Românii de pretutindeni

La drum spre Xinjiang

Într‑o epocă de explozie informaţională ne găsim mereu în faţa unor impacturi, cu provocări şi reîmprospătări în cunoaştere, cu stocajul intelectual aflat tot timpul în transmutări şi pierderi, o stare din ce în ce mai dificilă de orientare şi aşezare de sine. Există totuşi unele lucruri ascunse în adâncul memoriei unui om şi o dată atinse, ies la suprafaţă, sar în ochi şi greu se mai îndepărtează. Un asemenea sentiment mi‑a fost produs citind nişte ştiri apărute nu demult în presă – la 30 iunie a.c. a fost dat în folosinţă tronsonul Wutongdaquan‑Mulei, cu o lungime de 515 km, ultima bucată de drum a autostrăzii Beijing‑Xinjiang (G7), ceea ce marchează finalizarea construcţiei acestei artere rutiere de 2822 km în total, de o importanţă strategică pentru dezvoltarea regiunilor din vestul Chinei.

Asta mi‑a readus aminte de călătoria noastră în Xinjiang de acum patru ani. Atunci, la 15 iulie 2017, când s‑a deschis pentru circulaţie tronsonul Linhe‑Baigeda, o parte fundamentală a autostrăzii amintite, am fost reanimat de un vis mai vechi de călătorie în nord‑estul ţării. Ei bine, gata, la drum! În zorii dimineţii de 4 august, cu soţia, am pornit cu maşina de la Beijing spre vest, de‑a lungul autostrăzii G7, în căutarea, în tentativa de cunoaştere a acelei regiuni îndepărtate, misterioase, fabuloase, de mare frumuseţe, care este Xinjiang.

În anul acela cea mai mare parte a lucrărilor de construire a autostrăzii G7 fusese realizată. După câteva ore de mers am intrat la Ulanqab, în Regiunea Autonomă Mongolia Interioară, cu relieful de podiş. Sub cerul albastru şi limpede, uneori cu nori pufoşi, păşteau vite şi oi pe o stepă verde, de necuprins cu ochii, stepă unde existau puţine iurte risipite pe alocuri. Prima zi am parcurs vreo 900 de km şi către seară ne găseam la Bayannur, în partea centrală şi puţin spre vest a Mongoliei Interioare, un oraş important al cărui nume înseamnă în limba mongolă „lacuri bogate”, iar numele vechi în chineză este Linhe, adică „lângă ape”.

A doua zi a fost cel mai lung şi nesigur drum; aveam să străbatem toată porţiunea Linhe‑Baigeda abia pusă în circulaţie, cu o lungime de 930 km dintre care vreo 500 într‑un spaţiu fără urme de om. E vorba de cea mai mare construcţie de comunicaţie rutieră individuală din Asia, autostradă care se situează pe primul loc în lume în ceea ce priveşte lungimea în deşert şi gradul de dificultate în construire. Depăşind nenumărate şi inimaginabile greutăţi, constructorii au reuşit să realizeze o minune în istoria construcţiei autostrăzilor, mai ales într‑un relief specific de deşert. Întrucât mediul ecologic al regiunii este extrem de fragil, ei au pus tot timpul pe primul loc protecţia mediului. În acest sens au făcut de o parte şi de cealaltă a autostrăzii, pe mari suprafeţe, pătrăţele sau saci de nisip, ca nişte solzi de peşte, în care au plantat arbuşti (Tamarix ramosissima Ledeb) rezistenţi la secetă şi nisip. Au ocolit arborii milenari (Populus euphratica), de o vitalitate uluitoare datorită rădăcinilor extrem de bogate întinse până la vreo 20 m în adâncime, ceea ce permite absorbţia apei subterane. Despre aceşti copaci se spune că pot trăi o mie de ani şi că nu cad după moarte, apoi rezistă încă un mileniu până la putrezire. Constructorii au denivelat movile şi odată cu luarea de pământ au făcut şi noi păşuni. De‑a lungul autostrăzii s‑au construit peste 400 de tuneluri pentru trecerea cămilelor sălbatice şi a altor animale migratoare, garduri ecologice de izolare şi amenajări de adăpare, slăvite de păstorii localnici. Mergând pe această cale terestră nou‑nouţă care parcă te duce din pustietate spre cer, cu ochii la peisajele de o frumuseţe sălbatică, specifică deşertului Gobi, aproape am fi uitat că suntem doar noi doi, cu o singură maşină, într‑o lume nepopulată, fără vreun semnal de telecomunicaţii, fiind pândiţi probabil undeva foarte aproape de cine ştie ce pericol. Am avut totuşi noroc cu acest tronson Linhe‑Baigeda de 930 de km, pustiu, izolat, teribil, dar, în acelaşi timp, magnific, şi, după încă un drum de 300 km, am ajuns la Hami, primul oraş relativ mare, de popas obligatoriu pentru cei care călătoresc pe uscat din partea interioară a ţării în Xinjiang.

