Oare ororile anilor ’50, sistemul de suspiciune organizată şi toate relele comunismului anulează ceea ce mulţi oameni au simţit ca pozitiv în vieţile lor? De ce ne e greu să acceptăm că oroarea nu exclude mai-binele şi nici invers? Nu cumva schematizăm realitatea reducând-o la un singur contur?
Dau să pornesc maşina şi să plec, când observ că un cauciuc este mai dezumflat. Un vecin, un om bun, mereu dispus să schimbe o vorbă cu cine se nimereşte, se oferă să îmi facă el presiunea, doar are un compresor în garajul în care îşi petrece cea mai mare parte a zilei şi unde depozitează vrute şi nevrute, 
scule din vremuri apuse. Răspund amabilităţii lui cu disponibilitatea de a-l asculta. Începe cu politica. Trece la povestea familiei lui, cum au reuşit copiii să-şi cumpere apartamente, cu credite pe viaţă. Ajunge, fireşte, la propriul exemplu. Nu munceşte de ani buni, eu cel puţin îl văd, de câte ori mă întorc acasă, unde am copilărit, în uşile larg deschise ale garajului, aşteptând vreun interlocutor, în cel mai fericit caz cu un bidon de bere la îndemână. „Ehei, e greu acum, îmi spune. Cum să-ţi mai iei şi tu o casă, cum să mai faci şi tu un copil? Unde să-l creşti şi cu ce? E greu, domnule! Ce mai face statul pentru tineri? Noi, noi am prins vremuri glorioase, domnule! (Şi declamă: glo-ri-oa-se.) Păi uite, eu… Nevastă-mea era la maică-mea, stătea acolo, urma să nască. Şi s-au făcut blocurile alea noi, dinspre dispensar. Şi, cum mă căsătorisem de curând, mi-au dat un apartament de la Complex. Şi nu i-am spus nevesti-mii, am făcut un credit la cooperativă şi l-am mobilat tot. Am luat şi mobilă de bucătărie, şi dormitor, aragaz, butelie, tot ce ne trebuia. Şi nici nu simţeam, plăteam 300 de lei la salariu, dar aveam salariu de 1800. Şi am aranjat toată casa. Şi, când a venit de la spital cu copilul, am dus-o acasă, lipisem şi o plăcuţă de-aia pe uşă, cu numele meu, ca să vadă că e apartamentul nostru. Păi ce, acum îţi mai dă statul ceva? Se mai poate aşa ceva? Da-da, noi am trăit vremuri glo-ri-oa-se, domnule!”, încheie aprins vecinul meu.
Nu îl contrazic, nici nu îi dau dreptate. Ar fi curată prostie să încep să-i ţin teorii despre ideologii, sisteme politice şi de guvernare, politici de asistenţă socială, socialism, liberalism etc. Oricum, nu l-ar interesa. În plus, nu cred că există un singur adevăr în privinţa comunismului. Am fost ani buni de un anticomunism feroce. M-am format, de fapt, în această atmosferă, absolut normală şi, aş spune, necesară, în anii ’90 (acum mi se pare tardivă, simplistă şi, în unele cazuri, profitabilă). Mai mult decât atât, dacă printr-un joc diacronic aş putea să schimb ceva din istoria României, aş alege ca ea să fie scutită de experienţa comunistă, când s-au întrerupt brutal multe dintre tendinţele civilizaţiei noastre către normalitate. Comunismul e răul – iată o constatare rostită în tonuri ferme de mulţi intelectuali. Dar, adaug, abia de la această constatare trebuie să vedem nuanţele. Abia de aici discuţia se deschide, nu se închide. Răul nu există în stare pură. Aşa cum a fost, el ne aparţine şi noi i-am aparţinut. Comunismul nu e o grefă a istoriei noastre, pe care am extirpat-o; el este, cu răul lui şi cu cele mai puţin rele, o halcă destul de consistentă a istoriei noastre. Face, că ne place sau nu, parte din identitatea noastră, din structura noastră, e responsabil de multe dintre metehnele, cutumele, mentalităţile ori bolile noastre sociale. Este comunismul nostru, ca să spun aşa…
