Editorial

Noi aveam un vis estetic…

Foarte mulţi scriitori lansaţi în anii ’60 au trecut pe la Şcoala de Literatură. Cum aţi scăpat de şcoală?

Nu am scăpat. Nu am fost admis la Şcoala de Literatură.

Aţi participat la concursul de admitere?

Nu am participat. Am avut probleme cu UTM‑ul din Lugoj. Am fost dat afară din toate liceele din ţară. Era în ’48‑’49, perioadă în care se ascuţise lupta de clasă. Ţin minte că fusese trimis din Lugoj la această şcoală un coleg de‑al meu. Era în al doilea an, când au descoperit că tatăl lui era mic‑burghez şi l‑au trimis acasă. Această şcoală era făcută după model sovietic, probabil. Când i‑am cunoscut pe Labiş, pe Tomozei, pe Raicu, care fuseseră elevi acolo, am rămas uimit de improvizaţia care a stat la baza acestei şcoli, de nivelul modest al profesorilor. Majoritatea erau nişte impostori. Erau şi oameni inteligenţi, de talia lui Petru Dumitriu, dar erau şi inşi derizorii. Au fost şi indivizi de tipul activistului cultural. Pe vremea aceea Uniunea Scriitorilor era condusă de Şelmaru, un activist cultural…

Totuşi, cum se făcea selecţia pentru o asemenea şcoală?

Nu ştiu… La nivelul judeţelor… Mulţi dintre scriitorii generaţiei mele au fost elevi la această şcoală care nu a scos decât două promoţii şi s‑a stins.

Prin Nichita cred că aveţi amintiri despre Labiş…

Nichita nu l‑a cunoscut pe Labiş. Eu l‑am cunoscut pe Labiş. L‑am cunoscut la Cenaclul UTM‑ului. Era un cenaclu UTM, care era, de fapt, cenaclul revistei Tânărul scriitor, revista Luceafărul de mai târziu.

Avea aer de vedetă? Labiş putea fi o vedetă.

Era o vedetă. Venea rar la acest cenaclu care avea loc duminica dimineaţă. Era condus de Florin Mugur, redactor la Tânărul scriitor, revistă la care eu încercam zadarnic să public. De altfel, scriam destul de prost. Cred că mai prost decât se scria la acea revistă, care avea un nivel penibil la vremea aceea. Era oglinda realismului socialist în stilul cras, greoi şi vulgar sovietic. Dar Labiş era vedetă.

Labiş a salvat perioada aceea prin vitalitatea lui, prin forţa lui…

Labiş n‑a salvat nimic. Era un tânăr precoce, un poet de viitor. Însă România are întotdeauna zeci de tineri de viitor care rămân sub aşteptări. Şi Labiş a murit beat – îmi pare rău –, a căzut în faţa spitalului Colţea.

Moartea lui Labiş a rămas o enigmă. Revista Cuvântul a făcut o anchetă a acestei morţi suspecte, sugerând că Labiş a fost ucis. Şi unul dintre cei acuzaţi a fost şi Gheorghe Tomozei, prietenul lui.

Astea sunt prostii. De la Labiş şi până la Preda, toată lumea vrea să încarce literatura de un senzaţionalism ieftin. Tomozei a scris o carte bună despre Labiş. Erau amici. Dar mai amici cu Labiş au fost Raicu şi Mandric…

Eugen Mandric, cel care va milita pentru proletcultism, ca un ostaş rătăcit, până în anii ’70…

Era redactor la Scânteia, iar soţia lui era ofiţer de Securitate. Iată prietenii lui Labiş! Însă pe vremea aceea nu era ceva ciudat să ai asemenea prieteni, mai ales că soţia lui Mandric era o femeie inteligentă. El era un gazetar deştept, dar beţivan. Un ins care a băgat la puşcărie multă lume. Ăsta‑i Eugen Mandric! A fost multă vreme şeful unei case de filme. A înjurat familia Hohenzollern într‑un serial nesfârşit la televiziune. Spre indignarea multor oameni, atunci, sub Ceauşescu. Raicu era un om fin şi, pe atunci, un sensibil, iar soţia lui, Sonia Larian, o bună scriitoare pentru copii. Deci ăsta era cercul lui Labiş. Labiş făcuse o promisiune de mare poet, care nu s‑a adeverit. Nu cred că poezia lui, dacă e citită azi cu calm, cu răceală, arată un orizont de mare poet european, nici măcar de mare poet român. E adevărat, faţă de poezia convenţională a vremii, poezia oficială, cea a lui Radu Boureanu, Jebeleanu, Iureş, Deşliu şi alţii, Labiş a adus un sunet nou, specific poeziei leniniste, poeziei comuniste. Nu al poeziei în genere. Aici noi facem o confuzie. Labiş nici nu putea fi un mare poet. El a murit la 20‑21 de ani… Era cu un an mai mic decât mine. Nici nu putea să aibă anvergura şi orizontul cultural al unui poet care propune o operă stabilă, importantă. Noutatea lui a fost sunetul nou, sincer, curat, onest, faţă de maculatura lirică convenţională, care se rostogolea în valuri, în presa literară a vremii. Printre ultimele cicluri publicate de el era vorba şi de un ethos al tânărului leninist, un fel de leninism curat, cosmopolit, curat ş.a.m.d. Unii dintre boşii lirici ai Uniunii Scriitorilor, Boureanu, Jebeleanu, Deşliu şi mai ales Beniuc, care în vremea aceea îl ataca şi‑l calomnia pe Blaga – toată pleiada asta se simţea în dificultate sau în rivalitate cu acest tânăr băiat venit din nordul Moldovei, care poseda, evident, un ton liric autentic. Şi volumul său – parcă un singur volum a publicat în timpul vieţii – a fost atacat, criticat în vreo 2‑3 reviste comuniste. Dar au fost şi unii care i‑au luat apărarea. Se spune că era vorba să fie exclus din UTM. Ei, în acest moment a murit. A avut loc acel accident puţin penibil. El a băut toată ziua enorm şi seara s‑a dus la Colţea să ia tramvaiul, a căzut şi şi‑a fracturat coloana vertebrală la impactul cu bordura trotuarului.

