Românii de pretutindeni

Dorul nomadului de a prinde rădăcini

Crizele şi războaiele din timpul nostru pot fi reduse la o singură întrebare: cui îi aparţine pământul? Celor care îl cultivă sau celor care l‑au locuit acolo cândva? Romanul lui Elin Anna Labba Nu vă duceţi la mare se luptă de asemenea cu această întrebare. Are loc în jurul anului 1972, când satele laponilor de la izvorul râului ce formează lacurile Stora Lule au fost înecate prin construcţia hidrocentralei statului. Povestea se învârte în jurul lui Ingá, Rávdná şi Ánne, o mamă, o fiică şi sora mamei, care îşi pierd peticele de teren în potop.

Rávdná vrea să meargă acasă. „Eşti acasă”, îi răspunde fiica, dar Rávdná vrea să‑şi construiască o casă, deşi nu are „drept”. Timp de aproape 400 de pagini, ajungem să urmărim lupta ei atât împotriva stării, a naturii, cât şi a trecerii timpului într‑o colecţie magică realistă, puţin prea magică uneori, pentru că există o inflaţie în comparaţii şi metafore. Totul s‑a contopit cu lacul, ambele sate, munţi şi copaci în mari peisaje lăptoase care aduc în minte microlumile brodate ale Brittei Marakatt‑Labba ale vieţii culturale a laponilor şi rezistenţa acesteia la violenţa colonialistă.

Chiar şi la Elin Anna Labba, există o rezistenţă în memoria morţilor care sunt acum îngropaţi a doua oară de apa ce se ridică. Soarele din nopţile albe străluceşte peste tot şi pe toată lumea ca un Ochi al lui Dumnezeu atotvăzător, dar mort, o gaură în cer şi în spatele lui – nimic. Dar dacă Dumnezeu este mort, diavolii par să rămână, măcar în gura oamenilor.

Psihanalista franceză de origine bulgară Julia Kristeva consideră că melancolia nu provine doar dintr‑un obiect pierdut, ci şi din lipsa de cunoştinţe despre modul în care totul este conectat. Labba lucrează împotriva acestei deficienţe. Dar ea lucrează şi cu furia. Este reţinută în durere, deoarece în durere subiectul s‑a contopit cu obiectul pierdut, dar pe care de fapt îl urăşte. Furia eliberează.

Tendinţele cu multe capete ale romanului şi luptele asemănătoare cu cele duse de Sisif fac povestea să pară puţin prea greoaie uneori, dar îmi spun că greutatea este de a capta dorinţa nomadului de a prinde rădăcini. Mă voi gândi la propria mea lipsă de rădăcini şi mă voi întreba când m‑am simţit ultima oară ca şi când am o casă, pe bune. O dată nomad, întotdeauna nomad, nu? Cred că da şi îmi amintesc prima carte ce a primit premiul August Strindberg a lui Labba Domnii ne‑au aşezat aici. Noul roman apare ca o ilustrare întristată a lui Freud, „nimeni nu este stăpânul propriei case”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru pământ? Da şi nu, pentru că Statul nu intervine niciodată când Rávdná îşi construieşte în sfârşit casa.

Într‑o perioadă în care din ce în ce mai mulţi scriitori se retrag din lume pentru a explora viaţa interioară, „poate singura viaţă care poate fi înţeleasă în vremurile noastre tulburi”, aşa cum a spus recent un prieten editor, ciudata împletire a vieţii interioare şi exterioare a lui Elin Anna Labba, dezastre personale şi geopolitice, durere individuală şi colectivă, este un suflu de aer atât de necesar. Nu vă duceţi la mare este şi un roman în căutarea originilor împotriva celor care avertizează asupra a ceea ce se numeşte „capcana originilor”, un roman împotriva celor care luptă contra dreptului omului de a se înrădăcina şi cultiva cultura, în dublu sens al cuvântului. Pentru că, după cum notează oamenii în marea piesă a lui Brecht despre drepturile de proprietate, Cercul de cretă caucazian – pământul aparţine celor care îl cultivă.

