Contemporanul » Polemice » Mircea Braga: Noul val – depoziţia din refugiu. Se caută o „nouă paradigmă”

Mircea Braga: Noul val – depoziţia din refugiu. Se caută o „nouă paradigmă”

Paradoxul face ca ştiinţa însăşi să ofere temei acestei reechilibrări, esenţiale fiinţării la nivel superior, prin aportul direcţiilor sale de „avangardă”: fizica cuantică, unde cuanta de energie nu mai poate fi explicată în termenii materialităţii, şi biologia celulară, sub unghiul ştiinţei particulelor elementare, care desprinde conştiinţa, gândirea şi „sufletul” de concreteţea fiziologică, dat fiind faptul că numai „receptorii” sunt de natură organică, nu şi „substanţa” în cauză

Încă la jumătatea secolului trecut, Theodor W. Adorno aducea în scenă riscul degradării spirituale ca efect al intercondiţionării proceselor pe un spaţiu amplu, totalizator, la nivelul unui Zeitgeist în care tehnologicul declasa culturalul: apăruse deja fenomenul numit de filosof „industrie culturală”, cu o regie care nu refuza nici politicul, nici economicul, preponderentă fiind valoarea de consum. Fusese, însă, doar un avertisment, un semnal de alarmă, în timp ce, puţin mai târziu, intuiţia lui Mircea Eliade raporta fenomenul la mai mult decât „declinul” lui Spengler: „În momente de mare melancolie” – scria el într-⁠o pagină „regăsită” din Jurnalul său ţinut între 1959 şi 1962 –, „simt cum se apropie sfârşitul civilizaţiei occidentale”, dar „aş vrea să cădem precum Hector” la asediul Troiei, adică „făcându-⁠ne datoria, împăcaţi şi totuşi fără iluzii”.

Pe urmele semnelor mereu mai clar conturate, aşadar, când premoniţia a fost depăşită, teoria a încercuit evidenţa prin concepte neobliterate de sugestia accidentului, de la mai atenuantul „epocă a-⁠culturală”, prin mai radicalul „anticulturală”, până la declasanta formulare „post-umanism”. Dacă şi estetica a fost declinată ca „inumană”, cum procedează, cu suficiente argumente, Felix Nicolau (care preferă accentul sarcastic, în timp ce teoreticieni de pe alte meridiane optează pentru cel dramatic), problematica scris/cititului nu mai poate fi abordată strict în zona individualului. Pare ciudat, dar deja un indice al „oboselii” şi al tendinţei de „aplatizare” a ostentaţiei din practica literară a devenit sesizabil în emisia literară a celor grupaţi în ceea ce s-⁠a numit generaţia ‘90 şi generaţia 2000, deci, odată cu slăbirea „ritmului” insurgent. Sau, aliniindu-⁠ne unei aserţiuni a lui Gellu Dorian, ar putea fi vorba şi de presiunea „locului comun”, consecinţă firească a vidului estetic pe care experimentul formal nu l-⁠a mai putut acoperi. În cursul anului 2017, însă, a devenit mai vizibil – îndeosebi prin comentariile critice, venite „din interior”, apărute în „Cultura” (nr. 10), „Vatra” (nr. 3-⁠4) şi „Euphorion” (nr. 4), texte pe care le vom utiliza în rândurile de faţă – noul val al poeţilor (proza încă întârzie) care au debutat după 2010. Reţinem, în primul rând, inaderenţa la ideea generaţionistă („Mă feresc să folosesc termenul de generaţie. E prea monolitic, iar noi ne fluidizăm în prea multe direcţii.” – Alina Purcaru), de unde circumspecţia în creditarea noţiunii de „postdouămiism”, propunerea celei de „metamodernism” (Alex Ciorogar) sau extinderea prin sugestia climatului: „În sfârşit, discuţiile critice în jurul fenomenului se vor coagula definitiv abia în următorii ani, iar evoluţia previzibilă este următoarea: postdouămiismul va fi împins sub umbrela douămiismului, urmând ca întreaga poezie a ultimilor 30 de ani să fie înghiţită conceptual de poezia postdecembristă.” (Ovio Olaru).

În totul, aflate sub semnul căutării, al clarificării şi al edificării (cel puţin ca intenţie), incursiunile teoretice – vibrând empatic la solicitante eforturi de „desprindere” – nu sunt lipsite de confuzii şi contradicţii, uneori indicând, în raport cu ceea ce se arată a fi creaţia însăşi, o direcţie mai degrabă dorită, deci… virtuală (ca să ne înscriem şi noi în dicţionarul aferent). Un cadru general, totuşi, e sesizabil, pornind chiar de la cuvântul de ordine, reiterat cu fiecare încercare de a exprima predispoziţia pentru un „altceva”: anume configurarea unei „noi paradigme” – o reaşezare şi o reconstituire a mentalului şi a simţirii, astfel încât schimbările structurale ale acestora, la coliziunea cu evoluţia spectaculos înregistrată în cunoaşterea realului, să solicite şi o altă ordine formală a reflecţiei şi a comunicării. Aici, însă, trebuie să reamintim că, încă înaintea celor trei decenii aduse în discuţie, pe importante segmente ale fenomenului New Age, „noua paradigmă” se sprijinise şi se sprijină încă pe suportul emblematic al „conştiinţei extinse”, ca refacere a orizontului înţelegerii lumii prin fuziunea procesuală a ştiinţei şi a spiritualităţii (nelimitată la religiozitate). Paradoxul face ca ştiinţa însăşi să ofere temei acestei reechilibrări, esenţiale fiinţării la nivel superior, prin aportul direcţiilor sale de „avangardă”: fizica cuantică, unde cuanta de energie nu mai poate fi explicată în termenii materialităţii, şi biologia celulară, sub unghiul ştiinţei particulelor elementare, care desprinde conştiinţa, gândirea şi „sufletul” de concreteţea fiziologică, dat fiind faptul că numai „receptorii” sunt de natură organică, nu şi „substanţa” în cauză. Or, opţiunea obsesivă pentru preeminenţa tehnologiei sparge nu doar dualitatea epistemologic-gnoseologic ca procese existenţiale ce fac racordul fiinţei la întregul exteriorităţăii, ci chiar planul ştiinţei, translând parcă modelul „lucrului în sine”. Câteva semnificative detalieri le întâlnim la Mihai Bâlici: „contextul global mult mai tehnologizat” implică „regândirea conceptului de «Om»”, cu eliminarea poziţiei „centriste” a acestuia şi cu căderea în desuetudine a „umanismului ca ideologie coerentă şi universală” (cum afirma, încă în 1977, Ihab Hassan). „Aşadar, scopul literaturii trebuie regândit”, mai precizează Mihnea Bâlici, cel puţin sub aspectul (şi apelează, exemplificând, la delimitările dintr-⁠un studiu apărut sub auspiciile Universităţii din Cambridge) înlăturării „individualismului”, a himerei „trans-disciplinarităţii” (înţelegând prin aceasta acceptarea „literaturii ca obiect divin”), a reticenţei în faţa tehnologiilor de ultimă oră, ca şi în faţa necesităţii schimbării „limbajului” ca urmare a „poziţiei din ce în ce mai precare a omului în faţa protezelor extraumane (textul văzut ca prothesis, ci nu ca mimesis), a inteligenţelor artificiale şi a tehnologizării actului creativ”.

Să notăm, mai întâi, că problema globalizării este departe de a fi tranşată în perspectiva imediatului: pe de o parte, nu puţine adversităţi întâmpină tendinţa actuală de a supune un atare demers politicului, economicului ori tehnologicului, ca idee derivând din oficina de presiune a statelor ce deţin atu-⁠ul puterii financiare, industriale şi militare, rezonând neconvingător sub umbrela „corectitudinii” dirijate; şi, pe de altă parte, în revers, acceptându-⁠se, totuşi, perspectiva comuniunii universale, aceasta este văzută în dependenţă de, iată! o „nouă paradigmă”, dar a mentalului, reclamând, însă, o modelare în durată, dificil de prognosticat sub aspectul necesarului consum de timp. De altfel, ca fenomen limitat spaţial, oarecum pe axa experimentului, chiar „Europa Unită”, desprinsă din aprecierea unui aliniament continental cu mai sporită coeziune mentală, este considerată, tot mai frecvent, ca o realitate fragilă şi distorsionantă. Din unghiul care ne interesează aici, s-⁠a vădit că incriminatul „individualism” – în termeni mai exacţi „identitarul” – rămâne un obstacol notabil nu doar ca marotă a filosofiei, ci şi pe terenul asigurat ştiinţific (şi tehnologic). Sub acest aspect, biologul Bruce H. Lipton, specializat în cercetarea universului celular, precizează: „Am învăţat de la celule că suntem parte dintr-⁠un întreg”, dar şi „că fiecare dintre noi are o identitate biologică unică”. Şi mai explicit: „Pentru că fiecare atom îşi are propria semnătură energetică specifică, ansamblurile de atomi (moleculele) îşi radiază împreună propriile tipare energetice de identificare. Astfel, orice structură materială din Univers – inclusiv tu şi cu mine – radiază o semnătură energetică unică”. La rigoare, aceeaşi disciplină ne spune că identitarul este fixat, într-⁠o latură a sa deloc neesenţială, prin structura ADN-⁠ului, elaborată, consolidată şi transmisă prin timp, deci, prin ceaţa istoriei şi prin succesiunea generaţiilor, dat care ne înscrie într-⁠un şir, posibil a fi extins pe orizontală, ca şi pe verticală, de la încrengătura genetică elementară (familia), la cea de colectivitate beneficiind de contactul şi relaţionarea asigurate spaţial (grup local, naţiune, apoi cu diluţie ca urmare a rarefierii contactelor). Şi din nou biologia ne spune că aparatul de recepţie constituit din membrana celulară primeşte permanent informaţiile emise de mediu, că suntem organic dependenţi de acest flux comunicativ, că – asemeni spaţializării – diluţia funcţionează în dependenţă de nemedierea imediatului şi mai puţin de relativa mediere a întregului.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Braga

mircea.braga@contemporanul.ro'
Mircea Braga este un eseist și critic literar român. S-a născut pe 27 august 1938 la Sibiu în familia mecanicului auto Gheorghe Braga și al soției sale, Maria (n. Schneider). A urmat studii elementare la Sibiu (1945-1952), Liceul „Gheorghe Lazăr” [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest