Eseu - Publicistică

Atributul excelenţei (I)

Scriitori români de azi de Eugen Simion a fost, în bună măsură, seria de carte autohtonă definitorie pentru devenirea de sine a generaţiei literare din care fac parte, apariţia primului volum (1974, reluat în 1978) prinzându‑ne încă pe băncile facultăţii, pentru ca editarea volumelor succesive (II în 1977; III în 1983 şi IV în 1989) să ne însoţească maturizarea şi, la unii, debutul editorial, ceea ce înseamnă că ea s‑a aflat mereu în centrul referenţial al opţiunilor noastre estetice, în funcţie de care s‑au rostuit alternativ celelalte alegeri care‑i vizau pe intelectualii români (N. Manolescu, Ov.S. Crohmălniceanu, A. Marino, Matei Călinescu, Marin Mincu etc.), fără implicarea cărora profilul spiritual al promoţiilor noastre s‑ar fi configurat, cu siguranţă, altfel.

Dintre cei enumeraţi – lista putând fi, evident, extinsă în funcţie de inerentele parti pris‑uri regionale şi de temperament –, Eugen Simion părea să fie, pentru noi, clujenii, personalitatea cea mai aulică, detaşată şi neîndoios cea mai dificil de abordat, exilată la vârful unui profesionalism glacial impecabil, dar asertoric şi normativ, prefaţarea celor patru volume ale ediţiei de acum doi ani, apărute la Editura Cartea Românească Educaţional în 2020, de critici preponderent tineri fiind o surpriză agreabilă, echivalentă cu un gest de solidaritate întins peste decenii. Ei sunt, pe rând, Antonio Patraş, Pompiliu Crăciunescu, Ligia Tudurachi şi Emanuela Ilie, adică doi din Iaşi şi câte unul din Timişoara şi Cluj, cu texte sobre, analitice, adecvate ţinutei festive a actualei ediţii. Surpriză este şi textul prim al lui Antonio Patraş, care evocă o apropiere umană totuşi exigentă după editarea unei ediţii a Jurnalului parizian, a cărui prefaţă o scrisese, el fiind felicitat pentru „talent” şi îndemnat „să nu dezerteze nicicând de la masa de lucru”.

E de remarcat, de asemenea, că prefaţatorii s‑au format într‑un orizont epistemic mult mai convulsionat, mai relativist decât acela pe care‑l lasă să se întrevadă Scriitori români de azi, ceea ce le‑a impus efortul de a se distanţa de propriii lor demoni în speranţa regăsirii echilibrului şi a măsurii clasice. Pompiliu Crăciunescu citează „gândirea slabă” a lui Vattimo, invocă, aproape inevitabil pentru cine a scris despre „transcosmologia” eminesciană, „liantul onto‑cognitiv” al orientărilor, curentelor şi operelor literare, dar sesizează şi detaliul fundamental potrivit căruia, „pentru Eugen Simion […], cultura este însuşi concretul, într‑un sens ce coboară tăinuit din concresco, concrescere, «a creşte împreună»” cu cartea pe care o citeşti şi valorizezi. Ligia Tudurachi şi‑l asociază pe Roland Barthes, ceea ce n‑ar fi de mirare, fiindcă însuşi E. Simion a făcut‑o în repetate rânduri, dar sugerează că maniera de problematizare din Scriitori… e una a relativismelor germinative, cadenţate, ceea ce devine discutabil şi pentru volumele târzii ale seriei. „Demersul cognitiv al lui Simion nu e subordonat adevărului – scrie ea –, ci căutării unei/ unor valori variabile la un moment dat, care implică un provizorat. […] Avansarea se face, apoi, dinspre siguranţă spre nesiguranţă, şi nu invers. «Evoluţia» nu angajează o consolidare a ideii […], ci o fragilizare a ei, o punere la îndoială a lucrului care într‑un prim moment părea evident.”

Mă întreb, totuşi, cum se poate împăca sintaxa relativismelor „variabile” cu perspectiva sintezelor peremptorii pe care o avansează Emanuela Ilie în prefaţa la volumul al patrulea, conform căreia „interesul criticului se îndreaptă, decis, nu spre «existenţele în curs» […], ci spre valorile înscrise într‑un teritoriu de stabilitate, coerenţă şi certitudine estetică”, ideea fragmentului disciplinat de exigenţa adevărului stabil şi a totalităţii apărând, aşa cum era de aşteptat, şi la Antonio Patraş, care scrie contrastiv, disociindu‑se de „lecturile infidele” ale directorului de azi al României literare, că E. Simion „se impune […] drept cel mai obiectiv şi echilibrat interpret al literaturii noastre postbelice, ceea ce explică succesul extraordinar de care s‑au bucurat comentariile sale critice în şcoală, atât în mediul universitar, cât şi în cel preuniversitar”.

Putem vorbi de două tipuri de demers critic în Scriitori români de azi, translaţia fiind explicabilă prin distanţa în timp dintre cele patru volume, când morfo‑sintaxa criticii noastre literare s‑a modificat substanţial sub influenţa modalităţilor de analiză – tematism, semiotică, structuralism etc. – receptate din afară? Răspunzând parcă aprioric acestei dileme, Eugen Simion o tranşează definitiv în medalionul dedicat lui Tudor Vianu din volumul al II‑lea, în care se operează o distincţie între aerul „alpin”, obiectivat prin impersonalizare, al criticii lui T. Vianu şi „vanităţile de eu” pe care le cultivă G. Călinescu, care dublează autoscopic exerciţiul critic prin spectacular şi histrionism. Alături de opţiunea, unanim invocată, pentru lovinescianism, aderenţa la modelul existenţial şi moral al lui T. Vianu (derivat, atitudinal, din T.S. Eliot) mi se pare a fi definitorie pentru autorul Scriitorilor români de azi. „Din mai multe soluţii posibile – scrie aici E. Simion –, Tudor Vianu alegea fără ezitare pe aceea care marca etajul superior al problemei. Unii preferă latura înveselitoare, subsolurile unei teme. Vianu se hotăra pentru zonele ei alpine, acolo unde aerul este mai rarefiat şi mai pur. A ridica la puterea ideii generalizatoare, a reda subiectului propria lui demnitate şi înălţime, iată prima operaţie pe care o face criticul”.

În „zona alpină” a criticii literare – sugerează în mai multe locuri autorul – se validează excelenţa empirică a fenomenului literar, criticul fiind înainte de toate un cititor pasionat, mereu pregătit pentru transcenderea înspre axiologie şi abstract, ceea ce explică şi reluarea in extenso a textelor asupra cărora E. Simion se apleacă, până la detalii aparent anodine. La ea se poate ajunge doar prin depăşirea a ceea ce rămâne circumstanţial şi relativistic, şi‑n primul rând a fluctuaţiilor capricioase ale eului. Asta face din E. Simion un intelectual de structură kantiană. El porneşte de la „raţiunea practică”, adică de la „fenomen” (numit „carnea” literaturii într‑un text surprinzător de participativ dedicat lui Adrian Marino), şi‑i verifică disponibilitatea de a fi înălţată înspre versantul „pur”, necontingent al validităţii estetice. Sunt opere care fac integral pasul şi altele care îl izbutesc doar parţial, rolul criticului fiind acela de a cuantifica profesional şi corect sinusoidalele.

Metodologia sintezei se află în cel de‑al doilea volum, dedicat operei de după 1945 a marilor nume ale interbelicului, de la T. Arghezi şi L. Blaga la I. Vinea, V. Voiculescu sau M. Eliade. Recuperările ar fi trebuit publicate sub titlul Amurgul idolilor, la care autorul a renunţat atât fiindcă era o sintagmă acreditată, cât şi fiindcă avea reţineri în privinţa patetismului alexandrin, decadent pe care o asemenea formulă îl conţine, peste care trece însă atunci când analizează memorabil Sfârşit de veac în Bucureşti, Groapa sau evoluţia poeziei lui A.E. Baconsky, ca mostre de estetizare aromitoare, corozivă.

Apariţia abuzivă a omului în corpul operei, indiferent sub ce aspect s‑ar produce ea, declanşează toţi senzorii de alarmă, Eugen Simion având oroare de exhibarea, chiar şi estetică, a eului. Îi displace vădit Hronicul şi cântecul vârstelor („Blaga nu reuşeşte să scrie, cum poate ar fi voit, romanul adânc al formării unui spirit, scrie doar o istorie liniară şi utilă a lui…”), notele de călătorie ale poetului părându‑i‑se a fi „dezolant de plate”, pe când cele despre stiluri sunt „sumare şi fără originalitate”. Mefienţa se repetă la publicarea Notelor zilnice ale lui Camil Petrescu, scrise în bună măsură premeditat mistificator – consideră criticul –, ghidat de „preocuparea pentru ţinuta postumă” a autorului în detrimentul veridicităţii. În plus, el devine şi prea zgomotos, revendicativ: „Camil Petrescu e un furios care nu ştie totdeauna să se stăpânească. Mizeria socială îi măreşte orgoliul profesional şi crizele de orgoliu îl lasă descoperit”.

A doua culpă, invocată şi ea în cazul multor scriitori, e excesul de „literaturizare”, fie din raţiunile spectaculare ale scrisului narcisiac, fie din supralicitarea artificializantă a conceptualizărilor, meteahna aceasta prejudiciindu‑i în primul rând pe critici, care se refugiază în etichetări sofisticate, uneori cosmopolite, pentru a masca incapacitatea de a „con‑creşte” (P. Crăciunescu are dreptate…) cu materialitatea „carnală” a textului investigat. Aşa cum spuneam, E. Simion aminteşte de „carnea” literaturii tocmai în medalionul din volumul I dedicat lui Adrian Marino: „Introducere în critica literară e o carte vie, polemică, plină de delicioase aluzii. Conceptele au carne critică şi cartea se citeşte cu încântare, ca o veritabilă operă de idei”.

Convingerea potrivit căreia un scriitor îşi aduce deservicii prin supraestetizare apare ca un fir roşu în cele patru volume ale Scriitorilor români de azi. Blaga literaturizează excesiv: „Obstinaţia pe care el o pune în a descoperi în orice element o dimensiune a universalului oboseşte. […] Aerul veşnic grav, privirea aruncată neîntrerupt dincolo de zare dă repede o impresie de literatură în poezie”. La lectura lui V. Voiculescu e invocat „cititorul modern, suspicios faţă de orice retorică şi puţin amator, în fond, de maniheism, de petrarchism, cultism, barochism etc.”. Spaţiul nu ne îngăduie să continuăm aici, dar ne vom relua argumentele în numărul viitor, Scriitori români de azi având darul de a ni‑l releva pe E. Simion şi altfel de cum ne‑am obişnuit să‑l receptăm. Mai „carnal”, cu alte cuvinte.

(Va urma)

■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar

Ştefan Borbély

Total 1 Votes
0

Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul de eseuri Grădina magistrului Thomas.

A mai publicat: Xenograme (1997), Visul lupului de stepă (1999), De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul (2001), Opoziţii constructive (2002), Matei Călinescu. Monografie (2003), Cercul de graţie (2003), Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic (2003), Mitologie generală I. (2004), Despre Thomas Mann şi alte eseuri (2005), O carte pe săptămână (2007), Pornind de la Nietzsche (2010), Existenţa diafană (2011), Homo brucans şi alte eseuri (2011).

A coordonat volumele colective Experienţa externă (1999), respectiv Ion Pop – şapte decenii de melancolie şi literatură (2011) şi a realizat câteva traduceri.

Este membru al Uniunii Scriitorilor.

A colaborat la numeroase volume colective, printre care: Dicţionarul Scriitorilor Români (DSR, I-IV), Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români (DESR), Dicţionar Analitic de Opere Literare Româneşti (I-IV), World Novel Compendium, I-II (Facts on File, New York, 2008).

Bursier multiplu al Colegiului Noua Europă din Bucureşti, a beneficiat de stagii de pregătire în Marea Britanie (Oxford, 1999), Statele Unite şi India: bursier Fulbright în 1992, la Indiana University, Bloomington; visiting fellow la New York, Columbia University, respectiv la Institute for Psychohistory (1997, 1999, 2000), la University of North Carolina, Chapel Hill (2001), Jawaharlal Nehru University din New Delhi (Institute of Advanced Study, 2009) şi Universidad de Granada (2012). Incadrarea de baza: prof. univ. dr, Univ. Babes-Bolyai Cluj-N, Facultatea de Litere, Departamentul de Lit Comparata. Publică frecvent în Contemporanul/Ideea Europeană.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button