 

O lume nebună

 

Terapie instituţională. Aşa se numeşte forma de terapie care a ajuns să revoluţioneze psihiatria la mijlocul secolului trecut, la un castel din centrul Franţei. Celebra clinică se numea La Borde, iar terapia revoluţionară se baza pe ideea că nu oamenii sunt bolnavi, ci instituţiile. Pentru a‑i vindeca pe bolnavi, trebuie să vindeci şi instituţiile. Dar instituţiile bolnave sunt vindecabile?

În urmă cu câţiva ani, am avut şansa să‑mi fac stagiul de psihanalist la La Borde, care a fost creat de psihiatrul stea Jean Oury în 1953. Această „psihiatrie cu chip uman”, aşa cum o numea Oury, a venit de la François Tosquelles, un psihiatru marxist spaniol care în timpul războiului civil spaniol îşi ducea pacienţii la mare ca să facă baie, ceva până atunci de neconceput. Oury, la fel ca Tosquelles şi filosoful Felix Guattari – care a lucrat şi la La Borde câteva decenii, când nu scria cărţi cu prietenul său Gilles Deleuze – credea că nebunia este un drept uman pentru care merită să lupţi.

În acest context s‑a născut Anti‑Oedip (1972) din convingerea că nu omul era bolnav, ci societatea şi instituţiile ei. La La Borde, bolnavii aveau voie nu doar să participe la treburile casnice, să gătească, să facă curăţenie, să ajute la spălat rufe şi multe altele, ci şi să se mişte liber în natură, să mulgă vacile, să călărească, să cânte la pian, să citească o carte în biblioteca de la capelă sau să stea şi să filosofeze toată ziua împreună cu semenii săi.

În timpul stagiului meu, până la 100 de aşa‑zişi „nebuni” locuiau la La Borde – şi da, le plăcea să se numească „nebuni”, pentru că ce altceva ai putea fi într‑o lume nebună? Printre altele, am participat la Le club, o întâlnire haotică de grup ce avea loc o dată pe zi. La aceste întâlniri, care puteau fi conduse de oricine dorea cel mai mult, toată lumea avea ceva de spus despre rutinele zilnice, formele de terapie, mâncare şi mai ales despre şeful. Dorinţele tuturor au fost luate în serios şi au avut repercusiuni concrete. Arta era punctul central, la fel ca şi teatrul. O dată pe an, se deschid porţile unui spectacol de teatru în care toţi, atât îngrijitorii, cât şi cei îngrijiţi, participă pe aceeaşi scenă. Rareori am văzut atât de multă libertate, creativitate şi bucurie într‑o instituţie şi pot afirma retrospectiv că probabil aceasta este cât de aproape am ajuns vreodată de o utopie realizată.

Această formă legendară de terapie este acum subiectul unei expoziţii majore la Palais de Tokyo din Paris. Curatorul e François Piron, iar expoziţia se numeşte Approaching Unreason. Sălile sunt pline cu filme documentare despre La Borde, printre alţii, de François Pain, un regizor care a explorat psihiatria alternativă timp de mulţi ani şi a colaborat cu Guattari. Pe un monitor video, mult iubitul şi carismaticul Jean Oury, încă jelit după moartea sa în 2014, este văzut vorbind despre munca sa plină de iubire şi de‑a lungul vieţii cu pacienţii săi. Într‑un alt videoclip, dansatorul Buto, proclamat de cult, japonezul Min Tanaka, şi‑a interpretat „dansul întunecat” frumos şi profund uman în faţa locuitorilor năuciţi din La Borde, unde se scutură în fiecare articulaţie, cade şi se ridică şi iar cade, cu faţa deschisă parcă într‑un ţipăt care nu se mai aude, ca şi cum ar fi fost întors spre interior.

Apropo, într‑un interviu pe YouTube, puteţi asculta cum vorbeşte Tanaka, la câţiva ani mai târziu, despre relaţia sa cu Guattari, despre relaţia dansului cu transformările sinelui şi despre modul în care era pe cale să depăşească graniţa către „cealaltă parte” în ziua aceea la La Borde.

Expoziţia se scaldă într‑o logică calmă, educaţională, cu opere de artă remarcabile, cum ar fi modelul arhitectural suprarealist al lui Sofiane Byari cu figurine minunate de diapozitive şi sculpturile gigantice de hârtie ale lui Patrik Pion experimentate în timpul atelierelor cu pacienţii de la spitalul de psihiatrie din Bourges al lui George Sand. De asemenea, aici sunt afişate giganticele Mad Marginal Charts (2018) ale Dorei Garcia, diagrame bazate pe note marginale din cărţile lui Jacques Lacan şi Philip K. Dick. Acestea sunt întretăiate cu concepte de la Freud, Joyce, Basaglia, jocuri de cuvinte psihanalitice cu afirmaţii precum Aus der Krankheit eine waffe machen (Fă din boală o armă).

Pion a reunit, de asemenea, câteva lucrări inspiratoare despre arta de a transforma izolarea într‑un refugiu şi protecţie împotriva violenţei societăţii. În The TBS Experience de Michel François (2009), se pot privi proiectele realizate într‑o închisoare din Olanda, unde deţinuţilor li se permite să scrie şi să înregistreze filme despre vieţile şi visele lor şi să le analizeze împreună cu personalul. Un alt proiect este Centre Familial de Jeunes (1950‑1993), un centru de detenţie chiar în afara Parisului, unde cei închişi făceau sociodrame despre viaţa în interiorul zidurilor, unde concluzia finală este că „închisoarea este afară”.

Aici sunt şi fişe medicale uluitoare din 1947 cu diagnostice făcute de medicii de la spitalul Val de Grâce din Paris, care încearcă să vindece „arabismul” refugiaţilor paranoici din Africa de Nord. Este păcat că Foucault nu mai este în viaţă şi că Istoria nebuniei, cartea lui epocală, se încheie la începutul secolului al XIX‑lea. Aici ar fi găsit multe exemple noi.

Relaţia dintre nebunia instituţiilor de psihiatrie şi nebunia instituţiilor de artă, în schimb, este lăsată aproape neatinsă, ceea ce este păcat. Pe de altă parte, nu mă pot gândi la niciun artist care să fi lucrat serios cu autoexaminarea instituţională dincolo de atelierele de creativitate terapeutică şi altele asemenea. Dar poate va fi? Scena artistică franceză este mai obsedată ca niciodată de psihanaliză, iar lui Lacan îi este în prezent dedicată o întreagă expoziţie la Centrul Pompidou Metz: Lacan the Exhibition. Când Arta Întâlneşte Psihanaliza. La Palais de Tokyo mi‑ar fi plăcut să văd hangouts mai confortabile, întâlniri inspirate de La Borde şi, de ce nu, colaborări concrete cu clinicile de psihiatrie din Paris? Putem spera că acesta este doar un prim pas într‑o nouă direcţie.

Dacă curatorul modernismului, cu Duchamp în frunte, s‑a născut din dorinţa de a arăta arta în condiţiile artiştilor, atunci curatorul postmodern s‑a născut din dorinţa de a vindeca instituţiile de artă bolnave. În ultimii ani, toţi curatorii importanţi au condus instituţii de artă mari şi importante. Dar este oare posibil să vindeci instituţiile fără a încerca mai întâi să vindeci curatorii? Nu cred. Încă mai suntem la ani-lumină de asemenea abordări. Dorinţa de a conduce o instituţie pare incompatibilă cu dorinţa de a fi vindecat de astfel de abordări. Este ca şi cum ai tăia ramura pe care stai.

Dar ceva îmi spune că acest lucru ar putea fi posibil la Palais de Tokyo. Este instituţia de artă care, de la înfiinţarea ei la începutul anilor 2000, s‑a apropiat cel mai mult de viziunile terapiei instituţionale. Cu noul regizor, Guillaume Désanges, la cârmă, pare să existe o deschidere mai mare către suferinţa atât psihologică, cât şi instituţională, individuală şi socială, precum şi noile forme de artă pe care le produc aceste suferinţe. Într‑o declaraţie de tip manifest despre expoziţiile din această primăvară, care includ Past Disquiet, Dislocations şi Mohammed Borussia’s Signal, el scrie: „Este vorba de… utopii care sfâşie un cer dezordonat. Oboseala care te trezeşte şi spaţii de odihnă care rezistă activ. Dorinţă în ciuda violenţei. Practici restaurative într‑o lume spartă. Posibilitatea de a căuta viitorul în trecut şi puncte de referinţă în unghiuri oarbe ale istoriei”.

