Contemporanul » Polemice » Comunismul de la trăire la recunoaştere

Comunismul de la trăire la recunoaştere

Marele semn de întrebare, apt să înlocuiască un semn de mirare la fel de mare, se cuvine să afle răspunsul la acest enunţ: Dar fiecare ins ce a făcut ori ce face din ceea ce istoria îi impune?

Plecăm de la sentimentul şi faptul, potrivit cărora comunismul nu este cu adevărat condamnat. Să avem o minimă înţelegere: şi ce este condamnat definitiv, şi ce nu poate fi reabilitat? Mai întâi, comunismul s-⁠⁠ar cuveni să fie înţeles, să ajungă, aşadar, pe înţelesul tuturor. Nu poţi să vrei şi să poţi face ceea ce nu ştii şi nu înţelegi. Chiar dacă „trăieşti” („participi”, „faci parte”, „aderi”). Când, de fapt, supravieţuieşti. Şi te Buciu-Fotografie0062adaptezi, încercând, (in)conştient sau prefăcându-⁠⁠te, a adopta. Nu este doar cazul comunismului. Nici capitalismul, mai vechi şi persistent, nu este pe deplin înţeles. Chiar şi la vârf, de mai liberii implementatori şi aderenţi. Fără excepţie, în orice există realitate şi pretextualitate, adevăr şi mistificare, facere şi prefacere. Practica nu urmează teoria, ci forţa reală, înarmată. Primordial, la propriu: cu arme. Privilegiul înarmării determină, realist spus, neajunsurile, sau, spus idealist, imperfecţiunile. Democraţia este superioară, de departe, totalitarismului, dar în raport cu ea însăşi deţine doar o superioritate relativă, evaluabilă contextual. Într-⁠⁠o perspectivă critică, sistemul eligibil, preferabil, este cel care simulează şi disimulează mai puţin forţat şi disensual. Totalitarismul polarizează: mulţumiţi şi nemulţumiţi la extrem. Democratismul încearcă sau simulează o apropiere a părţilor, mulţumindu-⁠⁠i şi pe nemulţumiţi şi nemulţumindu-⁠⁠i şi pe cei mulţumiţi. Rezultă cel mult o „înfrăţire” semi-⁠⁠eliberatoare în inegalitate. Raportul dintre democraţie şi totalitarism este unul de ierarhie şi distanţare. Cu două opţiuni opuse, exclusiviste. Ambele (de)favorizate de epoca istorică, în expresia ei de forţă liberă sau impusă. Soluţia tare o înlocuieşte pe aceea moale atunci când distanţa dintre ele dispare. Ceea ce se întâmplă atunci când democraţia este prea slabă, ea însăşi simulată. Altfel spus, denaturată. Pentru că natura totalitară ia în exclusivitate forma simulacrului. Pledoaria pentru o istorie îmblânzită politic, moral, mizează pe o putere înţeleaptă, într-⁠⁠un careu geometric configurat: din trei unghiuri politice şi unul juridic. Marele semn de întrebare, apt să înlocuiască un semn de mirare la fel de mare, se cuvine să afle răspunsul la acest enunţ: Dar fiecare ins ce a făcut ori ce face din ceea ce istoria îi impune?

Un sfert de veac postcomunist poate fi un moment de bilanţ şi resuscitare a polemicilor din jurul răului comunismului. Nu se produce decât o reîncălzire şi nu o nouă înscriere a polemicilor. Cineva vrea să atragă atenţia că Raportul direcţionat de dl. Tismăneanu în 2006 nu condamnă comunismul (sau numai crimele sale), cum propusese cu un an înainte, într-⁠⁠un mod academic şi parlamentar. Documentul vast, ca text, extins şi laborios, prin colaboratori, este, din acest motive, primit-⁠⁠respins ca farsă. Nul. Anulat. Cum, cine să condamne? Şi astăzi, neuitarea şi iertarea, unde se poate, ilegitimitatea, crimele, ororile antiumane şi antireligioase-⁠⁠creştine, de neegalat, în comunismul autohton, de import, de suport(at), nu generat sub cer românesc, (a)par clare. Dar condamnarea sistemului rămâne ceţoasă. S-⁠⁠ar impune un anticomunism bazat ştiinţific, meritat de suferinţa şi, s-⁠⁠ar crede, de acţiunea populară. Poporul este întotdeauna suveran!? Un disident post-⁠⁠comunist ca Tismăneanu nu era legitim moral, ca fost procomunist. În locul său să fi fost o personalitate ştiinţifică din rândul opozanţilor. Anume?! N-⁠⁠a convenit nici asumarea prezidenţială: Traian Băsescu, suspect şi el, de spălare a biografiei, pentru a aluneca mai uşor de la stânga spre dreapta. S-⁠⁠ar fi ajuns la un anticomunism de mucava, nici măcar de hârtie, goală, nescrisă!, acoperind victimele, la noi între 5 sute de mii şi 5 milioane de vieţi omeneşti. Excluderea făţişă s-⁠⁠ar cădea să fie şi acoperită, în lectura Raportului condamnat radical, dar neştiinţific, adică neaplica(n)t. Insistenţa este însă apăsată în latura morală, simbolică, a ilegitimării comunismului, care, o ştim, n-⁠⁠a fost doar o morală, politicul fiind întotdeauna iradiant, determinant, stăpânitor. Intenţional, există azi la noi un proces integral al sistemului represiv: aparat instituţional, colaboratori (torţionari, delatori), generând crime, înfometări, înjosire etc. (acuze inter-⁠⁠doctrinare, inter-⁠⁠partinice, propriu-⁠⁠zis politice sau politicianiste). Pentru memorie, cunoaştere, judecată, înţelegere, re-⁠⁠ sau răz-⁠⁠gândire, sunt reinventariate fapte istorice pe toată scala răului (ne)omenesc. S-⁠⁠ar crede că amintirea răului exorcizează şi nu menţine anxietatea. Focalizarea pe trecut n-⁠⁠ar conduce la o deraiere din prezent, spre un blocaj care amână viitorul. Descrierea monocoloră, exclusiv neagră, nu ajunge însă creditabilă. Să iau doar paragraful despre cultură, învăţământ, artă: negre-⁠⁠negre, gaură absolută, deşert definitiv. Cenzură, dirijism, devaluare şi altele. Chiar genocid cultural, prea tare şi inexplicabil spus. La fel pe tot parcursul şi la modul absolut. Mai de crezut ar fi că niciun sistem, oricât de totalitar, nu se dispensează în practică de compromis. Niciun sistem, oricât de antitotalitar, de democratic, nu scapă, cel puţin teoretic, de compromitere. De reflectat mereu cât devine politic şi cât rămâne armat într-⁠⁠un sistem; ce raport există între număr şi inteligenţă umană; cum se descoperă linia dintre ceea ce se afirmă şi ceea ce se neagă.

Crimele comunismului sunt, cum sunt, cercetate, din 2005, doar de 9 ani. În politica actuală, în care atât de mult ştie stânga ce face dreapta şi invers, dar stânga şi dreapta nu se mai (re)cunosc, cum se raliază, în chestia condamnării comunismului, doi politicieni ex-⁠⁠USL? Se flutură termeni precum ştiinţă, Academie, democraţie. Iar în numele lor, o condamnare mai consistentă, o depăşire (divorţ, eliminare) a epocii istorice comuniste. Prin recurs la legitimitatea reprezentaţională a Parlamentului. Se uită că votul popular, restrâns, nu face Parlamentul prea popular. Dinspre „stânga”, aflăm că se aşteaptă mai ales o uitare prin aderenţa la prezent şi doar în subsidiar o condamnare instituţională, documentată, a vinovaţilor. Farsei conjuncturale îi este prevestită o ambiguă metodologie „tehnică”. Cred, constat, că nu se va renunţa la retorica politicianistă. Una de recurs la analogia cu ideologia şi practica de tip comunist.

Totul rămâne – retoric – apt de dat la întors, reversibil. Cuvântul este vehicul, metaforă. Metaforă, susţine Umberto Eco, ar fi şi istoria. Importă ce se face după ce se spune.
În fine, răspund direct.

1. Contextul politico-⁠⁠parlamentar este defavorabil în acest moment (mai 2014), datorită ruperii alianţei USL. S. Ilieşiu, exclus din PNL, şi-⁠⁠a închis mult audienţa parlamentară. Resuscitarea discuţiei de condamnare a comunismului devine pur politică şi nu convine nici tentativei PSD de recuperare a ceva din fosta USL, ca haină-⁠⁠uni­formă electorală, mult prea tare intrată la apă, pentru USD.

2. N-⁠⁠a fost o farsă, ci un mic cutremur politic şi social, livrat justiţiei celei atât de mult încercate în ineficienţă, retardare, recuperare… Cât despre condamnarea morală, ea depinde de morala existentă şi de raportat. Iar morala, după cum se ştie, nu este nici unică, nici singulară. Ea subzistă însoţită de imorală şi amorală. Iar acestea, toate trei, sunt (prea) grele de înţelesuri, sunt şi (prea) greu de înţeles. Aşa încât, până la a fi urmate, este cale lungă şi ocolită. Eşecul are cauze pe care (reiau aici o retorică principială, în fapt numai un clişeu de la lecţiile de istorie dintr-⁠⁠un manual de învăţământ mediu!) le găsim în stările de fapt existente. Ele sunt generale, instituţionale, pe de o parte, particulare, individuale, pe de altă parte. Apoi, interesele, mai bine sau mai rău conştientizate (până la limita ignoranţei), de grup (partinic etc.) şi personale, explică realitatea inerţială, reziduală, a conservării sistemului comunist, oarecum închis, în chip planetar, în deba­raua istoriei.

3. Niciodată nu este prea târziu, adică mai bine mai târziu decât niciodată. Dar o nouă condamnare simbolică, lipsită de efecte juridice şi morale, n-⁠⁠ar fi deloc ceva nou. Beneficiile ar fi tot conjunctural-⁠⁠politice. Pierderile ar fi mai mari, pentru că ar conduce la un sentiment sporit de derizoriu. Parlamentul, extras din votul popular (liber, dar numeric redus), mai bine să încerce să respecte democraţia, îndepărtând-⁠⁠o astfel de orice totalitarisme. E ceea ce (nu) face, dând seama, cu o mobilitate păguboasă, faţă de voinţa electorală. Altfel, o condamnare parlamentară, efectivă, ar ţine de simpla şi responsabila activitate a forului legislativ. Din păcate, Parlamentul este indecis, deci needificat, în direcţia democratică, arogant arogată.

4. Ştiinţa istorică este istoriografia, posterioară faptelor istorice. Ştiinţa politică este politologia, posterioară faptelor politice. Politica le este anterioară. E corect ca domeniile să nu se substituie ori să se subordoneze, pentru că s-⁠⁠ar anula. Altfel, orice cetăţean, nu doar parlamentar, se cade să aştepte de la ştiinţă, de la forurile ei – fie şi ierarhizate – să servească democraţia cât mai avansată şi să deservească totalitarismul oricât de incipient. Girul fundamental al examenului doctrinei şi practicii comuniste, mondiale şi naţionale, este cel marcat de expertiza istoriografică. Abia după istorici vin ceilalţi (ne)academici. Deocamdată, în România, condamnarea comunismului există ca pretext, ca text, dar încă şi mai nemulţumitor în context. Cercul vicios, în acest (ne)caz: contextul nefavorabil condamnării – reale, depline, responsabile, consensuale – a comunismului, la întrecere cu expunerea şi judecarea neadecvate în contextul perpetuu.

5. Oricât de extins în timp şi scris. Comunismul a fost (inter)naţional. Să se probeze tot ce s-⁠⁠a înfăptuit. Fără expresie individuală, nicio atitudine instituţională nu e deplină. În mod ideal: profesionist, ştiinţific, obiectiv, privitor la document (raport). Adus la cunoaşterea, în conştiinţa, oricărui român, în ceea e priveşte difuzarea rezultatului. În mod real: tot (dez)interesul rămâne hotărâtor.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now