Teatru - Dramaturgie

Faţă în faţă cu „reacţiunea”

În acest an, cum toată lumea ştie, Timişoara este Capitala Europeană a Culturii. Eveniment cert, presupun, de fală pentru bănăţeni, făcându‑i să se simtă iarăşi fruncea, care a dinamitat, în ultima vreme, energiile urbei din varii domenii culturale şi nivele de decizie. Sigur, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, de la managerul său (Ada Lupu Hausvater) la întreaga echipă artistică, administrativă şi tehnică, s‑a implicat, exigent şi inventiv, în gândirea şi iniţierea unor proiecte de cursă lungă, orientate pe multiple direcţii. Din aTeNT (nr. 10, 2022), publicaţie internă cu caracter informativ, aflăm că pe următorii cinci ani (2022‑2026) activitatea instituţiei urmează să se desfăşoare structurată pe trei secţiuni denumite programe de bază, conexe şi adiacente. Mă limitez să enumăr doar câteva dintre modulele primului, Naţional, Clasic‑Contemporan, Infant, MixArt, CelebrArt etc., întrucât ele vizează direct creaţia artistică, având ca obiectiv spectacole pe texte din dramaturgia clasică şi contemporană românească şi universală, spectacole pentru copii şi adolescenţi, aniversări culturale sau spectacole sincretice şi de laborator. Teribil de promiţător, lungul şir de proiecte, unul mai ambiţios decât altul, a debutat semnificativ, joi 1 decembrie 2022, cu Conu Leonida faţă cu reacţiunea, o reprezentaţie care modifică însuşi modul de a râde la piesele lui Caragiale. Ceea ce mă face să cred că nici pe Pristanda nu l‑ar fi lăsat indiferent şi s‑ar fi grăbit să spună: „Parol”, „Coane Fănică”, la Teatrul Naţional din Timişoara se munceşte! Da, adaug şi eu, într‑adevăr se munceşte cu profesionalism şi rigoare.

Menţionez din start, aşadar, fără nicio ezitare, că Felix Alexa propune, regizând textul lui Caragiale, o lectură insolită, transcrisă scenic cu detaşare şi tăioasă ironie, dând senzaţia că aşază spectatorii în faţa unei oglinzi. Procedeul ne aminteşte că şi în O noapte furtunoasă, montată la TNB în 2002, Jupân Dumitrache la replica „Iaca nişte papugii” le vede, la un moment dat, chipurile oglindite în pereţii metalici ai decorului. Farsa într‑un act Conu Leonida faţă cu reacţiunea, publicată în 1880 în revista Convorbiri literare, problematizează confuzia politică, haosul, teama, o gândire schiloadă, deformată, incapabilă de a înţelege ce se petrece în cotidianul imediat. Limbajul demagogic, atribuit de autor personajului principal într‑o cheie comică, înclinând uneori spre o supralicitare a retoricii, relevă un prilej de cunoaştere a mutaţiilor survenite în fondul acestuia de la scrierea piesei şi până în prezent. Accentuez cuvântul prezent, în ideea de „aici şi acum”, pornind de la opinia lui Umberto Eco că o operă de valoare rămâne permanent „deschisă”, că mesajul ei se circumscrie fiecărei epoci. Tot în această idee, înaintea scriitorului italian, Paul Klee nota în Confesiunile creatoare că „lumea în forma sa actuală nu‑i singura lume posibilă”, făcând aluzie la multiplele faţete pe care le descoperă artistul într‑o operă de artă. Revenind la spectacolul în discuţie, Felix Alexa nu ignoră intriga şi temele lui Caragiale, ci le învesteşte cu o suprarealitate, apelând la imaginaţie şi mijloace din teatrul absurdului. Transferul acţiunii iniţiale a textului din „odaia modestă de mahala” în cimitir, admirabil configurat ca spaţiu scenografic de arhitectul Tudor Prodan într‑un timp‑netimp, legendar, mitologic, asigură mizei regizorale o forţă de şoc de necontestat. Deducem că irealitatea ca metalectură, ca termen parabolic, vine să particularizeze sensurile de facto ale satirei în scopul de a‑i revitaliza resursele cu un plus de comic‑noir. Ipoteza că Leonida şi Efimiţa sunt personaje defuncte este pe cât de plauzibilă, pe atât de derutantă. De la bun început, cele două cripte din avanscenă, decupate ca un gros‑plan dintr‑un cadru filmic, se insinuează în orizontul de aşteptare al spectatorului, accelerându‑i pulsul. Imaginea e aceea de colină într‑un peisai paradiziac, cu trape bizare şi un covor de iarbă fragedă, „loc luminat… loc de verdeaţă… de unde a dispărut durerea şi întristarea”.

Într‑o linişte de maximă tensiune, conţinând parcă o ambiguitate apăsătoare, graţie unui mecanism tehnic ce nu afectează atmosfera de mister şi stranietate a ansamblului, capacele de pe cripte se ridică şi apare la vedere sicriul‑pat în care „îşi dorm somnul de veci” Leonida şi Efimiţa. Nu peste mult timp între cei doi îşi face apariţia întâia consoartă a lui Leonida, răposată în tinereţe, care se integrează firesc în dinamica acţiunii. Iarăşi deci o inovaţie regizorală şocantă prin ineditul ei, ca şi distribuirea în servitoare a unui actor, concretizată în semne‑emblemă, rezultate dintr‑o conlucrare creatoare dintre viziunea regizorală şi elementele decorului. Prezenţa copacului uscat, de pildă, trimite clar la cel din piesa lui Samuel Beckett, Aşteptându‑l pe Godot, cu precizarea că pe una din ramuri nu se află o frunză verde, ci un corb pe care dicţionarele simbolurilor îl definesc de regulă ca pe un mesager‑călăuză în ultima călătorie a sufletelor. Se identifică astfel o metaforă cu dimensiune poetică la coagularea căreia contribuie cu aport egal fantezia regizorului şi a scenografului. Felix Alexa creează în Conu Leonida faţă cu reacţiunea un ceremonial perpetuu viaţă‑moarte, reuşind să elibereze spectatorii de clişeele instaurate de numeroase versiuni scenice de rutină. Personajele ce alcătuiesc celebrul cuplu au chipurile exanguinate, par a fi condamnate să retrăiască o existenţă postmortem. Subtextul spectacologic abundă în simulări şi devieri complementare. Uneori se parodiază cu excese de ridicol amar, alteori se împing în derizoriu demagogic noţiuni precum naţiune, putere, iubire de ţară etc. Impresionantă e scena desfăşurării drapelului de o mărime enormă, acoperind aproape suprafaţa de joc, în care cei doi soţi panicaţi îngrămădesc de‑a valma perne, haine, oasele străbunilor, totul pentru a pleca în bejenie mortuară şi a se salva de „zavragii care vin încoace”. Interpreţii Ion Rizea (Conu Leonida), Claudia Ieremia (Efimiţa), Alina Ilea (Miţu, prima soţie) şi Matei Chioariu (slujnica Safta) îşi individualizează rolurile cu distincţie, contrapunctic, în funcţie de ceea ce acestea le oferă, alternând caricaturalul cu ludicul în compoziţii orchestrate polifonic.

Protagoniştii în special devin personaje‑comentatori. Ion Rizea redă cu luciditate şi patos condiţia „strecurării” insului prin viaţă, sortit unui acut proces de degradare. Rosteşte replicile, câteodată voit mecanic, folosindu‑le ca sursă de haz continuu: „Pui mâna întâi şi întâi pe Aurora Democratică să văz cum mai merge ţara”. Claudia Ieremia, preocupată să demonstreze în relaţia cu soţul că este încă o femeie focoasă, are pusee de gelozie, recurge la provocări erotice, deşi rămân toate la nivel de intenţie, încât cu greu se stăpâneşte să nu hăcuiască organele bărbăteşti ale lui Leonida. Sugestivă e, apoi, scena cu ursuleţii de pluş de diferite mărimi disputaţi de actuala şi fosta soţie. Amintind de cele două regine din Regele Moare de Eugen Ionescu, Marquerite şi Marie, acestea scot în evidenţă mostre de caractere puerile, labilitatea naturii feminine dominată îndeosebi de afecte şi mai puţin de raţiune. „Hârjoana” lor e o veritabilă confruntare temperamentală între fiinţe ce se urăsc cumplit. În opoziţie cu consoartele, Safta e concepută ca un personaj dârz, cinic, nedisimulându‑şi şi o anume violenţă, de unde probabil şi argumentul regizorului de a încredinţa rolul unui interpret. În final ea, adică travestitul Matei Chioariu, cântă Nessun dorma în timp ce stropeşte cu benzină sicriul‑pat şi îşi incendiază stăpânii. Construit pe coordonate de bufonadă tragică, evitând umorul facil, profund şi coerent motivat psihologic, cu o ilustraţie muzicală de rafinament (Aria lui Calaf din opera Turandot de Puccini, Dansul săbiilor din baletul Gayane a lui Aram Haciaturian), beneficiind totodată şi de un lighting design care punctează gradat cu detalii cursul acţiunii (de reţinut substratul simbolic al proiecţiilor cu luna sângerie şi eclipsa totală), spectacolul lui Felix Alexa, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, iese din tiparele previzibilităţii, obligând la meditaţie şi analiză.

