Contemporanul » Actualități - Comunicate » A încorpora miraculosul în cotidian

A încorpora miraculosul în cotidian

Zilele astea mă tot nevoiesc să scriu o confesiune, lucru greu pentru un om care îşi alege cu infinite calcule cuvintele chiar şi la spovedanie, o confesiune despre starea de doliu. Şi am început‑o cu „eu nu plâng”. Bine, nu va rămâne aşa, dar asta mi‑a amintit despre un e‑mail pe care i l‑am trimis Luizei Barcan exact pe 30 decembrie 2016, după ce citisem pe nerăsuflate jumătate din manuscrisul cărţii care urma să apară în scurtă vreme, Spre Răsărit cu Alexandru: „Citesc şi lăcrimez, iar eu nu prea lăcrimez. N‑am citit niciodată o mărturisire despre cele două iubiri: iubirea de aici şi iubirea de Acolo, atât de sinceră, de profundă, de complexă, de îndreptată spre pământ şi spre cer, niciodată un imn mai luminos şi mai cald adus Vieţii celei adevărate şi o mai îndurătoare înţelegere a căderilor ca prag al ridicărilor. Cine n‑a iubit aşa, şi‑a bătut joc de cuvântul dragoste. Cine nu s‑a identificat în viaţă şi în trecere cu sufletul lui pereche, orb a fost şi singur a fost. Cu har ai scris şi cu lumină de la Dumnezeu, cu îngăduinţă de la Alexandru.  Mi‑am ostoit elanul de a o înfuleca pe nemestecate şi continuu să o citesc mai aşezat, dar şi aşa mi se pare că o voi sfârşi prea repede”.

Am lăsat atunci, deliberat, jumătate de carte pentru ultima zi din an, a cărui trecere o sărbătoresc de multă vreme, împreună cu soţul meu, nu în petreceri cu pocnitori, răcnete şi artificii, ci ascultând în Biserică Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, însoţit de rugăciunile de mulţumire pentru binefacerile primite în anul ce a trecut şi de rugăciuni la intrarea în noul an. Mi s‑a părut cea mai potrivită pregătire pentru seara aceea. Şi aşa a fost. Fără exagerare. Detest hiperbola şi sunt prietenă de prea mulţi ani cu Luiza ca să recurg la linguşeli facile. Într‑adevăr, cartea Luizei, vorbind atât de simplu, de firesc despre cele două iubiri împletite în însăşi fiinţa Mântuitorului, umană şi dumnezeiască, a devenit atunci şi a rămas, trecând proba timpului, un îndreptar informal pentru ceea ce ar trebui să fie însoţirea a doi oameni unul cu celălalt şi al lor cu Dumnezeu‑Tatăl, aici, în timpul trecător şi Acolo, în lumea absolută, unde toate rămân pe veci neschimbate.

Aşa cum îmi propusesem, am citit, în liniştea amiezii de 31 decembrie, în aerul rece inundat de mirosurile de fripturi şi sarmale, ultimele capitole din carte. Prezentul a fost instantaneu blurat şi lectura a devenit un leac bun pentru sufletul însetat de sens. Cartea Luizei Barcan e un ghid de călătorie interioară şi o reţetă desluşită meticulos, a multelor fericiri pentru care Dumnezeu ne‑a lăsat la îndemână toate ingredientele. Numai că, bezmetici şi grăbiţi, fuduli şi atoateştiutori, nu cumpănim o clipă, ci le amestecăm aiurea, în proporţii nepotrivite, stricăm gustul, aromele şi culoarea, ne refuzăm bucuriile pe care ni le‑a hărăzit El, Tatăl, ca să ne umplem de cele pe care le credem noi aducătoare de fericire şi ratăm esenţialul: totul e simplu, e la vedere, e pentru toţi, e din destul. Dar ne complicăm orbeşte şi ne repezim să clădim pe nimicul zilei care trece.

Am citit cu emoţie, cu dragoste, curiozitate, tandreţe, admiraţie şi bucurie. Şi, ca un dar de la Alexandru, când am făcut o pauză aleatorie şi am trecut prin camera unde mergea de unul singur televizorul ce mi‑au văzut ochii? Pe Alexandru tânăr, frumos şi resemnat vorbind în filmul lui Stere Gulea despre Piaţa Universităţii. Am luat‑o atunci ca pe un salut de dincolo de întuneric şi lumină, de dincolo de timpul care curgea repede spre capătul de an şi, mai ales, spre veşnicia în care ne vom întâlni din nou.

Spre Răsărit cu Alexandru este o mărturie completă despre Iubirea în toate formele ei, despre Căutare şi Aflare, despre Împăcare şi Asumare. Mi‑a fost limpede, mai limpede ca niciodată că ceea ce îi despărţea pe Luiza şi pe Alexandru, ca să‑l parafrazez pe Vintilă Horia, nu e decât viaţa. Dar asta nu e o problemă, trece repede. Pe un ateu, perspectiva asta îl înspăimântă, pe un om care caută înţelesurile Vieţii trecătoare ca prefaţă pentru cea Veşnică îl umple de speranţă şi curaj. Tocmai acest lucru îl face cartea asta, îţi dă speranţă şi curaj, dincolo de orice lecţie intrinsecă despre cum, celui ce bate, i se va deschide.

Şi, după câţiva ani, am început să citesc ceea ce în epoca modernă avea să capete când numele de „prequel”, când pe cel de „sequel” – o carte alcătuită din mici texte, uneori ca nişte poeme cu o tainică muzică interioară – care, uneori, preced întâmplările din cartea cu Alexandru, alteori le completează ori vin în siajul lor. Răsărit · Ανατολή devine o ramă cuprinzătoare a Răsăritului cu Alexandru. Evocări, confesiuni, istorii cu tâlc, oameni, locuri, vremuri, stări, visare şi visuri, gusturi, mirosuri şi sunete care alcătuiau o lume nu mult depărtată în timp, dar dispărută brutal sub şenilele vremurilor noi, o lume din care au rămas mici semne uitate prin cartierele pe unde binefacerile comuniste n‑au apucat să‑i fericească pe oameni şi prin care au supravieţuit câte o căsuţă cu un pui de grădină, câte un copac împovărat de ani în crengile căruia au rămas aninate crâmpeie de amintiri cum rămân în memorie mici propoziţii din poveştile pe care ni le citeau bunicii. Jumătate par închipuiri, jumătate parcă ar fi adevărate.

În ambele sale cărţi, devenite una, Luiza Barcan vorbeşte cu un incredibil firesc despre făpturile întâlnite: oameni obişnuiţi, călugări, maici, preoţi, prieteni artişti, rude, vecini, tovarăşi de călătorie, profesori, copii, pisici, căţei, măgăruşi, ca despre nişte călăuze neştiutoare dând fiecare o indicaţie de călătorie mereu spre Răsăritul palpabil, pământesc, drum neabătut spre acela simbolic, ceresc. Şi tot cu un incredibil firesc scriitoarea mărturiseşte miracolele fiecărui popas. Arta ei de a încorpora miraculosul în cotidian ca pe un fapt normal, lipsa excentricităţii, integrarea simplă a inefabilului în faptul concret ţin nu de o formulă elaborată a scriiturii, ci de o trăire nemijlocită şi naturală în miezul tainei.

Luiza spune că nu e scriitoare şi cred că ea crede aşa. Nu e nici un pic de ipocrizie la mijloc. Poate, doar modestie şi smerenie. Nu o bănuiesc de nici un fel de nesinceritate. Poate, un pic de răsfăţ ingenuu. Pentru că ea ştie foarte bine care este valoarea acestui volum. Valoarea acestor gânduri, a acestei mărturisiri care, pe alocuri, se transformă în cea mai pură rugăciune de mulţumire pentru darurile primite, pentru înţelesurile desluşite, pentru calea revelată. Ea crede şi afirmă că nu e scriitoare. Că e doar o mărturisitoare. Şi ar fi mai mult decât de ajuns. Numai că meşteşugita construcţie a textelor sale, fie ea şi dăruită, fără ca autoarea să fi depus vreun efort, lucru care mi se pare absolut nedrept în raport cu aceia care trudesc la eşafodajul narativ până nu mai pot, o contrazice. Talentul de a se mişca simultan sau succesiv prin spaţiile concrete şi simbolice, de a glisa cu graţie între secvenţele temporale ale profanului şi ale veşniciei, abilitatea de a dialoga în aceeaşi frază cu „el”, scris cu minusculă, cel din carne şi sânge, dar şi cu „El”, acela scris cu majusculă, cel din Duh şi lumină, de a folosi cu ştiinţă şi bogăţie „cuvântul” cel sărac pentru a vorbi despre lumea măruntă, dar şi „Cuvântul” creator şi atoateţiitor, făcătorul acesteia văzute, precum şi al aceleia nevăzute, pentru a vorbi despre Lumea cea adevărată spre care năzuim, toate astea îmi spun mie şi, cu siguranţă, nu numai mie, că Luiza Barcan, este scriitoare.

Darul scrierii nu vine la cei care se zdrobesc să‑l obţină pentru a câştiga faimă şi preţuire, la cei orgolioşi, la cei disperaţi după notorietate; el, darul, ca şi Dumnezeu, vorba Magdei Isanos, zboară‑n copaci, făcându‑i să înflorească, fuge la săraci cerându‑le mămăligă şi ceapă, se face câmpie verde sau apă şi răspunde rugăciunii din gând, pogorând duhul peste cel flămând şi însetat să spună adevărul.

Iar în cartea Luizei veţi găsi gândul unui scriitor autentic, căruia i s‑a revelat adevărul său în acord cu Adevărul creaţiei şi care vă poate ajuta să‑l găsiţi pe al vostru. Vă îndemn din toată inima: călătoriţi în jurul inimii Luizei şi, văzând răsăritul ei, veţi găsi drumul şi spre al vostru.

■ Scriitor, romancier, eseist, jurnalist

Cristina Andrei

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest