Contemporanul » Polemice » Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii

Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii

Încep să cred din ce în ce mai ferm că pentru unii români libertatea e o prăpastie. Relativ nu de mult, un prieten a făcut o metaforă, care mi s-⁠a părut iniţial cvasisinistră. După 1990, românii au înaintat printr-⁠un culoar; la capătul acelui culoar era o uşă, pe care scria Libertate. Românii au deschis-⁠o şi s-⁠au prăbuşit într-⁠o prăpastie. Cum arată acea prăpastie? Cine a căscat-⁠o acolo, în fundul acelui culoar imaginat şi real, în egală măsură? Oare nu noi înşine? Libertatea a fost şi rămâne un şoc; libertatea a fost şi rămâne a fi un taifun. Libertatea a dizlocat destine ce păreau majore, a aruncat în aer cariere, instituţii, obiceiuri. Surpându-⁠se un regim dictatorial, în chip firesc, în lumina reflectoarelor, înaintea tuturor, au apărut – nu o dată în istoria popoarelor lumii – oportuniştii vremurilor noi, inchizitorii de serviciu, procurorii culturali, ştabi ai timpurilor noastre. În acel haos postdecembrist, s-⁠a instaurat o ordine ireproşabilă pentru un grup de profitori. În cartea România noastră, Virgil Nemoianu susţine nu fără amărăciune că „s-⁠au creat nişte categorii de noi «ştabi» înlocuitori, aproape echivalenţi ai celor vechi: Patapievici, Pleşu, Dinescu, în loc de Râpeanu, Ion Dodu Bălan, Victor Tulbure sau Cicerone Theodorescu”. În postcomunism, mişcarea anticomunistă a început să fie manipulată, în timp, din ce în ce mai grosolan, în special, în ulti5-M-Cartarescu-T-Basescumul deceniu. Tot ce venea din comunism, era rău, foarte rău, tocmai bun de aruncat la gunoi, dacă nu direct la stâlpul infamiei. Cunoscuţi intelectuali occidentali au taxat nu puţini intelectuali români penru înverşunarea cu care judecă trecutul şi istoria poporului, din care ei înşişi fac parte. Interesant e că profitorii, fiii şi fiicele politrucilor de altădată se arătau şi sunt, în continuare, nu rareori, cei mai vocali, simţul practic, interesele şi oportunităţile ghidându-⁠i noapte şi zi. Nelipsit de interes e şi faptul că unii dintre cei ce au avut o poziţie privilegiată în timpul dictaturii, o au, straniu, şi acum, în zilele noastre, în care, scria cineva, se vede de la distanţă, că „orice impostură îşi are momentul ei de grandoare”. (Theodor Codreanu) La începutul celui de-⁠al treilea mileniu, impostura îşi trăieşte unul dintre vârfurile gloriei. Impostura zgomotoasă, grăbită să obţină avantaje din orice mişcă, respiră. Important e ca această impostură să-⁠şi primenească cu promptitudine dosarele, să inventeze disidenţă acolo, unde nu e nici vorbă de aşa ceva; să-⁠şi potrivească în funcţie de interese veşmintele, mintea, ritmurile respiraţiei.

Ne place sau nu ne place, e timpul să luăm focul cu mâinile noastre. Nu ne mai putem permite să luăm focul cu mâini de împrumut. M-⁠a frapat o imagine din cartea Comunismul cu rele şi rele, semnată de Magda Ursache, care ne spune o poves­tioară de trezit adulţii, „cea cu flăcăruia care se obrăzniceşte, sare din sobă pe masă şi dă foc la casă”. Magda Ursache îl invocă pe Baudelaire, care susţine că naţiunile fac tot ce le stă în puteri ca să nimicească oamenii mari. Românii „recenţi” – scrie Magda Ursache – cu siguranţă fac tot ce le stă în puteri ca să nu oprească vânătoarea de oameni mari. „Oamenii recenţi”, oportuniştii vremurilor noi adică, taie de pe listele lor şi calomniază tot ce-⁠i incomod, tot ce le ameninţă recunoaşterea tablei de valori noi, despre care a scris H.R. Patapievici.

Dintr-⁠o farsă am lunecat în alta şi ne-⁠am trezit, pare-⁠se, pe marginea unui regim construit pe model sud-⁠american: dacă eşti atent la faţada societăţii româneşti, tragi concluzia că e vorba de o democraţie în toată legea; dacă, însă, analizezi fondul, găseşti suficiente argumente, ca să te referi la o dictatură în toată regula. Dictatură a intereselor, dictatură de catifea i s-⁠a spus adesea. Am fi continuat să-⁠i spunem la fel, dacă majoritatea posturilor de televiziune şi a publicaţiilor n-⁠ar fi fost împânzită de telenovele cu cătuşe, de simbolice execuţii publice, de dezinformări, atacuri în haită, campanii de compromi6-Volodia-Tismaneanu-T-Basescutere şi manipulări făcute conform unor stranii principii tribale, decupate parcă din perioada stalinisto-⁠dejistă şi adaptate vremurilor new media, când informaţia se răspândeşte fulgerător şi – grăbindu-⁠se toţi nu se ştie din ce motive şi nici nu cred să se afle vreodată încotro anume – nu mai e timp să fie verificată într-⁠un context în care majoritatea presei româneşti s-⁠a tabloidizat în ritmuri alerte. O parte a mass-⁠mediei româneşti inventariază consecinţele dezastrului din ultimul mandat prezidenţial de durata unui deceniu. Se constată existenţa unui regim mafiot, răspândit aidoma unei caracatiţe, un regim care a jefuit ţara lui Dimitrie Cantemir şi a lui Nicolae Iorga, ţara lui Mihai Eminescu şi Lucian Blaga. După modelul stalinis­to-⁠dejist, care înfiera fiii de burghezi, evreii, elitele din politică, ţărănime, intelectualitate, acest regim, numit de toţi, fără excepţii, epoca Băsescu, a învrăjbit o pătură socială împotriva alteia, reprezentanţii unei meserii împotriva altora. Unii tineri detestă bătrânii, umiliţi şi reduşi la muţenie în ţara lor, simţindu-⁠se vinovaţi de faptul că există şi că au devenit o povară pentru ceilalţi. Unii dintre cei angajaţi în „câmpul muncii” sunt porniţi împotriva bolnavilor şi a mamelor, care îşi cresc copiii din alocaţiile tăiate drastic. Unii angajaţi ai instituţiilor statului nutresc resentimente faţă de unii indivizi din categoriile dezavantajate şi faţă de unii minoritari; „du-⁠te şi ia-⁠ţi pensia unde te-⁠ai născut, nu aici, în România!” a exclamat o angajată a Casei de Pensii, îmbrâncind-⁠o pe Mama mea – născută în Basarabia – care nu-⁠şi cerea decât un drept garantat de Constituţie. Muribunzii bolnavi de cancer şi de hepatită, cărora li se taie abuziv tratamentul, încep să urască guvernul, factorii care aplică tăierile de fonduri, în condiţiile în care întreaga naţiune este informată c