P.S. Şi totuşi, „E comèdie, mare comèdie …” Cam din primele zile ale lunii decembrie a anului abia încheiat breasla teatrală (mai ales prin unele voci ale criticilor) este în mare fierbere justiţiară. Pe reţelele de socializare avalanşe de replici acide, veninoase, se revarsă în cascade. Felix Alexa, regizor cu operă de referinţă în spinare şi profesor de autoritate profesională la UNATC, este acuzat de foste studente de hărţuire şi abuz sexual chiar dacă o bună bucată de vreme relaţia cu unele se pare că a fost temeinică, divergenţele arătându‑şi colţii când duhul iubirii a părăsit pe una din părţi. Oare nu cumva hărţuirile şi abuzurile au fost reciproce? În orice caz, în urma unor investigaţii făcute de Rise Project o serie de doamne şi domnişoare s‑au trezit deodată cu „onoarea” rău de tot şifonată. „Eu, domn judecător, reclam, pardon onoarea mea”, „Dar n‑ar fi rău să‑l dezarmăm cu desăvârşire, ş‑apoi să‑l lucrăm pe onorabilul”. Replicile citate se pliază perfect pe logica poftei de gâlceavă a persoanelor în „cestiune”. O, şi de ar fi numai atât! Altfel zis, „am n‑am” cunoştinţă dacă faptele sunt adevărate ori ba, iată că şi eu mă aflu în treabă iluzionându‑mă că există foruri abilitate capabile să decidă în ce măsură împricinatul se face sau nu vinovat de mizeriile azvârlite în ochi. Atunci când judecăm pe cineva uităm că ne arătăm pe noi şi nu pe cel pe care îl condamnăm. „Murdar! Curat murdar”. Să lăsăm raţiunea, care este constructivă, şi nu furia nimicitoare să ne gestioneze gândurile, cuvintele şi propria moralitate.

■ Critic de teatru, editor, actriţă, publicist

Dana Pocea

Total 1 Votes
0

Dana Pocea

Dana Pocea (actriță, editor, critic de teatru, autoare de eseuri și comentarii literare) s-a născut într-o familie de aromâni  în comuna dobrogeană Cogealac.

A abosolvit Liceul nr. 8 din Constanța, iar în 1998 Facultatea de Teatru a Universității Hyperion din București, secția actorie, cu examenul de licență susținut la UNTEC.

Debutează ca actriță la Teatrul Dramatic din Constanța în Penthesilea de Henrich von Kleist sub bagheta regizorală a Cătălinei Buzoianu. Tot aici joacă, în regia lui Alexa Visarion, Mașa din Pescărușul. Se stabilește, apoi, în Capitală unde evoluează în numeroase spectacole de succes. Prima apariție e în Ceasornicăria Taus de Gellu Naum, regizor Mircea Marin, după care urmează Pietonul și furia și Viitorul e în ouă, în regia lui Alexander Hausvater și respectiv Mihai Măniuțiu. Ambele  texte poartă semnătura lui  Eugen Ionescu și au făcut parte dintr-un proiect inițiat de Theatrum Mundi care își propunea să realizeze în timp o integrală a operei marelui scriitor. Deține, de asemenea, roluri importante în scrieri de dramaturgi români contemporani precum Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat de Matei Vișniec, Beethoven cântă din pistol de Mircea M. Ionescu, Pantofi de damă de George Astaloș, Râul de bâlci de Ioana Crăciun ș.a. În fiecare dintre spectacolele menționate are șansa ca între parteneri să se afle actori cu o experiență scenică prestigioasă: Ion Lucian, Tamara Buciuceanu, Marius Bodochi, Constantin Cojocaru, George Ivașcu, Marius Manole etc. După premiera cu Ceasornicăria Taus, un amănunt demn de reținut, e faptul că a devenit o apropiată a familiei Naum. Fabulosul poet și soția sa, doamna Ligia, de fiecare dată când îi vizita, și asta se întâmpla în ultimii lor ani de viață aproape săptămânal, îi spuneau Melanie, botezând-o cu numele personajului interpretat. Un loc aparte din punct de vedere sentimental între prestațiile actoricești ale Danei Pocea îl ocupă Zița. Spectacolul cu  O noapte furtunoasă, regizat de Toma Enache și jucat și în dialect  aromân, a beneficiat de o distribuție remarcabilă, Maria Teslaru, Claudiu Bleonț, Eugen Cristea, Alexandru Georgescu etc., și s-a bucurat de aproximativ două sute de reprezentații în țară.

A parcurs, pe de altă parte, și un itinerar internațional impresionant: Spania (Santiago de Compostela), Albania (Tirana), Ungaria (Gyula), Macedonia (Bitola și Skopje) și SUA (Charlotte și Washington). Din 2003 este consilier la Editura Palimpsest. Citește de-a lungul anilor, astfel, sute de cărți, manifestând constant exigență asupra calității manuscriselor și asupra condițiilor de tipărire. La foarte multe dintre ele  execută și coperta. În 2016 publică în Luceafărul de dimineață prima cronică teatrală și devine pentru câțiva ani titular de rubrică.  În semn de apreciere a fost distinsă cu unul dintre Premiile de debut acordate anual de revista în care și-a făcut ucenicia de critic de teatru.

Din 2020 pășește în casă nouă și opiniile sale despre fenomenul teatral sunt găzduite lunar de Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button