Ce săracă e gândirea ştiinţifică fără o uşă deschisă spre gândirea poetică, spre Poezie! Pentru mine, excluderea Poeziei din viaţa cuiva e consternantă. Şi‑l citez pe Eugen D. Popin: „Da, Magda, un Dasein fără poezie este precum o trecere fără iubire!” Mai mult, Vintilă Horia scria, încă din 1959, în eseul Poésie et liberté: cine (şi ce) va salva poezia sunt romancierii şi romanul, ca expresie a artei poetice.
Îi conced lui Claudiu Komartin: „Prin poezie se înţeleg/ o mie de lucruri/ şi uneori parcă nimeni nu mai înţelege nimic”. Mai ales criticii care, după Radu Voinescu, „aiurează uneori mai rău decât poeţii”. Şi mă refer la cei ieşiţi din sămânţa proletcultă, gata să de‑clasicizeze clasicii, să‑i declare intraţi în asfinţit (amurgul clasicilor?), să nege violent valorile sigure, de termen lung, ca să le schimbe cu cele de termen scurt.
„Clasicii îmbătrânesc”, declara un analist politic foarte correct, pe care nu‑l mai numesc (dar de ce să nu‑l numesc? Iată: Cristian Preda, consilierul lui Băsescu pe probleme de educaţie), convins că Eminescu e „totalmente nul”, că „e un scandal să te revendici politic de la Eminescu”, „gândire nulă (s.m.) din unghiul praxisului social”. Mie mi se pare a fi din unghiul aşa‑zisei Academii „Ştefan Gheorghiu”. I‑a răspuns Virgil Diaconu, poetic şi precis: „Fără îndoială, singurul loc/ în care poate fi găsit Eminescu/ este Poezia, altă casă nu are// Numai cine este în Poezie îl întâlneşte pe Eminescu”.
Îmi scrie, în 24 februarie 2024, Adrian G. Sahlean, din SUA: „Poţi face însă ceva contra deplorabililor? Ca să înţelegi cât de dobitoc eşti, îţi trebuie un anume nivel de înţelegere. Dacă înţelegi şi susţii totuşi aberaţiile (ilustrate şi în articol), faci parte dintre cei cu profil psihiatric”. Cred şi eu, ca mereu inspiratul traducător al lui Eminescu intraductibilul. (…)
Greu lucru să‑l iubeşti pe Eminescu, recita/ cânta Cezar Ivănescu, „demascat” prin unealta CNSAS şi devenit failibil în ochii consacraţilor de ei înşişi versus adevăraţii consacraţi de cititori. Don Cezar n‑a suportat abjecţia CNSAS şi a murit. Cine nu suportă abjecţia moare. Rezistă doar structurile tari, care pot duce‑n spate, ca pe‑o cruce, o aşa acuză.
Contestările‑invective nu l‑au slăbit nici pe Mihai Ursachi, şi el acuzat de colaborare cu Secu, absolut fantasmagorică de vreme ce a fost hăituit o viaţă de Organa. Lui Ursachi i s‑ar fi slăbit fibra poetică la întoarcerea, după 8 ani, din USA, unde s‑a autoexilat, să scape de socialismul multilateral dezvoltat? Dar căror poeţi contemporani cu magistrul le‑a mai produs Athanorul cristale de cuvinte, rămase de neuitat? Şi câţi deţin un Athanor ca al lui? Incredibilul poet, magicianul cuvintelor, e mereu amfibolic. Amfibolia: dublul sens, bi‑valenţa, tri‑valenţa mesajului, cu tâlc greu de descifrat. Mihai Ursachi n‑ar fi suportat uşor acuza de a fi socotit turnător fără să fie. El, o natură morală, un reper moral şi în Fortul 13, şi în afara lui. Postum, i s‑a pus în cârcă obstinant şi fără dovezi condiţia de delator. Umorul lui bătând în negru, cu tâlc greu de descifrat, ar fi fost şi mai negru: „În fine, în fine, totul e bine/ Însă mireasa nu are corp.// Mireasă, mireasă, ce fel de coasă/ este aceea la tine?”
Eminescu e „păros”, zice un epilat pe piept, care scrie „sincronizat” americăneşte: „era aşa mişto încât mi‑a ars inima”. L‑aş fi sfătuit să sune la pompieri, nu să versifice sincron. Şi ce înseamnă să te sincronizezi cu moda literară? Să imiţi, folosind hârtia de calc, plutind ca o frunză necunoscută pe apele modelor poetice? Poate că tehnica asta, a transcrierii, o fi utilă, dar e facilă. Şi nu‑ţi iese, cumva, poezie reciclată, în cel mai bun caz, tautologică? Imitaţiile nu fac o literatură, ca să‑l parafrazez pe Kogălniceanu, la statuia căruia sapă mulţi, din cauza direcţiei sale etnic‑estetică. Curricula şcolară nu mai are nevoie de Dacia literară, nici de Coşbuc şi de Goga. Nici de Labiş. Nici de Marin Sorescu. Pentru Emil Brumaru, întâlnirea cu Nichita Stănescu a fost „un nenoroc”, pentru că nu i‑a spus „nimic formidabil”. Mai ştii de ce? Pentru că, dedat la compoziţii sotadice, s‑a temut de magia poeziei lui Nichita Stănescu sau a invidiat‑o? Şi aici îl citez iarăşi pe Horia Stamatu: Pretinzi că ai înţeles ce spune poetul, că pare de la sine înţeles? Poate pare, dar, acolo, în Poezie, de fapt, e „ne‑de‑la sine‑înţeles”.
Cursa mea pe tărâmul Poeziei e foarte lungă şi‑i prefer pe nesincronizaţi. Nu‑i agreez pe pneumatici, purtaţi de curenţi media. Marin Ifrim şi‑a creat propriul „curent marin”, trecut pe harta Poeziei de regretatul Alex. Ştefănescu. Misterioasa doamnă nu bate la uşă (mulţumesc, Nicolae Silade!). Intră şi‑ţi sare pe genunchi dacă te numeşti Dan Pătruşcă, iar ea se numeşte Moarte: „Niciodată moartea n‑a fost mai frumoasă/ ca atunci când goală îmi umbla prin casă şi mă dezbrăca/ lent în rugăciune mă învăluia (…)/ când n‑o văd mai tremur învelit în pături/ nu‑i aici, e sigur în camera de‑alături/ şi când languroasă vine nu‑i spun nu/ uneori îmi pare cum că ea eşti tu”. Felul cum îşi alege moartea Dan Pătruşcă, lordul băcăuan, e tulburător. La fel de tulburător e Nicolae Dabija, despre lumea lui ca‑şi‑cum, als ob: „Ca şi cum zările, toate, ar foşni/ şi ploaia s‑ar umple de fum./ Ca şi cum m‑ai iubi, ca şi cum te‑aş iubi/ ca şi cum, ca şi cum”. Pe aceeaşi linie melodică, George Nina Elian: „Iubito,/ eşti atât de frumoasă// încât uneori/ îmi vine să cred/ că tu,/ într‑adevăr, /exişti!…”, dar şi Mircea Petean: (eşti/ deci sunt).
Ce‑i drept, dacă eşti aservit intereselor de grup‑grupare, ai parte de interpremieri colegiale, de laude abundente, superlative, excesive, de indemnizaţii de merit fără merit. Nonvalorile din stafful USR se bucură de critici convenabile, confortabile, de vizibilitate oficială, dar vremelnică. Iar aşa‑zişii critici, ca să fie pe primul loc, sunt capabili de huiduieli, de grobianisme. Arghezi? O nulitate, zero. Călinescu? Monedă calpă. „Fascişti şi nazişti”: Vasile Militaru, mort la Ocnele Mari, Andrei Ciurunga, V. Voiculescu, Gyr, Crainic, Vintilă Horia, Ştefan Baciu…
M‑am întrebat de‑atâtea ori, de‑atâtea ori cui foloseşte ocultarea valorilor şi în numele cui, dacă nu al nihiloculturii? Aş zice, însă, că război cu literatura nu se face şi, dacă se face, războiul e scump şi necâştigător. Nu Arghezi a pierdut bătălia; au pierdut‑o şcoliţii de Jdanov: Beniuc, MRP, Banuş, Porumbacu, Frunză şi frunzuliţă Deşliu. Confuzia dintre poet şi versificator nu rezistă. Blaga nu mi‑a fost predat la liceu, ci Deşliu, cu compresorul, dar Blaga a rezistat. A rezistat poezia aleasă a „elementelor subversive”, nu versificările simulanţilor de poeţi, cârcălici, cu vocabula lui Arghezi, din vremuri când neadevărul era mai sonor decât adevărul. Cine spunea că fără aripi de zbor, tăiate chiar, fluturele nu devine târâtoare?
Pe lista mea de lecturi (nu cu pretenţia de a fi canonică) sunt multe „cărţi de iubit”, ca să le spun ca Valeria Manta‑Tăicuţu. Scrise de Gheorghe Grigurcu, de Gellu Dorian, celebrând „ziua veşnică a poeziei”, şi nu „ziua mondială a poeziei”, de LIS, de Paul Aretzu, cu aluminurile lui, de Emil Nicolae Nadler, care ştie să închidă cuvintele în tăceri, de Carmelia Leonte, de Leo Butnaru, de Paula Romanescu, cu metaforele ei paradigmice…
Radu Ulmeanu dixit: „Cred în poezia scrisă de poeţi şi nimic mai mult.” Am mai spus: Adrian Alui Gheorghe nu este de gen postmodernist, nici postpostmodernist, nici antipostmodernist, ci de gen unu: poet de talent. Din acelaşi laborator alchimic: Ileana Mălăncioiu, Lucia Negoiţă, Horia Bădescu, Ioan S. Pop, Alexandru Ovidiu Vintilă, Valentin Talpalaru, Mihai Barbu…
Şi dacă vrem revizuiri de canon, în opinia mea, Baladierul lui Şerban Codrin Denk concurează serios Levantul. Cât despre „creaţia gârbiană”, cum o numeşte Ştefan Ion Ghilimescu, o evit. Nu vreau să intru în stare cărtărică; prefer starea de Arghezi, starea de Bacovia, starea de Blaga, starea de Pillat, starea de Naum. În cursa mea zilnică prin Poezie, revin deseori la incredibila creativitate a limbii foarţă, a limbii raţiu, a limbii zanca, a propoieziţiilor lui Vasile Gogea. Mă opresc la contrastul sau la apropierea dintre stiluri (Simona Grazia Dima – Eugenia Ţarălungă – Nicolae Leahu). Îl recitesc pe Vladimir Udrescu pentru că ştie drumul spre coincidentia oppositorum. Dumitru Augustin Doman îmi atrage atenţia: Pericol! „Virgula/ o cometă/ care uneori/ e un dezastru/ pentru planeta text.”
Scriitorul româno‑german, hrănit cu Maître Eckhard, eugen d. popin (din smerenie, îşi scrie numele cu litere mici), al cărui eu poetic s‑a refugiat în evanescenţe, aşteaptă atent, răbdător, ca murmurul său să devină din ce în ce mai vibrant. Germana, atât de exactă, îl ajută să‑şi intensifice starea de poezie, să ivească versul‑cuvânt. Unde‑i „sfiala, fiinţa şi splendoarea blândeţii” (Heidegger)? În poemele lui eugen d. popin, cu siguranţă.
E cale lungă şi grea până poemul devine apă vie pentru cor corda. Aurei Christi „geniul inimii” (pe care îl are cu prisosinţă) îi sare‑n ajutor să repună în normalitate lumea ieşită din noimă. În aceeaşi familie poetică se află Mihaela Grădinariu, care ştie că sâmburele de lumină mistică împrăştie întunericul. Numai că urcuşul pe scara lui Iacob spre Lumină şi Îngeri nu‑i deloc uşor. Răspunzând la întrebări nepuse, ajung la Dan Anghelescu („haosul îmi măcina îngerii de prin suflet/ haosul”), cu gândul la Horia Stamatu şi la „de‑ne‑înţelesul” Luptei cu Îngerul (un înger defect, imperfect), din ablepsie. Salvarea? „Ochii luminiscenţi ai tuturor cuvintelor”.
Povestea povesteşte că, la întuneric, în atelierul său de sub pământ, Paracelsus bătrân, aproape orb, a cerut cerului un discipol. A venit. Cu un săculeţ plin de galbeni, pe care i‑a rostogolit pe masă. În stânga avea o roză. Voia să ajungă la Piatra Filosofală. Paracelsus i‑a spus că ţelul e zadarnic: Piatra Filosofală e chiar drumul la ea. „Drumul la Piatră e chiar Piatra.” Au urmat tăceri după tăceri. Cel care voia să‑i fie ucenic i‑a cerut să arunce roza în foc şi s‑o renască din cenuşă. Paracelsus i‑a răspuns că nimic nu poate fi trimis în neant, că în Paradis, adică în Lume, nimic nu poate fi distrus, nici roza. Roza este eternă. I‑a mai spus că o poate aduce înapoi din cenuşă numai cu o vorbă. Ce vorbă? Paracelsus n‑a răspuns. Dezamăgit, tainicul intrus a aruncat roza în foc, şi‑a strâns galbenii şi a plecat, ca să nu se mai întoarcă. Paracelsus a luat cenuşa în palmă, a spus Cuvântul şi, sub privirea lui îmbătrânită, floarea devorată de foc a renăscut. A reapărut de un roşu fabulos, roşu aprins ca focul. Paracelsus n‑a avut nevoie de Athanor (stins de altfel), pentru magie, fiind destul un Cuvânt, rămas necunoscut. Nici Jorge Luis Borges, povestaşul despre Paracelsus (în Roza lui Paracelsus), nu l‑a ştiut sau nu ni l‑a spus. Îmi place să cred că acel cuvânt e „Poezia”. Iar Poezia trebuie apărată de intruşi.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