Ce fac eu cu adevărul omului care mi-a umflat cauciucul la maşină? Am dreptul să socotesc, arogant, că adevărul meu e deasupra adevărului lui? Am dreptul să-l dispreţuiesc? Ar trebui, poate, să mă apuc să-i explic eu lui cum a fost, în realitate, propria viaţă? Să-l conving că îi e mai bine acum, când trage de timp într-un garaj din spatele blocului, pe care nu îl mai foloseşte decât ca depozit al trecutului? Că, în spatele binelui pe care el îl trăia se aflau sute de mii de morţi şi de abuzuri teribile ale aceluiaşi stat care lui îi oferea o casă şi o slujbă sigură? Întrebarea merită adâncită, chiar spre stupoarea unora: oare ororile anilor ’50, sistemul de suspiciune organizată şi toate relele comunismului anulează ceea ce mulţi oameni au simţit ca pozitiv în vieţile lor? De ce ne e greu să acceptăm că oroarea nu exclude mai-binele şi nici invers? Nu cumva schematizăm realitatea reducând-o la un singur contur? Nu cumva o falsificăm aplicându-i verdicte pe care avem pretenţia să le impunem drept absolute? Nu cred că răul anulează binele. Cred, dimpotrivă, că fiecare dintre ele poate fi un ingredient, chiar important, al celuilalt.
Experienţa comunismului ne aparţine, oricât de mult am detesta-o. Nu poţi „rezolva” 45 de ani de istorie, în care România s-a schimbat cu totul, în care oamenii, cu mentalităţile lor, s-au schimbat cu totul, în care au existat genocidul, crima politică, ura de clasă, ideologia, falsificarea trecutului, supravegherea celuilalt, teama ca instrument de convingere, dar şi protecţia socială, industrializarea, literatura şi atâtea altele, nu le poţi exprima, spun, printr-o formulă schematică. Poţi cel mult interpreta lucrurile, poţi decide dacă, din perspectiva ta, răul a dominat. Dar nu poţi pretinde că stabileşti tu cum au stat lucrurile. Nu poţi pretinde că nu a existat nimic bun în cei 45 de ani, după cum nu poţi bagateliza imensa suferinţă. Şi mă tem că judecând doar moral istoria nu poţi ajunge la înţelegere (există situaţii când morala e primul cenzor al gândirii vii!). De ce? Simplu, pentru că istoria nu e morală, la fel cum nici politica nu este. Iar realitatea nu este într-un fel sau altul, noi o interpretăm astfel, în funcţie de nomenclatorul la care aderăm sau care ne convine.
Am practicat ani buni o judecată iacobină, dură, furioasă asupra comunismului. Una legitimă moral, până la un punct, dar falsificatoare, în fond. Continui să cred că regimul comunist a fost unul dintre blestemele istorice care s-au abătut asupra noastră. Dar e vorba de o realitate mult mai complexă decât apare ea în cercetările sau în evaluările anticomuniştilor feroce. Ca şi din cele ale stângiştilor radicali. Pur şi simplu e o realitate atât de diversă şi de amplă, încât nu poate fi înţeleasă, dacă este privită dintr-un singur unghi. E nevoie de o perspectivă mobilă şi, mai ales, e nevoie de o mobilitate a gândirii, care să îţi permită să accepţi că istoria nu e logică, geometric dispusă, că binele şi răul nu se contrazic, ci se dublează, uneori fericit, alteori catastrofal (există o catastrofă a binelui!), de cele mai multe ori parşiv. Ca orice altă realitate proteică, şi comunismul trebuie scos din schemele prestabilite. Cunoaşterea sa trebuie, de fapt, dez-ideologizată!
