Lecturi - Despre Cărți

Ochiul esenţial

În Semnătura indiană, roman, Editura Trei (2021), Radu Sergiu Ruba descoperă mai întâi o precoce conştiinţă politică. De la Radio Europa Liberă aflase cel dintâi în familie că ruşii au ocupat Praga în 1968. În 1965, la moartea lui Dej, fusese marcat de un „ordin să fie supăraţi”. Mai târziu, elevii instituţionalizaţi la o şcoală „ajutătoare” din Cluj folosesc în loc de hârtie igienică ziare cu poza lui Ceauşescu. El scrie cu mâna surorii de 13 ani (şi ea brutal anchetată) la emisiunea Metronom a lui Cornel Chiriac, nu doar ca să ceară muzică, dar şi să protesteze că „Tezele din şapte a şaptea şapteşunu” interziseseră poezia, teatrul, muzica, tot ce era occidental. Titlul se referă la pseudonimul Vainateyananda, însemnând Bucuria lui Vainateya, din Panciatantra. Realitatea din Panciatantra este visul sau idealul adolescentului, dus până la sacrificiu, conform ideii citate despre răsplată: a‑ţi dărui viaţa întru a obţine „pe vecie cele trei lumi”. Revolta lui fusese cunoscută printr‑o şedinţă şcolară „utecistă”, iar în 2002 consemnată de Viorel Şerban într‑o povestire dintr‑un volum publicat la Deva.

Notase că „dictatorii au avut, mulţi dintre ei, câte o ambiţie artistică, Nero s‑a crezut poet, Hitler s‑a pretins pictor, al nostru vrea să se afirme orator”. Anchetat din 18 noiembrie 1971, se destăinuie colegilor pe stradă, unde o credincioasă piaristă vigilentă e gata să‑l divulge autorităţilor. E îngrijorat, nu primeşte bilet de ieşire duminica, aşteaptă exmatricularea. Întrebat de ce scrie poezii („Rimă sau râmă, scris îţi trebuie ţie?”), răspunde: să nu se îmbolnăvească. Asta‑i sugerase şi biata mamă venită de la Satu Mare. Numai că, informări, anchetatorul îi cerea să scrie. Nimic spre Occident: de nereprodus ameninţările obscene, teza era că „Trădezi ţara cu împunsăturile tale, nimicul dracului, scris îţi trebuie ţie?” Numit „parazit scârbos”, dispreţuit că scrie poezii, care fuseseră anterior apreciate, publicate, chiar şi la gazeta de perete, stă „la mâna Securităţii” şi „lanţul se strângea”. Li se ridică aparatele de radio şi protestează îndeosebi cântăreţul George Nicolescu sprijinit de colegii care înţeleg că „Ruby” îi protejase neamestecându‑i în scrisoare. O educatoare, care‑l „reeducă” şi profeţeşte un viitor Iisus în argentinianul Manolito, propagă ideea superiorităţii sovieticilor care atacă zdrobitor cu laserul. Mâna securităţii e simţită şi în studenta Mimi, sub pretextul unui studiu de caz defectologic (el detestă ştiinţa care cercetează fără să vindece). Mimi e provocatoare, îl învinuieşte că e prefăcut, instabil, bufon, nu ştie ce spune, dar să „înţeleagă” astfel de ce l‑a „iertat” Securitatea. El se vrea liber de inductorii complexelor: „De câte ori nu mă‑nchipuisem înzestrat cu puteri oculte care să‑i spulbere?” Ar fi vrut să fie student la Filologie în Cluj, dar mama află că securistul Szigeti are sarcina să‑l oprească de la examen, aşa că ajunge la Bucureşti.

CNSAS‑ul îi va răspunde că nu i se făcuse vreun dosar. Îl va cunoaşte pe grafologul care s‑a ocupat de cazul scrisorii lui şi cercetase înscrisuri de la oameni de diferite vârste şi profesii ca să dea de sora sa de 13 ani. Va afla cam ce‑i spusese şi Mimi, c‑ar fi fost cu capul în nori. Naivitatea şi‑o va recunoaşte singur. Ca şi revolta reală, împotriva deculturalizării. Fusese hărţuit, nu exmatriculat, nici măcar mutat la şcoala de meserii, undeva va funcţiona însă 12 ani ca profesor de franceză. N‑avusese complici, de aici salvarea, îi va spune anchetatorul pensionar într‑o vizită la părinţii lui.

Totul este extras în carte dintr‑o viaţă „strâmtă”, cu program zilnic monoton. Bogată e viaţa închipuită. Orbit de la 11 ani de glaucom, tânărul, purtător şi al unui neascuns ochi de sticlă, este un profund înţelegător vizionar: „ochiul meu străvechi de nouă sute de ani sesizase, desigur, esenţialul”. Amintiri ale vederii păstrează de până la 1962 (e născut în 1954), de la teatrul de păpuşi. Instituţionalizat în anul următor la Cluj, încă mai putea zări: e surprins de un miliţian lovind cu bulgări de zăpadă în genitalele, vulgar numite, ale unui cal.

Colegii („camarazii”) prinşi în întâmplări sau evocaţi îşi împărtăşesc pasiunile sau iubirile. George Nicolescu se afirmă ca interpret de muzică uşoară. Mai vârstnicul Vasile Adamescu, urmare a unei meningo‑encefalite de la doi ani, nu‑şi aude vocea, e „o fiinţă umană pur tactilă” şi ajunge să scrie un jurnal care „înfioară”, viitorul memorial Înfruntând viaţa, autorul fiind un caz mondial. Nevăzătorii joacă fotbal mişcându‑se „ca liliecii, prin ecolocaţie.” Unul imită un crainic‑radio relatând un meci închipuit cu fotbalişti reali. Duminica ies pe străzi şi beau coniac. În şcoală, Florea Nicandru, zis Totoşi, tatăl secretarului UTC din Cluj, e un propagandist elementar. Dirigintele Pop, secretarul de partid, îl „prelucrează” ideologic. Portăreasa Gonţ îl admiră („mi‑ai întors omu’ către biserică”).

Elevul merge la cenacluri, ia premii literare, e publicat într‑o plachetă a elevilor şi la Tribuna. Cuprins de „vertijurile poeziei”, trece de la modelul Ion Minulescu la Ion Barbu. E dezamăgit prin radio de N. Stănescu şi obiectează la poemul Oarba de Rilke din versurile: „Toate culorile sunt tălmăcite în zgomot şi‑n miros/şi ele sună mult mai frumos.” Experienţa‑i spune altceva: „culorile nu se preschimbă în zgomote şi în mirosuri, ele trăiesc înainte sub pleoape…”. Iniţial crede că poetul „minţea”, spunea „prostii”, apoi înţelege că „e o poezie, multe şi le imaginează”. Autenticitatea existenţială primează înaintea celei literare şi în „romanul” celui care se alintă literar: „iar mă suspectează Ernesto Sábato”. Are prieteni din afară, o elevă care‑i citeşte din mari prozatori universali (vezi pactul cu diavolul în Doctor Faust de T. Mann), un viitor poet care‑l iniţiază‑n lirica de vârf română şi străină. Aude despre Paul Goma, ca şi despre disidenţii ruşi de la Radio Europa Liberă şi ştie să stea departe de proletcultistul Dumitru Mircea (transcris în Braille cu romanul Aşa s‑a călit oţelul!). Câteva figuri luminoase provin din lumea literară. Cu viitorul preşedinte al CCR, Augustin Zegrean, discută despre Tolstoi şi Dostoievski. Sunt evocaţi „gomiştii” Tăutu (profesorul său anti‑marxist care îi dă şi lecţii de cum să fie opozant), poeta Ana Hompot, poetul Grigore Albu Gral, baptistul Daniel Hossu‑Longin.

E urmărită ca‑n oricare internat sexualitatea incipientă, în dormitor sau la duş, unde cei „8 orbi şi 3 semiorbi” sunt conduşi de supraveghetoare. Încântat că o femeie îi vede buzele frumoase, făcând totul pentru iubire („Dacă vei avea performanţe, vor veni şi iubitele.”), precocele elev e atras de „aurele de sens din jurul feminităţii”. Ele, „duhurile feminităţii au descoperit în mine un licurici vrednic de luat în seamă”. Visează erotic la Else, fantasma văzută aievea, sex şi suflet, roşcată cu ochii negri: săruturi, erecţii, dar şi lecturi din Evanghelii. Enigel e altă fantasmă poetico‑erotică. În vacanţă, acasă, o sărută pe Erica pe sex. Lipoveanca Anfisa, o colegă cu acromatopsie (nu distinge culorile), îl atrage obsesiv cu ţâţele ei „balşoaie”. Trăieşte „povara cu iubirea”. Cornelia, „din lume”, îi rezervă numai prietenia, iar ocazia unui unic sărut doar când ea împlineşte 19 ani. Îl urmăreşte sărutul surprinzător şi încurajator („eram iubit”) al unei necunoscute. Se doreşte iubit, ca atare şi protejat, de una dintre studentele de la defectologie, „cum îmi sugerase şi Securitatea” (alt mod de‑a hărţui). O studentă, Mimi, fără a‑l atrage „prea tare”, îi dă „şansa unui suflu al feminităţii” ori unor jocuri erotice, iar cunoscută descriptiv‑corporal pare „excitantă”. Martoră îi e portăreasa Gonţ că „eram un flăcău priceput, disputat de două fete din afară, deci din lume”. Dintr‑un măr muşcă ostentativ chiar muşcătura Cătălinei, cadru didactic în şcoală. (Am observat cum muşcător e uneori şi‑n limbaj.) Pe Cătălina Păpădie o mângâie pe obraz, bucuros de „solidaritatea ei” cu elevul curajos politic, apoi, invitat în familia, liberă şi ea în gândire, a femeii, în timpul dansului are o erecţie abia stăpânită.

Livrat ca roman, textul masiv, scris la persoana întâi, cu autorul real ca principal personaj, este un amestec de autoficţiune, memorii, eseu. Un întreg capitol, XXVI, produce o analiză geo‑politică. Povestirea nu e strict cronologică, apoi din anii 1970 ea sare‑n 1989 şi adoptă o perspectivă adusă la timpul prezent. Grija nu e pentru construcţia ficţională, dar pentru reconstituirea de contexte biografice, introduse prin formule de felul „am prilejul să‑l evoc (pe)”. Importantă e lizibilitatea, din dialogul, povestirea, descrierea, portretele expresive, vii. Captivant e îndeosebi mediul aparte al nevăzătorilor. Uimeşte memoria locurilor, a timpurilor precis indicate, ca dezvoltări dintr‑un jurnal. Cultura, inteligenţa, chiar umorul induc ataşament lectorial. R. S. Ruba scrie ataşant, spontan, o dată se descarcă înjurând popular Securitatea represivă. Romancierul memorialist are o relaţie puternică, dură şi durabilă cu limba, recunoscând şi „cuvinte ce mă munciseră din greu”. Spre sfârşitul cărţii, faţă cu slujitorii securişti ai regimului, nu‑şi reprimă, în revanşă, pamfletul. Limba înseamnă pentru un nevăzător ceva mai mult şi mai subtil decât în mod obişnuit. El face elogiul lui Louis Braille, dar dezvăluie şi alte moduri de scriere. Pe alfabet, adolescenţii nevăzători îşi creaseră un cod literar aparte.

■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar

Marian Victor Buciu

Total 1 Votes
0

Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat in reviste numeroase cronici, studii si eseuri literare. Mentionam volumele: „Celalalt Arghezi. Eseu de poetica retorica a prozei”, 1995, „Breban. Eseu despre stratagemele supravietuirii narative”, 1996, „Ionesco. Eseu despre onto-retorica literaturii”, 1996, „E. M. Cioran – Despartirea continua a Autorului cel Rau. Eseu despre onto-retorica Textului cioranian”, 1996, „Onto-retorica lui I. L. Caragiale”, 1997, „Tepeneag. Intre onirism, textualism, postmodernism”, 1998, „Promptuar. Lecturi post-totalitare”, 2001, „Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii”, 2003, „Panorama literaturii romane din secolul XX”, vol. I, Poezia, 2003, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006. Autorul practica o hermeneutica personalizata – onto-retorica –, propunand un instrumentar conceptual propriu, de reorientare post-structuralista si post-deconstructionista, in traditia criticii europene, desfasurate riguros asupra fiintei si limbajului textelor literare. Prin aceasta, interpretul da curs unei dialectici interpretative, nuantata pana la detaliul si relatia infinitezimale, avand drept scop cunoasterea identitatii retorice si poetologice a operelor. Prin critica literara, incearca sa descopere o cunoastere „din urma”, lucida si patrunzatoare, analitica, sintetica, evaluativa (canonica, ierarhizatoare) a literaturii, in limite con-textuale concentrice, clar precizate, de la individual la categorial si universal.

La Editura Ideea Europeana a publicat „E. M. Cioran. Despartirea continua a Autorului cel Rau”, ed. a II-a, 2005, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006, „Zece prozatori exemplari. Perioada posbelica”, 2007.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button