Teatru - Dramaturgie

Zborul înalt al amintirii

„Când sufletul plânge, numai Dumnezeu aude.
Când inima plânge, timpul se opreşte.”
Shema Israel

Semnul unei creaţii, profilul unui creator este slujit întotdeauna şi de muzica tăcerii, care îmbracă clipele într‑o eternitate de vis. Arta regiei a fost şi este un tratat mesianic ce cuprinde într‑o identitate specifică întreaga ambiguitate a existenţei.

Radu Penciulescu, cel care a construit şcoala modernă de regie, spunea că rolul acesteia se justifică prin faptul că autorul nu stăpâneşte totalitatea sensurilor piesei. Lectura regizorală poate fi lectură de identificare şi lectură critică. Teatrul, mai preciza Profesorul, este arta reacţiei. Numai din reacţie se naşte adevărul. Regizorii‑lideri trezesc creativitatea actorilor. Teatrul prezintă viaţa altora, dar nu poţi să naşti spectacole dacă nu se nasc din adevărul tău.

 

Cătălina Buzoianu

 

Era în vârful ierarhiei teatrale încă de la început. A stăpânit întotdeauna al­titudinea artistică, chiar dacă unii n‑au vrut să creadă sau să recunoască acest adevăr. Ea l‑a impus.

Predestinată neliniştii, înfrângerii şi anonimatului prin rangul intelectual al familiei, într‑o epocă a întunericului şi opresiunii ideologice, a devenit învingătoare autoritară prin talent şi am­biţie, prin tenacitate şi curaj, prin cultură şi personalitate. Artist de atitudine înnăscută, luptătoare aprigă şi de temut, folosind cu dezinvoltură farmecul şi feminitatea, graţia şi sarcasmul, învăluirea subtilă în strategii victorioase, Cătă­lina Buzoianu a creat o operă teatrală complexă, diversă, autoritară şi originală.

Viaţa ei a fost o stare de înţelesuri teatrale generatoare de energii şi semnificaţii. Se „juca” inteligent cu propriile umori, exploatându‑şi nemilos fragilitatea impusă de răspântiile destinului. Era atât de puter­nică, încât ştia să‑şi îmblânzească şi să‑şi domine slăbiciunile. Lucidă şi exaltată, a trecut prin cursele existenţei seducător, princiar. Eroinele spectacolelor sale i‑au pândit şi destăinuit identitatea. Femeia, soţia, mama se oferea cu voluptate mistuirii artistei. Înnobila dezilu­ziile… Era un evadat al speranţei.

Inventa cu măiestrie structuri spectaculare, apelând la arhetipuri. Intere­sată de neliniştile umanului, a creat o mitologie din banale structuri cotidiene.

Ştia să supună moda, s‑o folosească, s‑o ironizeze, s‑o umilească, s‑o reţină…

Teatrul a regenerat‑o necontenit într‑o poetică a creativităţii.

A atins dezideratele avangardei, în acelaşi timp, conservând cu subtilitate va­lorile unui clasicism modern. Nu a fost sluga timpurilor, ci partenera lor. Era un artist emblematic, de neuitat, marcată de viul agresiv, incitant al vieţii. Metaforele sale au acţi­onat simultan în diferite spaţialităţi de relevanţă spirituală. A fost rafinată şi ambi­guă… îşi purta cu strălucire obsesiile, fără a le impune brutal. Iluminând necu­noscutul, teatrul ei rămâne în amintire o tulburătoare întâlnire a universurilor reflexive. Cultivând noutatea cu har, şocul cu bun gust, gândul cu nobila responsabilitate, Cătălina Buzoianu e o emblematică personalitate în destinul Teatrului Românesc din ultima jumătate de veac.

Fertilă în originalitate, opera ei e stranie şi incandescentă în amintirea tuturor. N‑a fost erodată de nimicnicie. N‑a atins‑o infantilismul. N‑a alintat‑o blestematul orgoliu. A avut o imaginaţie galactică, fertilă în propria‑i potenţă creatoare.

Spectacolele ei sunt ecoul valorii Teatrului Românesc. Prin toată creaţia sa a provocat, a polemizat şi a vrăjit succesul. „Magie, abur, vis…” , cartea Cătălinei Buzoianu ne deschide porţile pentru a înţelege rafinamentul şi virtuozitatea unui challenger, născut şi nu făcut. Poem al pluralităţii, arta Cătălinei Buzoianu a creat şi întreţine, şi acum, exemplaritatea în premierul Teatrului Românesc şi al structurilor artistice universitare. Printr‑o ingenioasă sacralitate universală, Cătălina Buzoianu a relevat poemul numit destin. În această aventură am fost privilegiat şi onorat să‑i fiu prieten.

 

Dan Micu

 

Am putut să‑i citesc sufletul, în clipele unice pe care mi le‑a dăruit odată… într‑o seară neterminată. Plutea deasupra infernului cu eleganţă şi graţie, descoperind cu ironie nostalgică sau sarcastică adâncul spre care se îndrepta.

Era ales să fie artist.

Compunea spectacole din sunete şi stări, din amintiri şi nelinişti, din… necunoscut.

Avea o incandescenţă spirituală ce‑l devora, înălţând densitatea abisurilor la tensiuni hipnotice. Inocenţa lui era sursa spaimei.

Venea din Baudelaire.

L‑am cunoscut încă din timpul studenţiei, când repeta Lăpuşneanul, la Casandra. Scrisese povestea lui Negruzzi pentru scenă, într‑o suită de imagini shakespeariene.

Construia un climat de repetiţie învăluitor, mistic, din incertitudini seducă­toare ce armonizau subtil instinctivitatea în poetici reflexive charismatice.

Creativitatea era normalitatea lui. Susţinea simultan două spectacole, cel ce se năştea pe scenă, condus prin actori, profund, surprinzător, inedit, şi cel al stării lui în repetiţie, erotic prin seducătoarea sa inteligenţă.

Magie iluminată de farmec.

Apoi am trecut împreună, fiecare urmându‑şi calea, etapa Târgu‑Mureş, unde Dan a redimensionat teatrul românesc prin Prinţesa Turandot de Gozzi, Speranţa nu moare în zori de Romulus Guga şi Piticul în grădina de vară de D.R. Popescu.

La Nottara, unde a fascinat prin câteva mari spectacole, a regândit arta teatrului, identificându‑se cu aceasta. Numesc doar Fraţii Karamazov după Dostoievski şi cred că spun tot…

A dat Teatrului Nottara emblema originalităţii sale.

Gloria îi rănea viaţa, iar succesul şi prieteniile se înfruptau din el.

Era obsedat de Faust, posedat de tainele arzânde ale contrariilor.

Regizorul era artist desăvârşit, fiinţa lui lăsându‑se însă pradă paradoxa­lelor personaje dostoievskiene. Încăpea deopotrivă în Alioşa şi Stavroghin.

Vraja artei lui îl devora încetul cu încetul.

Gândirea lui Dan Micu, ţesută din rafinate exprimări tainice, ilumina ide­ile, navigând după stele călătoare.

Era maestrul clarobscurului, exploziv de inteligent, vulnerabil şi misterios…

Devenise ecou al ascunsului său.

Ne‑am reîntâlnit la Mic.

A dat strălucire teatrului, prin Mătrăguna lui Machiavelli, spectacol sinte­ză al unei modernităţi subtile, viscontiene.

A vrut să reziste destinului care‑l încleştase…

A încercat să scape de fascinaţia mefistofelică…

A vrut să se înţeleagă…

Dar era prea talentat să scape fără pecetea damnării.

Cei din sămânţa lui devin personaje.

A căutat atunci Moartea pentru că rătăcise…

A trecut chinuitor de singur dincolo.

Se pierduse…

Nu poate fi uitat niciodată.

 

Aureliu Manea

 

Artist‑profet, Manea a călătorit înlăuntrul revoltei.

Pentru el, existenţa a fost un straniu‑fascinant spectacol, lăsat întâmplării…

Damnat cu o energie unică, hărăzită doar spiritului său, artistul a dezarti­culat cosmosul în atomi de teatralitate. Obsedat de dezvăluirile mistuite în fluidul acestora, le‑a pătruns fecund identitatea, stârnindu‑le exploziv sensurile.

Ambiguitatea explorării a vibrat întotdeauna de teroare subtilă şi erotism. Măsura unicităţii a dominat experienţa. Folosind bisturiul gândirii, dar şi misterioase fu­ziuni energetice, Aureliu Manea a pătruns esenţele, pregătindu‑le pentru spectacol. Comic sau tragic, burlesc sau ritualic, auster sau excesiv, autorul a fost dăruit pentru un altfel de joc. Conturul comun dispare. Regulile au fost sfidate şi creatorul călăuzea o expediţie fără de sfârşit… „Dincolo de bine şi de rău”, senzual şi iniţiat, regizorul a desco­perit dinamica halucinantă a echilibrului ruinat al existenţei, în spectacolul ei. Doar incandescenţa acestor imagini. Şi rosturile tăinuite… Viaţa şi expresiile ei decorativ‑vizibile au fost fecundate cu/ prin imaginaţie. Pătrundea în mister, în absurd, în fantastic, prin detaliu, prin concret, prin obscur. Totul era viziune. Coerenţa umilită se supunea aventurii. Perseverenţa şocurilor năştea universali­tate, reclama interogaţia, solariza invizibilul. Inocent, Aureliu Manea de­monizează expresia teatrului, redându‑i vigoarea poetică pierdută în succesive maladii intelectuale. Violenţa candorii surpă degenerarea fenomenului. Structu­ra edificiului teatral se risipeşte ridicol. Verticalizarea prin fantezie impune me­ditaţia. Universul artistului a fost teatrul dialogurilor însingurărilor solidare. Ramifi­când necontenit detaliile haosului, Aureliu Manea a organizat prin ştiinţa regiei sale, armonia vizuală a imaginaţiei. Individul aflat în posesia scenei trăieşte la nesfârşit magia‑farsă a dedublării. Fruct oprit şi pom al cunoaşterii, persona­jul părăseşte textul dramatic, cioplindu‑şi cu disperat umor măştile la răspântii. Artistul e sedus de tensiunea acestora. Actorul e o stare de execuţie virtuoasă a metamorfozelor. Atât. Esenţial. Plenar. Excitant. Pentru regizor, teatrul e biciuit de libertate şi stăpânit de nesupunere. Piesa e veşnic o prezenţă nemărturisită. Viabilă şi fertilă, tocmai din acest temei. Textul trebuie înfrânt prin har, devenind sursă de sugestii. Rigori neştiute coagulează energii cuantice. În fiecare struc­tură, riscant modelată, Manea irumpea virtuozitate teatrală neobişnuită. Spectacolul era terapie, solicitând prin revoltă, comunicarea. Pe această insulă plutitoare, construită din veghe, teatrul a naufragiat ca o ultimă bucurie testamentară. El a fost pentru artistul unicat, boltirea curcu­beului şi o împlinire tainică.

Aureliu Manea, cu sclipire de geniu, putea modela Sărutul lui Rodin în su­ferinţa lui Laocoon, iar apoi, cu aceeaşi febrilă uşurinţă, să înalţe Măiastra lui Brâncuşi. Artistul era interogat în permanenţă de necunoscute timpuri. Pentru el, transfigurarea era obişnuinţă şi trăire. Acel nou ascuns făptuitor de originalitate îi hrănea firesc şi continuu interioritatea. Surprinzător (ca şi Franz Kafka), nău­cea prin cunoscut. Structura şi sonoritatea vizuală a ideilor uluiau. Detaliul real recidiva nepermis de spontan şi simplu în parabole.

Despărţindu‑ne tot atâtea căi câte ne şi apropiau, vitali fiecare în propria nelinişte, am polemizat la rangul impus de artă de nenumărate ori… Comentându‑i spectacolele, i‑am admirat şi negat cuceririle, i‑am invidiat şi respectat jocul, i‑am dorit colaborarea şi iubit menirea.

Aureliu Manea a strălucit neliniştitor prin spectacolele sale.

Ei, cei trei artişti de magie scenică, sunt dorul nestins al Teatrului Românesc.

■ Regizor, scenarist, scriitor, profesor

Alexa Visarion

Total 1 Votes
0

Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr.

A absolvit Magna cum laude IATC „I.L. Caragiale”, Bucureşti, în 1971 la clasa profesorului universitar Radu Penciulescu. Este doctor în Artele Spectacolului din 2001, susţinând disertaţia Spectacolul ascuns – valenţe interpretative şi spectaculare ale teatrului shakespeariean, apreciată cu distincţia Summa cum laude de către comisia de doctorat UNATC „I.L. Caragiale”, Bucureşti. Este Doctor Honoris Causa a UNATC „I.L. Caragiale”, Bucureşti, 2014, Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” din Iaşi, 2013 şi al Universităţii de Arte din Târgu Mureş, 2013. Este Profesor Honoris Causa al Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj Napoca. A lucrat în ţară şi străinătate peste 100 de spectacole pe texte de I.L. Caragiale, A.P. Cehov, W. Shakespeare, G. Büchner, L. Pirandelo, M. Gorki, L. Blaga, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, G. Djagarov, Arnold Wesker, Mihail Sebastian, Eugene O’Neill.

A scris şi regizat şapte filme artistice de lung metraj: Înainte de tăcere, Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Punct… şi de la capăt, Vinovatul, Luna Verde şi Ana. A colaborat pentru realizarea scenariilor cu Ion Băieşu, Radu F. Alexandru şi Iris Spiridon. A obţinut numeroase premii şi distincţii, printre care Premiul Academiei Române pentru întreaga creaţie teatrală şi cinematografică (2008), Premiul pentru întreaga activitate UNITER (2005), Premiul ATM pentru cel mai bun spectacol (1981), Premiul Secţiei de Critică ATM pentru exegeză scenică şi filmică a operei lui I.L. Caragiale (1979), Marele Premiul la Festivalul Internaţional de Teatru Arezzo (1979). A fondat primul teatru independet bilingv din România, Teatrul româno-american Eugene O’Neill, în 1991 şi Asociaţia Culturală „Dialog” (2002). A publicat numeroase articole, eseuri, interviuri, dezbateri pe teme artistice şi didactice, cronici, comentarii pe teme de strategie şi management publicate în cele mai importante reviste din ţară şi prezentate pe posturile naţionale de radio şi televiziune. A publicat volumele: ANA – sens şi imagine (2014), Goana pe nisip (2012), De la Ziditorul la Zidirea (2007), Cortina de cuvinte (2007), Spectacolul ascuns (2002).

Este Director Onorific al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, cetăţean de onoare al Municipiului Botoşani (1992), cetăţean de onoare al comunei natale Băluşeni (2015). A primit Ordinul Naţional ,,Serviciul Credincios’’ în grad de Cavaler, acordat de Preşedinţia României. Este membru al Asociaţiei Autorilor de Film şi TV, UCIN, membru fondator al Uniunii Artiştilor şi Realizatorilor de Film – UARF.

Între anii 1985-2005 a fost membru al The Association for Theatre Higher Education, ATHE (SUA), membru al Societăţii „I.L.Caragiale” (1979-1985). Din 1971 este membru al Uniunii Teatrale din România – UNITER.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button