Contemporanul » Polemice » Gelu Negrea: Cartea care ne face liberi

Gelu Negrea: Cartea care ne face liberi

Ar mai fi o explicaţie: ca Andrei Pleşu să confunde, pur şi simplu, Biblia hazlie cu o altă carte intitulată Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi care, nimic de zis, circula şi ea fără milă în epocă.

Răuvoitorii şi cârcotaşii care susţin că prin cultura română şuieră vântul sălbatic al crizei se fac vinovaţi de minciună în falş, ca să citez dintr-⁠o intelectuală cu pielea de sagri găurită la foc automat acum mai bine 3-Gelu-Negreade un sfert de veac la comanda altor intelectuali de bine. Cel puţin pe tarlaua culturii scrise cu litere de tipar astfel de insinuări veninoase nu pot fi calificate decât ca grave, impardonabile calomnii. Cum să rosteşti cuvântul criză fără să-⁠ţi pice limba cea despicată într-⁠o ţară în care, de la vlădică până la opincă, toţi cetăţenii cu drept de vot şi cu liceul terminat – ba unii chiar fără ambele – scriu în prostie şi tipăresc aşijderea?! Când zic vlădică mă refer, se-⁠nţelege, la cel dintâi bărbat al ţării, preşedintele Klaus Werner Iohannis, cum ar veni, iar când spun opincă mă gândesc la scriitorii români şi la sumele pe care le primesc ei ca drepturi de autor, dacă mai ţine minte vreunul această sintagmă aproape complet ieşită din uzul raţiunii editurilor noastre.

De când s-⁠a instalat la Cotroceni, domnul prezident Iohannis scrie în draci. Dacă menţine ritmul din ultimul an, are toate şansele să-⁠l depăşească pe Lope de Vega despre care enciclopediile literare consemnează că are o operă constând în: 3.000 de sonete, 3 romane, 4 nuvele, 9 epopei, 3 poeme didactice şi circa 1.800 de comedii, după părerea lui Juan Pérez de Montalbán, contemporanul său. (În privinţa ultimei cifre, părerile statisticienilor sunt împărţite, iar ale istoricilor literari sunt înmulţite. Cu doi.). Este dificil de anticipat cu ce rezultate se va solda în final călătoria bildungsromanescă a domnului K.W. Iohannis atâta vreme cât, cu cel de al doilea tom, ne aflăm abia la Primul pas. Monstruosul succes de care s-⁠a bucurat volumul-⁠pilot este vizibil cu ochiul liber de prejudecăţi elitiste: la Cancelaria Preşedintelui s-⁠au raportat deja 130.000 de exemplare vândute şi încasate, iar un grup de literaţi independenţi, oneşti şi animaţi de spirit critic dintr-⁠un municipiu de pe malul oltenesc al bătrânului Danubiu au desemnat Pas cu pas cartea anului 2014, premiind-⁠o ca atare. Să sperăm într-⁠o continuare pe măsură. Până una-⁠alta, Provincia s-⁠a pronunţat; aşteptăm Capitala…

Singura concurentă serioasă a fluvialei biografii prezidenţiale vine dinspre falanga feminină a cronicărelii cotroceniste: fosta doamnă Săftoiu a incendiat Bookfestul, tabloidele şi urmaşele OTV (adică, majoritatea absolută a canalelor de televiziune ale patriei) cu câteva episoade de alcov şi politică înaltă din timpul când dumneaei deschidea când vroia uşa biroului lui Traian Băsescu, iar Elena Udrea o închidea idem. Autoarea pretinde că a scris un eseu despre putere, despre singurătatea ei, despre cum devine un democrat liberal un dictator liberal-⁠democrat şi despre alte lucruri la fel de gingaşe, dar, din păcate, s-⁠a dovedit că subtila carte n-⁠a întâlnit cititorii pe care îi merita: bizonul dâmboviţean în călduri indiferent de anotimp a receptat-⁠o în cheia de la biroul nr.1 al Palatului Cotroceni ca pe gâlceava dintre două cadâne aspirante la graţiile masculine ale lui Traian-⁠bey, sultanul călare pe situaţie şi împărţitor de favoruri la fel de secrete ca serviciile cu acelaşi nume.