Sigur, am mai auzit‑o. Artiştii şi curatorii au dorit întotdeauna să repare lumea şi nu există garanţii că revoluţiile sociale pot elibera indivizii de alienarea lor. Este suficient să ne uităm la ce s‑a întâmplat cu protagoniştii mişcării 68 aici, în Franţa. Ei înşişi au devenit patriarhi sau matriarhi atotputernici care se opun mişcărilor de rezistenţă şi libertate de astăzi precum Metoo, LGBTQI+ şi Black Lives Matter. Chiar şi peisajul psihanalitic francez este sfâşiat la fel de mişcări reactive şi progresive. Poate a venit timpul să‑i reparăm şi pe cei care vor să repare lumea? Putem spera că este timpul pentru o adevărată terapie instituţională de artă pentru toată lumea, chiar şi pentru terapeuţi. Abia atunci poate că vom putea să vindecăm lumea bolnavă în care trăim. Atât arta, cât şi terapia au limitele lor, dar în unire pot deveni puternice.

■ Scriitoare, psihanalist şi redactor‑şef la Paletten Art Journal

Sînziana Ravini

Total 0 Votes
0

Sinziana Ravini

Sînziana Ravini s-a născut în data de 24 iunie 1976 București. După absolvirea clasei a IV-a în București, a continuat școala în Suedia. A obținut masterate la Universitatea din Göteborg în literatura franceză, în literatura germană și în istoria artei. S-a întreținut în facultate, muncind ca translatoare între șase limbi, la firma de traduceri Tolkjouren. A fost admisă la Academia de artă Valand din Göteborg, care a trimis-o pe banii Suediei să își termine studiile de artă la Moscova. I-a avut ca profesori de filosofie pe Derrida la Sorbonne și pe Gadamer la Heidelberg. Și-a dat doctoratul la Universitatea din Heidelberg cu o analiză filosofică asupra operelor lui Goethe și a obținut calificativele Magna cum laude și Magnum latinum. Teza de doctorat i-a fost publicată la Editura Peter Lang GmbH, Internationaler Verlag der Wissenschaften. Lucrarea ei de diplomă de la Universitatea din Montpellier, Facultatea de psihanaliză, lansează o nouă teorie și o nouă metodă practică în psihanaliză, publicată la Editura Presses Universitaires de France. A lucrat la Centre Pompidou ca cercetător despre arta contemporană din țările Europei de Est. A fost timp de șapte ani maître de conférence la Universitatea Sorbonne 1 Pantheon din Paris unde a predat estetica, naratologia și filosofia artei moderne și a literaturii. Este psihanalist la Hôpital Pitié Salpêtrière din Paris și are cabinet particular, e secretar adjunct la Ariane-Paris și co-redactor-șef la Paletten Art Journal din Suedia. A scris cărți despre artă în Franța și în Suedia.

Scrie frecvent critică literară și critică de artă în Dagens Nyheter și Aftonbladet (Stockholm), Götebors-Posten, Kunstkritikk (Norvegia) și alte publicații din Europa și America. Ține conferințe în Țările Nordice și la Paris. A predat la editură al doilea roman autobiografic în franceză. A scris scenariul și a regizat filmul autobiografic The Black Moon, prezentat în cadrul expoziției de artă cu același titlu la Palais de Tokyo din Paris în 2013.

A jucat rolul principal în filmul Diner Noir alături de Catherine Robbe-Grillet în rolul secundar, regizat de Tristan Bera la Istanbul în 2015. A fost curator la expoziția națională a Bosniei-Herțegovina, cât și a Boliviei la Bienala de la Veneția în 2017, la expoziția multinațională United States of Europe itinerantă prin Europa 2011-3013, cât și la alte expoziții colective de artă din Stockholm, Göteborg și Paris, unde a prezentat artiști români contemporani. Pe parcursul verilor revine în România.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button