Situată în partea de nord‑vest al Republicii Populare Chineze, Regiunea Autonomă Xijiang‑Uigură, cu o suprafaţă de 1 660 000 km2, cam o şesime din teritoriul ţării, este una dintre cele cinci regiuni autonome populate de minorităţi naţionale şi totodată cea mai mare unitate administrativă cu rangul de provincie. Aici trăieşte o populaţie de circa 26 de milioane de locuitori aparţinând celor 56 de etnii. Xinjiang se află în interioriul continentului eurasiatic şi are o frontieră terestră de peste 5600 km, învecinându‑se cu Rusia, Kazahstan, Kirghizstan, Tadjikistan, Pakistan, Mongolia, India şi Afganistan. Făcând parte din „Regiunile Vestice”, o denumire generică veche, aici era un important culoar de trecere de pe „Drumul Mătăsii”. În anul 60 î.Hr. puterea centrală a dinastiei Han de Vest a instalat Administraţia Protectoare Generală din Vest (Xiyu Duhufu), Xinjiang a devenit o parte a teritoriului Chinei. În 1884 Curtea dinastiei Qing (1644‑1911) a instituit o provincie cu Xinjiang. Aceasta a fost eliberată paşnic în 1949 şi după aceea s‑a înfiinţat, la 1 octombrie 1955, Regiunea Autonomă Xinjiang‑Uigură.

Xinjiang este un spaţiu extrem de vast, fiind despărţit de munţii Cerului Tianshan, aşezaţi orizontal est‑vest, în două părţi – cea de nord cunoscută prin peisajele naturale şi cea de sud, cu vestigii istorice şi religioase, bogat în folclor şi datini populare – şi amândouă la fel de atractive pentru turişti, iar noi am început cu prima.

De la Hami am luat‑o spre nord ca să trecem peste partea răsăriteană a munţilor Tianshan. Aceştia se numără printre cele şapte mari sisteme montane din lume, lungi, în total de circa 2500 km, din care 1760 km pe teritoriul chinezesc Xinjiang, iar piscul Jengish Chokusu are altitudinea maximă de 7443,8 m. Tianshan estici sunt munţi de altitudini medii, drumul rutier este de până la 2000 m, dar aceşti munţi constituie o linie de demarcaţie geografică distinctă. Dincolo de munţi este judeţul autonom kazah Balikun, cu agricultura şi zootehnia practicate pe pământuri fertile şi stepă întinsă, unde există şi un mare lac. Aici era în istorie „vechea ţară a păstoritului”, o localitate de confluenţe etnico‑culturale, atestată pentru existenţa administrativă prin însemnări vechi de peste 3000 de ani.

Xinjiang e o imensitate şi ne‑a luat încă o zi ca să ajungem de la Balikun şi Mulei până la Altay, extremitatea nord‑vestică, de graniţe cu Rusia, Kazahstan şi Mongolia, un adevărat colţ de aur al ţării. Aici sunt atestate urme antropologice care datează încă din epoca neolitică. Pe la secolul V î.Hr. este spaţiul unor populaţii nomade cum sunt sciţii, iar după secolul II î.Hr. au venit hunii, cert este faptul că de‑a lungul istoriei este un culoar de trecere pentru popoare migratoare din nord şi un loc de vieţuire pentru care se concurează.