Moartea lui i‑a contrariat în acea perioadă pe scriitori?

Nu, deloc. Moartea lui a dramatizat generaţia sa, adică o parte a generaţiei sale. Vreau să spun generaţia aceea ideologică, din care eu nu fac parte, nici Nichita, nici Matei Călinescu; noi şi alte grupuri literare precum cel de la Sibiu sau al lui Radu Petrescu, de exemplu, noi nu publicam încă pe vremea aceea. Noi stăteam în cămăruţele noastre, la periferia culturii române. Eram foarte tineri şi aveam o evoluţie greoaie. Prietenii lui Labiş erau în plin centru politic, scriau la Scânteia tineretului, la Tânărul leninist, la Tânărul scriitor. Radu Cosaşu, Mazilu s‑au angajat la 17‑18 ani în comunism şi credeau în comunism. Ca şi Labiş. Scriau articole de fond la Scânteia tineretului, la Scânteia. Pentru ei, moartea lui Labiş s‑a derulat cu încetinitorul pentru că a durat două săptămâni până a murit. Toţi amicii săi l‑au vizitat la spital. Pentru segmentul generaţiei noastre, care era constituit din aceşti tineri leninişti, a fost un mic eveniment dramatic al Bucureştiului.

Mai târziu, Nichita îl evoca pe Labiş ca pe deschizătorul de drum al generaţiei sale.

Nichita a avut o legătură indirectă cu Labiş. A doua soţie a lui Nichita, Doina Ciurea, a fost iubita lui Labiş. Labiş i‑a dedicat o poezie. Doina fusese colegă cu Labiş la Şcoala de Literatură. Dar Nichita nu l‑a cunoscut niciodată pe Labiş.

Recunoştea Nichita că vitalitatea lui Labiş făcea parte din elanul generaţiei sale?

Deloc. Nichita era foarte indispus de unele asemănări, de apropierea între el şi Labiş. De altfel, dacă citeşti poezia lui Labiş şi vezi începutul poeziei lui Nichita, observi că sunt două timbre total distincte. Labiş arghezianiza. Labiş era un poet moldovean care intra în siajul, în dâra lui Arghezi. Pe când Nichita, încă de la început, era în siajul lui Ion Barbu, un poet atacat pe vremea aceea, un poet ocultat, marginalizat. Nichita a fost singurul poet tânăr care a făcut şcoală la poezia lui Ion Barbu, la poezia ermetică, şi după cum s‑a văzut, din inedite, şi la şcoala antonpannescă a lui I. Barbu. Pe când Labiş şi ceilalţi poeţi ai generaţiei sale făcuseră şcoală la Arghezi. Aveau cultul limbii ş.a.m.d. Deci, nu exista nici o legătură între poezia lui Nichita şi Labiş. Pe urmă, Nichita nu a fost niciodată comunist în poezia lui. În primul volum sunt concesii politice importante. Dar el n‑a „crezut” niciodată în comunism. Primul volum al lui Nichita e slab. Chiar prost, faţă de ce era el. Însă, spre uimirea multora, faţă de acest prim volum, cronicile au fost ditirambice. Paul Georgescu, care era iniţiatorul campaniei, să zicem, îi cunoştea sertarele. Nichita avea deja scris Enghidu, un mare poem pe care a reuşit să‑l publice abia la al treilea volum. Criticii, care l‑au lăudat cu exagerare, îi cunoşteau sertarele, care erau deja ale unui mare poet. Or, Labiş nu avea la ora aceea ceva comparabil cu Enghidu şi cu alte poeme de mare viziune lirică. Deci, Nichita nu era comunist. Nichita şi‑a luat maestru un mare poet român atacat de comunişti. Pe vremea aceea erau atacaţi puternic şi Blaga, şi Ion Barbu.

▪ Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

Nicolae Breban

Total 1 Votes
0

Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),  Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button