acestor mânuitori iscusiţi ai slovelor nu este prea mare. E drept, călătorind pe drumul asfaltat sunt ceva kilometri în plus, dar în linie dreaptă, cred că o trăsură bună făcea legătura între aceste localităţi în vreo două ceasuri.
Ce vremuri minunate au fost atunci, ca şi cele când Grigore Ilisei s‑a cuminecat din universul marilor frumuseţi de la Văleni‑Stânişoara, din comuna Mălini! Este locul care a dat Bisericii şi ţării multe lumini spirituale, cum a fost şi Nicolae Labiş, marele poet de mai târziu şi dintotdeauna, cel care l‑a ţinut în braţe la vremea botezului pe pruncul Grigore Ilisei. La botezul copilului dorit al preotului Ilie Ilisei, slujitorii Altarului şi‑au dat întâlnire cu slujitorii şcolii, ai catedrei. Alături de preotul Ilie Ilisei slujeau doi fraţi preoţi, fiii protoiereului de Fălticeni, de fapt al judeţului Baia de pe atunci, pr. Mihai Zaharescu (1883‑1943). Cei doi preoţi, Adrian Zaharescu (†1982), cu preoteasa Maria (Maricica), şi Corneliu Zaharescu (†1969), cu preoteasa Cezarina, au participat la Botez, ca naşi. Totuşi, în mod profetic, genialul poet l‑a mângâiat pe prunc şi l‑a purtat în braţe.
Familia preoţească s‑a împrietenit cu familia învăţătorilor Labiş.
Ce daruri bogate şi ce amintiri de colecţie. Aceleaşi valori, cu filon bogat, s‑au întâlnit şi în locul natal al lui Grigore Ilisei: izvoarele, pădurea, frumuseţea cerului albastru, liniştea în care trăiau oamenii, armonia de atunci, dorinţa de comuniune pe care o promova preotul Ilie Ilisei către familia lui Nicolae Labiş, stăruinţa de a fi de folos comunităţii, pe care a deprins‑o de timpuriu şi fiul, asemenea părintelui său, preotul cel harnic şi făuritor de lăcaşuri sfinte. Atmosfera din lumea satului de atunci se păstrează şi astăzi în scrierile lor şi nu are cum să moară cu astfel de oameni.
Dacă opera lor va fi lecturată cu atenţie, se vor descoperi frumuseţi pe care ei înşişi le‑au întâlnit de timpuriu la semenii lor lângă care s‑au format, fie că au fost cărturari, oameni învăţaţi sau smeriţi, care dincolo de simplitatea lor iradiau bucurie, bunătate şi lumină.
Satul românesc nu are cum să piară! Opera lor, gândurile, cuvintele pe care le rostesc vor duce mai departe ceea ce vremea noastră nu mai păstrează, din nefericire! Dar agonia satului este încă departe. Ce loc important ocupă în vieţile celor pomeniţi şi ale altor exponenţi ai satului românesc sărbătorile sfinte, cele de Crăciun şi de Paşti, cele de la pomenirea morţilor, de la hramul bisericii şi de la ziua de cinstire a propriului ocrotitor.
Cum şi‑au găsit loc în inimile lor momentele esenţiale ale vieţii pe lângă care trecem cu toţii şi de care nu putem uita! Toate acestea vibrează şi veţi simţi aceasta în fiecare pagină, cu valoare de testament. Toate darurile sunt importante, dar un astfel de dar, al gândurilor aşternute pe hârtie, constituie o comoară nepieritoare, dintre cele care ne ajută să trecem prin mijlocul atâtor provocări şi neîmpliniri, întrucât nu pot fi luate de nimeni.
■ Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Timotei Prahoveanul
