„Libertatea omului nu înseamnă că poate face ce vrea, ci că nu trebuie să facă ce nu vrea.” J. Rousseau
Legătura dintre cuvinte şi realităţile pe care le denumesc este necontenit consolidată prin întrebuinţare. Există şi situaţii în care această simetrie devine ezitantă sau chiar se destramă. Mai de mult cunoscuta teorie „Wőrter und Sachen” explică doar cum pătrund unele cuvinte în limbă odată cu lucrurile pe care le denumesc, dar pe când necontenita evoluţie a civilizaţiei face ca multe lucruri să se perimeze şi să iasă din uz, limba păstrează pe mai departe cuvintele însoţitoare, care câştigă astfel un fel de independenţă faţă de realităţile respective. Căci ceea ce se învecheşte şi dispare este referentul, adevăratul arhaism!, pe când cuvântul continuă să existe. Azi nu mai circulă nici birje, nici caleşti, nici diligenţe, însă cuvintele corespunzătoare sunt oricând la dispoziţia vorbitorului.
Uneori suntem reticenţi în privinţa folosirii unor cuvinte sau refuzăm să le folosim. De pildă, ne este oarecum neplăcut să spunem despre cineva (mai ales apropiat) că a murit, ci preferăm sinonimele a decedat, a pierit, a plecat dintre noi, ne‑a părăsit, s‑a prăpădit, s‑a stins, a adormit, s‑a sfârşit atunci când alţi mânuitori ai limbii recurg la exprimarea argotică: a trage pe dreapta, a mirosi busuiocul la rădăcină, a îmbrăca pardesiu de scânduri etc. Încercăm să evităm astfel, fie şi numai pe cale lingvistică, întâlnirea cu un fenomen firesc.
Alteori, refuzăm să pronunţăm cuvinte ce indică realităţi şi personaje malefice, din teama de a nu le atrage atenţia asupra noastră: în locul uzualului drac (conservat totuşi în imprecaţii), se aleg cuvinte şi expresii echivalente semantic, dar sterilizate afectiv, precum aghiuţă, sarsailă, încornoratul, necuratul, scaraoţchi, împieliţatul, cel cu coarne, cel din baltă, ucigă‑l crucea şi aşa mai
departe.
Fenomenul s‑a numit, oarecum impropriu, interdicţie de vocabular, deşi este o interdicţie liber asumată, iar nu impusă. Vorbitorul are deplina libertate să aleagă oricare dintre cuvintele existente în limbă, fie ele vechi ori recente.
Sunt şi împrejurări în care vorbitorul consideră că este nepotrivit să recurgă la cuvinte care îl pot dezavantaja social. Am observat că mai recent s‑a instalat o mefienţă în privinţa cuvintelor referitoare la ruralitate. Difuzând un chestionar în care solicitam să se treacă şi îndeletnicirea părinţilor, am avut surpriza să aflu că aceştia nu mai erau ţărani, ci agricultori şi chiar fermieri, tot astfel cum în ziua de azi nimeni nu mai locuieşte la sat sau la ţară, ci în mediul rural. Este un fel de snobism lingvistic, căruia îi aparţine şi privilegierea unor variante din alt registru stilistic, ca de pildă a lectura în loc de a citi, a viziona în loc de a vedea/ privi, a audia în loc de a asculta etc., spre a rămâne în zona senzorialului, unde profitul social (cât există) este anulat de dezavantajul căderii în clişeu: azi nimeni nu mai face nimic, ci execută, realizează, dar mai ales efectuează.
Deloc rare sunt eforturile, mai mult ori mai puţin vizibile, de manipulare a destinatarului, prin selectarea atentă a cuvintelor menite să amelioreze realităţi dezagreabile sau ameninţătoare. De data aceasta, sursa nu este vorbitorul obişnuit, care încearcă să‑şi regleze cât mai convenabil comportamentul lingvistic, ci oficialităţile care doresc să apară într‑o lumină cât mai inocentă. În consecinţă, se va spune teatru de operaţiuni în loc de front, campanie sau intervenţie în loc de război, angajator în loc de patron, profit în loc de câştig, secesiune în loc de criză, om al străzii în loc de vagabond etc.
O variantă a tehnicii de manipulare este şi transferul responsabilităţii de la cauză la efect. Astfel, chiar oficialităţi din cele ce conduc învăţământul nostru se arată consternate de numărul considerabil al analfabeţilor funcţionali, ca şi când vina le‑ar aparţine exclusiv elevilor care nu înţeleg ce citesc şi nu sistemului educativ. Sau, pentru a rămâne în aceeaşi actualitate, se aude tot mai des că din păcate, pacientul nu a răspuns la manevrele de resuscitare şi a murit, decesul căzând în sarcina nefericitei victime şi nu în cea a sistemului medical.
Un caz special este cel al etnonimelor, pentru aproape fiecare dintre ele existând mai multe variante: cele date de propriile popoare (endonime), cele date de alte popoare (exonime) şi cea propusă/ impusă pe care administrativ‑juridică. Astfel, noi spunem german/ neamţ¸ dar ei spun Deutesch, noi zicem ungur, iar ei spun magyar, noi îl avem pe polonex, însă ei zic polsky etc., la fel cum şi românul este numit când valah, când olah, când vlah. Aceste diferenţe îşi au rădăcini istorice, ceea ce le conferă vechime şi, deci, durabilitate. Mai mult, în limba noastră (dar nu numai!) s‑au creat microsisteme rezistente la timp: român – românesc – româneşte – România, dar valah ‑ ‑ Valahia, ungur – unguresc – ungureşte – Ungaria, dar maghiar ‑ ‑ german ‑ ‑ Germania, dar neamţ – nemţesc – nemţeşte.
Asimetria este un semn sigur că structura respectivă s‑a constituit ulterior şi ea este în general rectificată prin adoptarea unei forme din sistemul simetric. Este evident că vorbitorul va evita variantele lacunare ale acestor microsisteme şi se va îndrepta spre cele care îi permit să se exprime cât mai exact.
Situaţiile evocate şi exemplele însoţitoare explică de ce cuvintele pot fi evitate, ignorate, uitate, însă niciodată izgonite din limbă.
Aud că europarlamentarii au propus, cu toată seriozitatea, să se întocmească o listă a cuvintelor indezirabile politic, ceea ce ar transforma Parlamentul de la Strasbourg într‑o adevărată poliţie lingvistică. Ţin să le spun că în secolul al XVII‑lea savantul german Lichtenberg (Homen este nomen!) scria că singura carte care ar trebui interzisă este Index librorum prohibitorum! Apărută în anul 1559, această tristă listă a fost oprită abia în anul 1948, adică după patru secole. Fac precizarea bucuroasă că toate cele şase mii de cărţi pe care le‑a conţinut au apărut şi au continuat să existe. Se ştie prea bine la ce temperatură ard cărţile. Înspirându‑mă din istorie, scriu şi eu că singura listă ce ar trebui interzisă (presupunând prin absurd că ar apărea!) este Index verborul prohibitorum. Cuvintele nu pot fi arse în piaţa publică. Nu ar dispărea din limbi, dar ar deveni cuvinte‑martir.
■ Profesor, scriitor, critic, teoretician şi istoric literar
Crișu Dascălu
