Polemice

Gazetarul Eminescu. Problema Eminescu

În cultura noastră, problema Eminescu întreţine, se ştie, un interminabil (din fericire!) război imagologic. Admirat sau contestat, considerat un reper axial, intangibil sau, dimpotrivă, un scriitor alternativ, expirat, Eminescu ar trebui citit din perspectivă holistă, îmbrăţişând – deopotrivă – lirica şi jurnalistica sa. Or, tocmai dualismul eminescian provoacă vrajba. Considerată „o eroare”, gazetăria a fost repudiată de unii, exploatată, amputată şi deformată (dogmatizată) de alţii, deşi Eminescu – un spirit inflexibil, netranzacţional – nu a fost un îngust doctrinar de partid. Încât asumarea eminescianismului, captându‑i „vocile”, vădind organicismul viziunii (ca tematică identitară) devine un imperativ, urmărind, în timp, şi devenirea sa prin efectele catalitice şi metamorfoza canonului eminescian, în siajul căruia a crescut literatura română. Verificând tocmai „rezistenţa” celulei româneşti, angajând, ca perpetuă provocare, destinul culturii noastre. Iar lumea românească, cu ipocriziile ei, în agitaţie haotică, măcinându‑şi energiile în eterna ciondăneală politică, cunoaşte, în Evul Media, şi o deculturalizare freatică, „birjărind” limba. O Românie schizoidă, gâlcevitoare, întârzie asimilarea lui Eminescu. Despre El, spunea Tudor Arghezi, ar trebui să vorbim „mai des şi cât mai des”, cu dorinţa de a‑l avea mereu în preajmă. Or, sub flamura revizuirilor, demistificatorii, „sătui de Eminescu”, foiesc, întreţinând – au pretenţia – o „operă sanitară”, denunţând obsesia specificului naţional, autohtonismul exacerbat, chiar formula „suspectă”, „ilegitimă” de poet naţional într‑o vreme a destructurărilor. Cel care, pentru Noica, era „o lume”, devine – pentru alţii – un mit împovărător, un terorist „urât de elevi”, băgat „pe gât”, chiar o sursă a răului românesc prin protolegionarism, în ochii lui I. Negoiţescu. Interesat de anatomia răului politic, până şi Adrian‑Paul Iliescu, pornind de la ipoteza (corectă!) că „în Eminescu există mai mulţi Eminescu, toţi adevăraţi”, îmbrăţişează teza disjuncţiei, vorbind despre „lărgimea spirituală” a poetului, în simbioză, însă, cu „îngustimea morală” a publicistului visceral, atins de „orbire maniacală”!

Antiteza, observa Mihail Dragomirescu (e drept, pornind de la o lămuritoare sugestie eminesciană), ar defini personalitatea marelui poet şi gazetar. În timp, îndemnul de a dezvălui coerenţa interioară a operei sale prin armonizarea fragmentelor, dorinţa de a identifica în cosmosul său liric „constantele universului imaginar” a devenit o preocupare obsesivă pentru frontul eminescologilor (unii ocolind cu prudenţă sau chiar ignorând, observăm, producţia gazetărească). Doar poetul să intereseze? Cel care îşi recunoştea „puţinul talent”, fiind gata chiar să renunţe la poezie, considerată „un incident al tinereţei”, închipuind, însă, o altă lume, expresie, fireşte, „a geniului rod”? Dar gazetarul, cel prea „grăitor de adevăr”, trezind aprige adversităţi, poate fi uitat?

Totuşi, de o permanentă actualitate, actualizat abuziv (deseori), castrat, decontextualizat, folosit ca stindard sau pretext propagandistic, Eminescu, prin propensiunea enciclopedică, rămâne, spunea Pompiliu Constantinescu, „un teren de întâlnire”, fiind parte constitutivă a identităţii noastre. Dacă, prin 1990, Dan C. Mihăilescu cerea „să se tacă mult” despre poetul‑gazetar, recomandând „o cură de decenţă”, observăm că nu tăcerea ar fi soluţia. De fapt, nici nu s‑a tăcut; iar decenţa incriminează, în egală măsură, atât jenantele exhibiţii eminescofobe, cât şi abundenţa encomiastică. Până la urmă, şi „ghiduşiile iconoclaste” (cf. Dan C. Mihăilescu) din buclucaşul număr al Dilemei (nr. 265 / 27 februarie – 5 martie 1998) au revitalizat interesul, iscând dezbateri aprinse şi dovedind că Eminescu rămâne un scriitor viu, invitându‑ne în „cercul fermecat al eminescologiei” (cf. Pompiliu Constantinescu). Chiar dacă, fatalmente, strădaniile unor generaţii succesive, bănuia criticul, produc „o alternanţă de dominante”. Arsenalul combatanţilor din „Galaxia Grama”, invocând, repetitiv, o originalitate discutabilă şi o biată valabilitate locală (şi ea contestată), întreţine o benefică polemică.

Să fie Eminescu un expirat, printre „cadavrele care nu se dau la o parte singure”? Uitând, vinovaţi, de datoria de a urca înspre Eminescu, spre acel ins netranzacţional, blamând – în epocă – „negustoria de principii”, într‑o lume, azi, în picaj moral, pragmatizată, achizitivă, confecţionând efemere vedete în eprubetele media, iubind etichetologia şi preţuind, în democraţia noastră uşuratică şi zgomotoasă, defăimarea unor simboluri. „Consumat” istoriceşte (după unele voci), mumificat, supus tirului de acuze (paseism, reacţionarism, xenofobie, antisemitism ş.c.l.), idolatrizat şi clişeizat, Eminescu se încăpăţânează să rămână o permanenţă. Problema Eminescu animă şi agită spiritele. Încât, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele iscate îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu iz funerar. Sunt, aşadar, semne că „odihna” eminescologiei, întreţinută o vreme de dulcea hibernare post‑călinesciană a fost curmată. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate vie, ceea ce s‑ar putea traduce prin râvnita schimbare de imagine. Împovărat de îngheţata clişeistică didactică, întreţinând un halou admirativ, împins frecvent într‑un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas „măsura noastră” (zicea Noica), se oferă generos exegezei.

■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar

Adrian Dinu Rachieru

Total 2 Votes
0

Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava (1967) şi al Facultăţii de Filosofie-Sociologie (1971), Universitatea din Bucureşti.

Debut: 1983, Orizontul lecturii (Eseuri de sociologia literaturii), Editura Facla, Timişoara

Volume publicate:

Critică şi istorie literară: Pe urmele lui Liviu Rebreanu, 1986; Scriitorul şi umbra (Sorin Titel), 1995; Poeţi din Bucovina (1996); Marin Preda – Omul utopic (1996); Liviu Rebreanu – Utopia erotică (1997); Alternativa Marino (2002); Nichita – un idol fals? (2006); Eminescu după Eminescu (2009); Poeţi din Basarabia (2010); Ion Creangă – spectacolul disimulării (2012); Despărţirea de Eminescu? (2012).

Sociologia culturii: Orizontul lecturii (Eseuri de sociologia literaturii), 1983; Vocaţia sintezei (Eseuri despre spiritualitatea românească), 1985; Elitism şi postmodernism (1999, 2000); Globalizare şi cultură media (2003), McLumea şi cultura publicitară, (2008);

Eseistică: Cele două Românii? (1993), Bătălia pentru Basarabia (2000, 2002)

Roman: Trilogia Legea conservării scaunului. Au apărut deocamdată Vina (2002); Frica (2004); în pregătire Revoluţia SRL.

Publicistică sportivă: Biblioteca din iarbă (2002), Viaţă de microbist (2004), Mutumania (2005), Cei doi Hagi (2007).

Premii literare: Premiul pentru critică al revistei Luceafărul (1982); Premiul „M. Eminescu” – Suceava (SSB): 1995, 1996, 2010; Fundaţia Culturală a Bucovinei: 1995, 1999; Salonul Naţional de carte (Iaşi): 1997, 1999; Salonul Internaţional de carte (Chişinău): 2000, 2006, 2007, 2010, 2012; Diplomă de onoare Societatea Română de Radiodifuziune (2001); Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler (2002); Premiul pentru critică (Reims, Franţa): 2002; Premiul revistei Lumina (Novi Sad, Serbia): 2007; Premiul revistei Cafeneaua literară, Piteşti, 2012; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova: 2001, 2011, 2012; Premiul pentru istorie literară, Filiala Bacău a USR, 2011. Membru al USR, al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Asociaţiei Sociologilor din România. Membru ARIP (Asociaţia Română de Istorie a Presei).

Articole similare

Un comentariu

  1. Dacă treci râul Selenei… Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I, Gemenii, Povestea magului călător în stele? Tat twam asi ! Făt frumos din lacrimă, Strigoii, Luceafărul, Constelația Luceafărului ( după eminescologul Petru Creția) Ce suflet trist…,
    Jurnalismul ( pagini din jurnalismul eminescian), studiile Amithei Bhose/ referitoare la preocupările și realizările concrete/ ale lui Eminescu/ în domeniul limbii sanscrite,

    …Tocmai din pricina acestor lacune/ LACUNE/ – în programele școlare, Eminescu se cuvine a fi studiat cu demnă curiozitate intelectuală, cu entuziasm. pentru generozitatea de a fi îndrumat pe Ioan Slavici, pe Ion Creangă – să participe, să publice – la Junimea. pentru intransigența și onestitatea cu care a exercitat profesiunea de jurnalist,( în răstimpuri fiind revizor școlar), bibliotecar/ Pentru faptul că a trăit două vieți: de jurnalist – ziua- de poet – nopțile ( pentru această a doua prestație – neprimind nici un onorariu ! ) Un intelectual fără diplome, dar cursant neobosit, meticulos, entuziast și om deplin implicat în problematica epocii sale.
    Colegul meu, poetul Florin Iaru – a spus un lucru foarte meritoriu ! la fel ca și scriitorul Mircea Ciobanu ! să citim să medităm, fără atâta filosofie și interpretări chinuite. Vocea copiilor/ a tinerilor să vorbească, să modeleze cuvintele acestor texte!

    iar poetul Gellu Naum avea o vorbă/ Teoria ucide omenia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button