Cele mai feerice peisaje din Altay se întâlnesc la Kanas. Pe o întindere de 10030 km2 se află rezervaţia naţională, parcul geologic şi cel forestier, toate naţionale, văi, sate vechi ş.a., un ansamblu de monumente ale naturii şi umane. Este o adevărată „gură de rai”, unde gârlele cântă prin pădure densă, pe poieni înmiresmate cu diverse flori. Lacul Kanas străluceşte, e ca de cristal şi, sub bolta cerească şi nori, îşi schimbă mereu nuanţele culorilor, verzui deschis, verde de jad sau închis. În ciuda marilor distanţe geografice, mulţi turişti vin aici ca să admire tocmai splendoarea Kanasului.

După plimbarea la Kanas, ne‑am întors pe autostrada Kuitun‑Altay (G3014) trecând prin Karamay, care, în limba uigură, are sensul de „păcură neagră”, deci e oraşul petrolului! Era un loc sălbatic, „fără iarbă şi fără apă, nici păsări pe‑aci nu zboară”, după un cântec popular, însă, în urma descoperirii unui mare bazin petrolier în anii ’50, prin lucrările continue de construcţie timp de zeci de ani, Karamay a devenit un oraş bine dezvoltat din Xinjiang, o bază majoră a industriei petrochimice din China.

Pentru mulţi pasionaţi, care călătoresc cu autoturismele proprii, drumul Dushanzi‑Kuche este o tentaţie, o aventură de visat. Acesta, lung de 561 km şi ca o bucată din drumul naţional 217, începe de la districtul Dushanzi al oraşului Karamay, trece munţii Tianshan şi se termină în sud la Kuche, un oraş din raionul Aksu. Mai mult de o jumătate din drum urcă şi coboară printre munţi înalţi şi văi adânci, la altitudini de peste 2000 m, aşadar drumul este etichetat de revista Chinese National Geography ca fiind „marea cale a priveliştilor pe spinarea munţilor Tianshan”. Puţin după ce am plecat de la Dushanzi, ne‑am şi apropiat de zona montană. Urcam pe serpentine construite pe pantă abruptă, aproape fără vegetaţie, iar stâncile, majoritatea lor brune sau fumurii, îşi arătau colţii alături de prăpastii. Aveam în faţă masivul cu vârfuri semeţe, glaciare şi dedesubt, abis, numai abisuri! Ieşind din tunelul Haxilegen la o altitudine de 3390 m ne aflam pe versantul sudic al munţilor Tianshan şi de aici drumul duce la vale. Era cu totul altă viaţă! Iarba verde de peste tot, turme de oi sau cirezi de vite mişcătoare, păduri de conifere de culoare verde‑închisă, toate parcă ne anunţau de apropierea stepei Nalati.

Situată în cuprinsul judeţului Xinyuan din raionul autonom Ili‑kazah, această stepă reprezintă o mare întindere cu etaj subalpin, bogată în floră şi faună. Despre numele Nalati circulă şi o legendă. Se spune că pe vremea lui Ginghis‑Han o oaste mongolă mergea din adâncul zonei montane Tianshan spre vest la Ili. Era primăvară şi ostaşii răbdau frigul, foamea şi oboseala până când, trecând peste munţi, au văzut stepa. La un moment dat, soarele strălucea printre nori şi toată lumea a sărit de bucurie, strigând: „Nalati! Nalati!”. Cuvântul însemna în limba mongolă locul cu soare, căpătând ulterior sensul metaforic „primul loc cu soare”. Astăzi Nalati se numără printre cele mai atractive puncte turistice datorită peisajelor pitoreşti şi folclorului multietnic de aici.

Ne‑am şi abătut de la Nalati spre o altă localitate, situată la vreo 80 km mai la sud, numită Bayanbulak. Este o stepă‑păşune de mari altitudini, lungă de vreo 140 km şi lată de 270 km, având o suprafaţă totală de 23 835 km2 din care 20519 km2 sunt utilizabili, adică cu vegetaţii, ca o uriaşă pătură verde ce se aşterne pe pământ. În depărtări sunt munţi înzăpeziţi, iar de jur‑împrejur îţi bucură ochii tot felul de vegetaţii, râuşoare şerpuitoare şi iurte ca nişte flori de lotus. Este o regiune cunoscută şi prin rasele de animale crescute – cai de Yanqi, oi cu coada lată de Bayanbulak, oi de Merino chinezesc şi iaci, „arce din platou” – şi rezervaţia de lebede, în cel mai mare cârd sălbatic din China. Este o regiune populată de mai multe etnii, mongolă, han, kazah, tibetană ş.a., care se întâlnesc anual la „Târgul Nadam”, un festival cu diverse manifestări religioase, sportive şi artistice, cum sunt slujbe budiste, întreceri de cai şi iaci, lupte, tragerea cu arcul şi săgeata, smulgerea de oi de pe cai, spectacole cu cântece şi dansuri, prezentarea vestimentară şi de podoabe etc.

La Bayanbulak se vorbeşte mult de întoarcerea triburilor Turhot spre orient în China, sub comanda lui Ubashi‑han (1743‑1775). În anul 1771, în frunte cu acest conducător, un popor mongol de 169 000 de oameni, în 33 000 de gospodării, cu toate turmele de animale şi proviziile, au făcut drumul întors, din regiunea cursului inferior al Volgăi, unde nu mai puteau suporta asuprirea imperiului ţarist, în locurile lor de origine. Timp de jumătate de an, această comunitate a străpuns multe linii de oprire ale forţelor ruse, a depăşit toate greutăţile din cale şi cu mari pierderi, de circa 100 000 de morţi şi răniţi, a ajuns în cele din urmă la Ili în Xinjiang. Curtea dinastiei Qing a dat ordinul de găzduire în condiţii favorabile a acestei comunităţi etnice, alocându‑i fonduri şi ajutoare necesare, mai ales un pământ fertil – Bayanbulak de azi – ca loc de păşune şi de viaţă. Acest fapt s‑a înscris ca o pagină eroică în cronica consolidării statului chinez unitar şi multietnic.

Dacă la Bayanbulak am simţit natura şi istoria, atunci când ne‑am deplasat încă vreo 450 km, în vest de tot, până la Khorgas, oraşul aflat la graniţa cu Kazahstan, am văzut mai mult dinamica schimburilor comerciale internaţionale. În anul 2006 s‑a înfiinţat aici Centrul de Cooperare Internaţională de Graniţă China‑Kazahstan, de fapt, prima zonă de comerţ liber de peste graniţe din lume. Conform datelor statistice vamale, trenurile de mărfuri China‑Europe Railway Express care au trecut prin punctul de frontieră Khorgas în anul 2020 au fost în număr de 4722, înregistrându‑se o cantitate transportată de peste 3 680 000 tone şi un volum de tranzacţii în valoare de 2,64 miliarde dolari SUA, ultimele cifre se situau pe primul loc în China. Trenurile care circulă pe aici între China şi Europa constituie un peisaj caracteristic benzii economice „Drumul Mătăsii”.

Am reţinut că Khorgas este la o distanţă de 3429 km vest de Beijng. Acolo am văzut piatra de hotar nr. 18 din dinastia Qing şi una din zilele noastre, aceea de la prima poartă din vest a Chinei cu nr. 324(1).

În data de 16 august 2017 eu şi soţia ne‑am întors la Beijing. Am făcut un drum inedit de 8500 km în 14 zile, am ajuns pe acele meleaguri de departe, ne‑am bucurat de atâtea peisaje ca din basm, am stat de vorbă cu oameni de diferite etnii şi vârste, am gustat bunătăţi locale, am simţit pe pielea proprie Xinjiang‑ul, cel liniştit, armonios, unit şi prosper. A fost o şansă fericită, cu amintiri frumoase întipărite în minte. În zilele care au urmat am avut şi avem un sentiment de interes aparte pentru tot ceea ce se petrece acolo. Şi cât se poate de firesc, visăm şi aşteptăm următoarea călătorie în Xinjiang, mai ales cel de sud.

Veni, vidi, laudativi.
7 august 2021, începerea toamnei după calendarul agricol chinezesc

■ Profesor universitar la Beijing, romanist, eseist, traducător, filosof şi istoric al civilizaţiilor şi mentalităţilor est‑europene

Ding Chao

Vezi cărțile apărute la editura Ideea Europeană în Colecția Civilizația și cultura chineză

Total 1 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button