În fine, dar deloc în ultimul rând, criza cărţii este combătută în România liberă a puşcăriaşilor de toate soiurile şi calibrele prin prevederile articolului 76 din Legea 275/2006. El este menit să confere substanţă unui vechi imperativ umanist ce sună astfel: cartea te face liber! Arbeit macht frei în variantă intelectuală şi, mai ales, în sensul cel mai propriu. Dacă ai călcat pe bec sau pe toată instalaţia, dar în celulă eşti capabil să elaborezi ori măcar să plagiezi o lucrare ştiinţifică, ai parte de 30 de zile reducere din perioada în care eticheta şi gardienii te obligă să porţi costum vărgat. Ultimii ani de democraţie penală au dovedit că românul este născut nu numai poet, ci şi cercetător, eseist, savant de renume carceral şi aşa mai departe. Gigi Becali, George Copos şi alţi succesori într-⁠ale scrisului ai lui Adrian Năstase (cu diferenţa că acesta din urmă chiar ştie să scrie!) au ieşit mai devreme de la brutărie mulţumind celui care a inventat papirusul şi alte obiecte din aceiaşi gamă. La rândul său, Biblioteca Naţională mulţumeşte noilor combatanţi pe ogorul culturii scrise de alţii pentru creşterea cu încă un raft a fondului spiritual al neamului. Amin!

Să mai adăstăm oleacă pe tăpşanul culturii menţionând că la un recent şi sumar inventar al reţelei muzeale româneşti, circa 110 lăcaşuri de profil au ieşit lipsă. Imobilele care le găzduiau au fost revendicate, iar statul degeaba român le-⁠a retrocedat pe dată şi fără remuşcări intelectuale. Chestia asta cu restitutio in integrum se dovedeşte nu numai o formă grosolană de devalizare a ţării de bunuri vitale – pământuri, păduri, lunci, munţi… –, ci şi un atac pervers la mintea şi inima locuitorilor ei. Poate va număra cineva vreodată câte instituţii de cultură, spitale, maternităţi şi, iată, muzee au dispărut de pe harta României recente sub loviturile nemiloase ale unor oameni la fel de recenţi! Poate va evalua cineva, cândva nu doar pierderile materiale provocate de această hoţie la drumul mare, cât, mai ales, inestimabilele pierderi de ordin spiritual care au însoţit-⁠o. Să nu ne mirăm dacă acestea din urmă se vor dovedi mai consistente. Poate, atunci vom avea revelaţia că ţinta veritabilă a atacului pe care nişte legiuitori fără scrupule au permis-⁠o, ba chiar au facilitat-⁠o a fost alta decât nişte neînsufleţite lucruri şi obiecte, oricât de valoroase în bani vor fi fost ele.

Este de-⁠a dreptul stupefiantă încrâncenarea cu care media româneşti menţin în actualitatea cea mai fierbinte un personaj expirat prin firea lucrurilor şi cursul istoriei. Mă refer, se-⁠nţelege, la Traian Băsescu. Animat de tupeul dintotdeauna şi de o autentică vocaţie a provocării şi amplificării, prin orice mijloace, a scandalului public, fostul preşedinte nu poate accepta că nu mai este buricul pământului strămoşesc şi se comportă ca-⁠n pauzele de suspendare pe care i le-⁠a oferit, în două rânduri, parcă, Parlamentul. Respectiv, cu trufia sfidătoare a celui care doar temporar nu se mai află la butoane, dar care are grijă să amintească supuşilor ca un vechil exersat: nu e bine, domnu’ (chestor, preşedinte în exerciţiu, simplu alegător, ministru, procuror general, general cu trei-⁠patru stele! etc., etc.), grijă mare că nu mai e mult până să mă-⁠torc şi-⁠atunci hă, hă, hă…

Toate astea nu justifică însă campania de o violenţă atroce pe care Antena 3 o dezvoltă seară de seară împotriva lui Băsescu pe care îl vrea cu orice preţ la puşcărie, în locul lui Dan Voiculescu. Nu vreau să mă pronunţ cât este treabă de justiţie şi cât este sete de răzbunare în aceste demersuri repetate până la saţietate, cu toate că am oarece opinii în chestiunea asta. Vreau să semnalez doar faptul că o condamnare a lui Băsescu Traian, fie şi la numai o lună cu executare, ar face un mare rău României. După asasinarea unui preşedinte (fie el şi comunist), după întemniţarea unui fost prim-⁠ministru, doar o trimitere la zdup a ex-⁠preşedintelui de până mai ieri ne mai lipseşte pentru a lăsa mapamondul bouche-⁠bée de oroare şi perplexitate. Poate că unele dintre culpele ce i se pun în seamă lui Băsescu sunt reale şi se cuvin pedepsite cu detenţia. Să nu uităm însă că: 1. în istorie sunt momente în care până şi justiţia trebuie să facă un pas înapoi în faţa vieţii şi 2. Traian Băsescu nu s-⁠a instalat în fotoliul prezidenţial de capul lui, ci de mâna alegătoare a câtorva milioane de cetăţeni cu drept de vot. Băsescu în puşcărie echivalează cu condamnarea (cu suspendare, dar tot condamnare!) a votului lor. Cam asta ar fi morala: istoria se asumă în integralitatea ei sau deloc…

