Contemporanul » Profil » O aventură imagologică

O aventură imagologică

O recentă apariţie editorială dedicată Chişinăului (Morile timpului, Editura Prut Internaţional, 2020), aparţinând Alionei Grati, ca proiect universitar privind „promovarea oraşelor”, nu este doar un eseu de imagologie literară, ci şi un ambiţios pariu al autoarei, cum ne informează din start. Fireşte, din unghiul mitopoeticii, pornind de la premisa că acel biet târguşor de pe malurile Bâcului, cu „o mulţime de noroade” (cum îl văzuse Cantemir), nu are un mit fondator. Lisit de o mitologie proprie, Chişinăul – ne anunţă Aliona Grati – poate miza pe mitopoetică, dezvăluindu‑ne „saga unui oraş”, în noianul de plăsmuiri, adevărat inventar de imagotipuri, izvodite prin ochii străinilor („voci multiple”). Cu o carieră de vârf în lumea basarabeană, calibrându‑şi discursul pentru a rezona cu armata cititorilor, evitând uscăciunea catedratică, dar şi retorica avocaţială, cu un imens bazin referenţial, Aliona Grati se fereşte de o lectură mistificatoare şi, în acelaşi timp, vrea să risipească „ceaţa uităciunii”, cum ar fi spus Budai‑Deleanu. Descoperim, aşadar, poezia oraşului într‑o reconstrucţie mitopoetică, purtând „imaginea în lume” a Chişinăului ca trop literar. Dacă U. Eco era convins că literatura „poate ridica la putere”, pe urmele lui şi Aliona Grati crede că o investiţie ficţională, pornind de la un „miez de adevăr istoric”, oferă, prin piste de identificare, imagini rezistente; adică reprezentări imagotipice, forând straturi imagologice sedimentate în memoria colectivă. Acele clişee perceptive, repertoriul bogat de stereotipuri şi prejudecăţi închipuind un „dosar greu de naraţiuni”, o carte de vizită a oraşului reflectată în oglinzi subiective (ca imagini scripturale). Altfel spus, un caleidoscop de notaţii, mărturii, atitudini etc., fixate în imaginarul vizitatorilor, colecţionând „poveştile oraşului”.

Şi închipuind un patrimoniu mitologic, începând cu etimologia toponimului Chişinău, fie ca oraş‑creuzet (Babilon), fie colinar (Roma), cu destin vitreg: „blestemat” (după exilatul Puşkin), cu potenţial funest, damnat, suprarealist, placid, cu „faţă revoluţionară”, în haos pitoresc (odată cu acel capital de speranţă al proiectului naţional). Asta a devenit sătucul de altădată, dobândind, abia la începutul veacului trecut, o dimensiune mitopoetică. Cel mai important oraş basarabean (în 1827), al cincilea din imperiu (în 1856, ca populaţie), cu rusitate „culisantă”, oraş „făcut, dar nu născut”, zicea Iorga, semnalând stilul muscălesc, militarizat, cu un pogrom antievreiesc (1903), perceput ca un „oraş străin” de cei care, venind după Unire din Ţara‑Mumă, din curiozitate sau din îndemn sufletesc, sesizau noua epocă istorică, îmbogăţind dosarul imagologic al urbei. Crezând, ca oameni de litere, că stratul ficţional modelează oraşul real. Un capitol (pp. 316‑325) e rezervat prezenţei feţelor regale, „poveştile regale”, ocultate în perioada postbelică, fiind „o linie de forţă” în economia volumului. Din care, Aliona Grati va trage o altă carte, depănând „o poveste uitată de neuitat” (v. Regele Mihai şi Basarabia, Editura Eikon, 2021).

Pe bună dreptate, autoarea se/ ne întreabă: „Ce rămâne după ce se înstăpâneşte uitarea”? Scrisă împotriva uitării, doldora de informaţii, Morile timpului este o carte fermecătoare; da, înfruntând meandrele şi incertitudinile Istoriei, când „morile timpului îşi pregăteau râşniţele”, oraşul de pe Bâc şi‑a găsit acum ghidul meritat. Dacă, prelucrând o legendă, într‑o povestire a lui Gala Galaction, profesor timp de 14 ani la Facultatea de Teologie din Chişinău, întâlneam faimoasa replică „Chişinăul nu se dă cadou”, trebuie să conchidem că volumul Alionei Grati este acest cadou, aspirând la demnitatea unei mitologii. Dar doamna profesor de la Chişinău ne‑a oferit, în timp, alte numeroase cadouri, lucrări referenţiale, de erudiţie şi construcţie.

Ceea ce impresionează, dincolo de efortul documentaristic şi prestigiul profesoral, este spectrul larg al preocupărilor. Cine s‑a apropiat de poezia Magdei Isanos, poeta inocentând, sub iminenţa morţii, lumea‑grădină, nu poate ignora contribuţiile exegetei de la Chişinău: vitalistă, deşi scăldată de o undă deceptivă, lirica Magdei Isanos, acutizând, printr‑o nelinişte resemnată, „sindromul temporal”, cerând un răgaz (refuzat), propune – demonstra autoarea acelui strâns eseu despre „structura imaginarului” (2004) – o ingenioasă ars combinatoria, dizolvând şirul de antinomii în „bucuria fragedă” a fiinţării. Dar şi Privirea Euridicei, survolând lirica feminină a anilor ’20‑’30 (în 2007) şi, mai apoi, cercetarea fenomenului literar postmodernist (2011) fac dovada unor investigaţii acribioase, cu priză la text şi luxuriant aparat critic. Un popas special merită o carte grea (Editura Gunivas, 2009), discutând despre dialogism, polifonie, gheteroglosie şi carnavalesc. Romanul ca lume postBABELică şi, în prelungirea lui, Cuvântul celuilalt (despre „dialogismul romanului românesc”), ca şi Dicţionarul de teorie literară demonstrează, fără tăgadă, virtuţi de analist în blindaj conceptual.

Propunându‑şi a detecta Structuri‑le dialogice în romanul românesc din secolul al XX‑lea, periplul Alionei Grati, rod al unui efort sisific, reuşeşte performanţa de a propune interesante conexiuni, cercetând, în rama paradigmei dialogice, romanul românesc (interbelic şi „postbabelic”), dar şi romanul basarabean, prin câteva nume de referinţă, sfidând, prin experimente literare polemice, monologismul ideologic. Or, arhitectonica romanului românesc dobândeşte de‑a lungul veacului trecut un „caracter tot mai perspectivat” (demonstrează autoarea), vădind, odată cu multiplicarea modelelor ontologice, polifonism şi interactivism.

Evident, Aliona Grati desfăşoară o argumentaţie strânsă, pornind de la teoria bahtiniană şi întocmind, scrupulos, un „dosar al recepţiei”. Afirmând, întemeiat, că structura şi poetica romanului (un gen proteic, dominant) sunt supuse unor „reformulări permanente” (atât în sensul rafinamentului estetic, cât şi al experimentului formal), autoarea invocă, de pe baricadele criticii dialogice (a bahtinologiei, cu deosebire), transpunerea literară a dialogismului şi modul în care modelul dialogic „funcţionează” pe teren românesc. Analiza dialogică a romanului (fie că e vorba de un dialogism interacţional, fie că avem în vedere dialogismul intertextual) porneşte de la premisa că lumea romanului modern este una a omului dialogal, deschis spre celălalt. Motiv, aşadar, de a purcede la un dialog cu „memoria genului”, de a aşeza sub lupă relaţia dialogism / intertextualitate şi de a identifica strategiile dialogice. Fiindcă viaţa însăşi este un eveniment dialogic.