Câţiva copii de 8-⁠10 ani, cu mustăţi şi bărbi lipite, cu batiste peste fizionomie şi în mâini cu pistoale (probabil, cu dopuri) năvălesc peste un grup de congeneri, iar unul dintre atacatori anunţă viril ca-⁠n filmele americane de duzină: Atenţie, acesta este un jaf! Urmează capturarea unor sandvişuri de la victime, împărţirea lor (inechitabilă) şi, în fine, reclama explicită la nu ştiu ce pateu ori salam.
De câtă prostie nescuzabilă trebuie să sufere cineva pentru a infesta spaţiul public cu o asemenea inepţie? Şi câtă indiferenţă poate să copleşească niscai conduceri de canale TV pentru a accepta pe post astfel de condamnabile familiarizări cu violenţa ale copiilor? N-⁠ajungea nenorocirea răspândirii acestui flagel social prin filme (inclusiv cele pentru copii) sau benzi desenate; trebuia să-⁠şi facă datoria de dezonoare şi publicitatea – mascată sau ne. Adevărat lucru: ce-⁠şi face copilul cu mintea adultului se numeşte delinc­venţă juvenilă!

În editorialul intitulat A fi contra dintr-⁠un număr trecut al Dilemei vechi, domnul Andrei Pleşu, luat oarece de valul amintirilor, riscă la un moment dat următoarea afirmaţie: „În prima mea tinereţe, circula prin patria noastră o carte tradusă din ruseşte cu titlul Biblia hazlie. Ceva de genul: «Auzi dumneata, cică Dumnezeu a făcut-⁠o pe Eva dintr-⁠o coastă! Haida de! Cum să faci un om dintr-⁠un os?». A coborî la un asemenea nivel e a comite marea imprudenţă de a ignora – cu un curaj sinucigaş – 2000 de ani de analiză de text şi comentariu expert…”. Etc., etc.

Câteva mărunte observaţii:
Aşa cum bănuiam de multă vreme, Andrei Pleşu a fost un tânăr precoce: în anul apariţiei în patria noastră a cărţii cu titlul Biblia hazlie (1960) el număra doar 12 anişori (n. 23 august 1948). Poate de aici şi micile confuzii din scurtul fragment de articol reprodus mai sus. De exemplu:
Biblia hazlie este o carte celebră, scrisă de un franţuz pe nume Léo Taxil şi apărută într-⁠o primă ediţie la Paris în 1882 sub titlul Le Bible amusante pour les grands et les enfants. Au urmat alte ediţii atât în ţara de origine cât şi în numeroase altele, printre care şi România, unde volumul lui Léo Taxil a apărut în mai multe versiuni. De ce-⁠ar fi trebuit însă tradusă Biblia hazlie din ruseşte nu-⁠mi e clar. Poate doar ca să-⁠i prilejuiască domnului Pleşu miştocăreala aia cu Eva, coasta şi osul (fiindcă, nu-⁠i aşa, de la ruşi, în general, şi de la sovietici, cu deosebire, te poţi aştepta la orice inepţie şi la coborârea ameţitoare a nivelului…).

Ar mai fi o explicaţie: ca Andrei Pleşu să confunde, pur şi simplu, Biblia hazlie cu o altă carte intitulată Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi care, nimic de zis, circula şi ea fără milă în epocă. Aceasta din urmă da, era cu siguranţă tradusă din ruseşte, printre altele şi fiindcă autorul său, Em. Iaroslavski, era rus.

În rest, articolul domnului Pleşu este, ca de obicei, interesant în formă şi judicios în conţinut.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic si istoric literar, romancier, jurnalist si regizor. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucuresti, 1969), Facultatea de Ziaristica – curs postuniversitar (1981) si Facultatea de Regie de teatru (1994). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now