După ce fundamentează dialogismul în roman, Aliona Grati va survola arhitectonica romanului românesc, identificând structurile dialogice şi insistând pe cronotopul oraşului (în segmentul interbelic). E vorba, desigur, de bătălia lovinesciană pentru citadinizare, pentru „o poezie epică urbană”, trecând – în cazul Hortensiei Papadat‑Bengescu – de la subiectiv la obiectiv. Sau, analizând Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, A. Grati va evidenţia preocupările lui Camil pentru „noua structură”, înlocuind omniscienţa balzaciană cu relativizarea instanţelor narative. Sub iradiaţie proustiană (exagerată de comentatori, crede Aliona Grati), febricitantul Camil Petrescu s‑a vrut un reformator al romanului. Temperament tumultuos, confiscat de frisonul interogativ şi fanatismul intelectualist, el – ca zelator al „autenticităţii” – a cultivat literatura de formulă subiectivă, iubind cerebralitatea. Este adus în discuţie şi cazul Eliade, exemplificând – prin Maitreyi – dialogul intercultural. Insaţiabilul Mircea Eliade, cu năzuinţe enciclopedice, se simţea responsabil pentru întreaga generaţie tânără, cea mai „făgăduitoare”, cea care s‑a vrut o generaţie a posibilităţilor nelimitate. Chiar dacă G. Călinescu, iritat de aceste turbulenţe, o califica drept o „insurecţie de colegieni”, din rândurile ei au răsărit (şi au rămas!) în cultura noastră nume grele. Însuşi Eliade, prin efortul său integrator, sfidând specialismul îngust, viziunea‑tunel, sondând straturile fondului comun, a propus sinteze vaste şi a înţeles cultura română drept un spaţiu‑punte; o cultură, aşadar, cu rol medial, dialogică cu necesitate între Orient şi Occident.

Stăruind asupra destinului vitreg al romanului în spaţiul basarabean, A. Grati cheamă la rampă câteva nume reprezentative, observând că atitudinea carnavalescă, discret‑subversivă (Vl. Beşleagă, A. Busuioc, V. Vasilache) punea în discuţie, fie şi tacit, convenţiile estetice realist‑socialiste, pregătind terenul pentru romanul „de tranziţie”. Dacă Paul Goma, revendicat ca fiu al Basarabiei, se instalase în cronotopul calidorului, Vasile Gârneţ, prin Martorul (1988), anunţa proza optzecistă. Plonjând în metaficţiunea istoriografică, Vitalie Ciobanu purcede, şi el, la denudarea procedeelor vădind eclectism stilistic în timp ce experimentalismul lui Emilian Galaicu‑Păun, cu un discurs atipic, în plin dadaism antiverbalist vesteşte ruptura (v. Gesturi), invitându‑ne în „lumea postbabelică”. Dincolo de aceste microanalize de fineţe, importante sunt, credem, conexiunile cu mişcarea prozei de la noi. Cronotopul postbabelic este relaxat, dialogic. Iar lumea romanului, vehiculând modele ontologice, provoacă imaginaţia cititorului şi trezeşte curiozitatea cercetătorului, întreţinând – ar spune Bahtin – dialogul intersubiectual. Adică relaţia eu / lume. Aliona Grati încheia convingător un istovitor periplu: practica dialogului se instituie, în lumea scriitoricească, ca necesitate absolută, construind o identitate deschisă, insertivă, performantă.

S‑a ocupat îndeaproape, se ştie, şi de Paul Goma, scriitorul de la Mana fiind, paradoxal, puţin cunoscut în spaţiul basarabean. Cunoaşterea lui ar fi „un imperativ al zilei”, scria ferm Aliona Grati (v. Iniţieri în textul literar, editura Arc, 2011). Ca mărturisitor, luptând, în stilu‑i inconfundabil, împotriva unui viitor amnezic, Goma se înscria şirului de basarabeni justiţiari; reevaluarea lui, devenit caz politic, se impune chiar în numele „eticii neuitării”, depăşind un inconfortabil complex Goma. Intransigent, incontrolabil, inventiv (a se vedea Alfabecedar‑ul de răsfăţ lexical, „cuvântarul” său, cu vocabule inventate), conflictual etc., Goma – discreditat şi periferizat – merită a fi redescoperit ca scriitor. Iar Aliona Grati poartă, alături de alte „fete” din Basarabia (cum le numise, posesiv, însuşi Goma), această bătălie. Şi atâtea alte bătălii, izvodind cărţi de referinţă.

■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar

Adrian Dinu Rachieru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest