Contemporanul » Polemice » Elite şi conştiinţă naţională

Elite şi conştiinţă naţională

Înainte de Marea Unire de la 1918, a fost Mica Unire de la 1859. Iar înainte de Mica Unire a fost apariţia unei generaţii de tineri boieri care au înţeles că nu trebuie abandonate tradiţiile româneşti, dar trebuie scăpat de sub apăsătoarea tutelă culturală a Otomanilor şi a altor imperii

Unul dintre motivele pentru care în România e greu să se înţeleagă om cu om e criza instituţiilor. Între 1948 şi 1989, instituţiile au fost ale partidului‑stat. După 1989, au fost ale tuturor. Uneori, ale angajaţilor, alteori, ale directorului sau ale conducerii. Alteori, ale celor care s‑au erijat în clienţi care trebuie neapărat satisfăcuţi. Şcoala, de exemplu, a fost silită să facă faţă asaltului voinicesc al părinţilor, doritori cu orice preţ să „asigure viitorul copilului” şi care, ca atare, au tins să se plângă de orice: de programă, de prea multe teme, de profesori, de prea marele număr de elevi, de subiectivismul notelor, de faptul că nu se apreciază creativitatea ş.a.m.d. Ceea ce s‑a întâmplat din cauza acestei privatizări de facto a instituţiilor a fost diminuarea ariilor sociale arbitrate echidistant, supuse unor reguli. Cu alte cuvinte, s‑au înmulţit zonele de maidan social‑insituţional, locurile unde oameni „fără niciun Dumnezeu” îşi fac de cap.

Cu excepţia ultimei sute de ani, românii au trăit într‑o lume agrară în care rânduiala era rezultatul nemijlocit al ritmului natural implacabil: succcesiunea anotimpurilor dicta succesiunea muncilor câmpului care, la rândul ei, dicta o anumită disciplină de viaţă, o anumită rânduială. Dacă nu hrăneai sau nu mulgeai vaca la timp, dacă nu arai, nu semănai şi nu secerai la vreme, dacă nu coseai la momentul potrivit, mureai de foame. Disciplina era garant al existenţei. Pe acest gherghef natural, disciplina liturgică se putea broda liniştit, ca o desăvârşire dumnezeiască a vieţii.

Intrarea românilor în zodia modernităţii în secolul al XIX‑lea a însemnat intrarea în zona disciplinei instituţionale – a sistemului de educaţie pus la punct de Spiru Haret, de exemplu. Comuniştii, după etapa sălbaticei lor instaurări, şi‑au consolidat regimul expandând disciplina industrială şi ţesătura instituţional‑birocratică a României (de la dispensare şi şcoli săteşti, la institute de cercetare). Viaţa cotidiană a românilor era puternic structurată de un regim „totalitar”, cum ar spune unii, deşi teoria nu devenea întotdeauna practică. Dar armătura existenţei era solidă. Deşi tradiţiile foclorice au fost destructurate de către autorităţi sau au dispărut sub impactul modernizării, existenţa ţăranilor a continuat să fie modelată de rotirea ciclurilor naturale, de exigenţele sistemului de producţie şi administrare ceapist şi, ca în vechime, de calendarul liturgic. Extraşi din mediul rural pentru nevoile industriei, ţăranii erau trecuţi prin socializarea şcolară – în licee teoretice, industriale sau în şcoli profesionale – şi apoi încadraţi în disciplina fabricii. Tot restul, regimul alimentar, sistemul de sănătate, sistemul de educaţie al copiilor, concediile (prin sindicat), se afla în mâna instituţiilor statului.

De la acest sistem, uneori înăbuşitor şi abuziv, s‑a trecut după 1989 la unul în care nu doar că instituţiile statului au fost lăsate să se prăbuşească, dar chiar reflexele mentale ale românilor, provenite din tradiţia rânduielii agrar‑rurale sau din disciplina proletară, meşteşugărească sau mic‑burgheză, au fost atacate la pachet ca „racile comuniste” şi supuse degradării de către o vastă reţea de oengeuri, formatori de opinie şi grupuri de gherilă intelectuală cu slabă legitimitate organică, naţională, şi exagerată finanţare/susţinere mediatică internaţională. Pe lângă desfiinţarea, de exemplu, a Comitetului de Stat pentru Planificare, o instituţie a statului comunist a cărei existenţă a fost considerată incompatibilă cu economia de piaţă, şi instituţii care nu aveau nimic de a face cu regimul comunist – precum familia, şcoala, Biserica sau Academia – au fost supuse unor atacuri virulente şi încercărilor de modificare genetică. Ca atare, văduviţi de instituţii puternice construite în jurul unor reguli clare şi capabile să infuzeze viaţa socială cu acea doză de civilitate pe care o dă obiectivitatea instituţiilor cu legitimitate organică, românii au fost lăsaţi să reinventeze roata la toate nivelurile. Rezultatul a fost o societate blocată într‑o babilonie preşcolară, prelogică, ghidându‑se după umbrele de pe pereţii cavernei mediatice care ne ţine acum loc de orizont ceresc şi pământesc.

Dar România s‑a născut în secolul al XIX‑lea din acţiunea unor elite boiereşti conştiente de potenţialul cultural al poporului şi conştiente că, pentru a‑şi crea un spaţiu de libertate aristocratică între imperii, trebuie să creeze un spaţiu de prosperitate naţională, trebuie să articuleze naţionalitatea genetică, adică difuză, a poporului, într‑o personalitate naţională.

Micul Dicţionar Academic ediţia a doua (2010) defineşte termenul de elită astfel: „1 Ansamblu de persoane care, prin calităţi deosebite, se distinge de restul colectivităţii Si: frunte, floare, cremă. 2 (D. oameni; îla) De ~ Deosebit. 3 (D. oameni; îal)Distins. 4 (D. oameni; îal) Eminent. 5 (D. însuşiri omeneşti; îal) Superior. 6 (D. mediul intelectual; îal) Elevat. 7 Parte a unei clase sociale care are o poziţie privilegiată (în cadrul colectivităţii din care face parte sau) faţă de întreaga societate Si: aristocraţie, nobilime.

Şi tot acest dicţionar localizează prima apariţie a termenului la Ion Heliade-Rădulescu, adică într‑o epocă, la mijlocul secolului al XIX‑lea, în care boierimea românească începea deja să fie concurată de varii aristocraţii – culturală, economică, politică – în care, pentru a supravieţui, trebuia să se preschimbe. Boierimea, elita conducătoare, trebuia să se preschimbe în elite, în fruntea, floarea sau crema variilor câmpuri de activitate specifice unei societăţi în curs de modernizare. Modernizarea cerea o diviziune socială a nobleţii. Dacă, după cum argumenta Keith Baker, Revoluţia Franceză, adică acea explozie politică şi culturală care a constituit dinamul modernităţii, a fost, din punct de vedere cultural‑politic, rezultatul apropierilor particulare, de grup sau de facţiune politică, a discursului monarhic care înmănunchea raţiunea/la raison, dreptatea/la justice şi milosârdia/la charité, modernizarea societăţii româneşti a cerut multiplicarea elitelor şi specializarea lor. Dacă Vechiul Regim românesc cunoştea autoreprezentarea unor grupuri elitare – clerul, boierimea, răzăşii, breslele – definite diacronic şi/sau sincronic, prin apelul la tradiţie, la istorie sau la serviciul adus domnului sau ţării (să nu uităm că boierimea românească era una „de serviciu”, rangul nefiind asociat domeniului, deci nemoştenindu‑se), modernizarea societăţii româneşti a cerut multiplicarea acestor grupuri elitare şi a generat, odată cu creşterea nivelului de alfabetizare, varii discursuri auto‑legitimante care nu mai erau prezentate în jalbe manuscrise, ci tipărite şi destinate nu doar autorităţilor, ci unui public larg. Totodată, edificarea statului naţional a atras după sine necesitatea creării unei birocraţii naţionale, a unui serviciu public sau civil capabil să asigure funcţionarea mecanismelor noului stat. Conform lui Ştefan Zeletin, tipul de învăţământ introdus de Regulamentele Organice (copiat după model prusac) şi cel al lui Spiru Haret (adaptat după modelul francez care a dat a Treia Republică sau Republica Institutorilor) a avut ca ţel tocmai crearea unei clase de birocraţi competenţi, clasă necesară unui stat naţional în formare.

Aşadar, se poate spune că edificarea statului naţional român, adică a „României Mici” sau a „Regatului” cum i se mai spune, a avut ca premisă şi deci şi ca element al concluziei, diversificarea cumva mai omogenei elite boiereşti şi clericale în variile elite, adică în variile frunţi, creme şi flori ale partidelor politice, ale profesiilor liberale, ale învăţătorimii, profesorimii, industriaşilor, elite care, organizate în asociaţii, bănci populare/cooperative de consum sau de credit, editând ziare, reviste, dări de seamă ale variilor congrese sau adunări/activităţi anuale, au constituit tot atâtea aristocraţii ale României Mici capabile să îşi argumenteze funcţiunea naţională şi interesele de grup în mod public şi a căror legitimitate era recunoscută în mod public. Unitatea naţională s‑a făcut trecând, din punct de vedere elitar, de la unu (relativ) la multiplu.

Ceea ce e importat însă de reţinut este că, la acel moment, 1859‑1916, dar şi în perioada interbelică, toate aceste elite reprezentau nu doar nişte valori, ci nişte moduri de viaţă, adică principala lor preocupare nu era articularea unor discursuri, ci perpetuarea unor moduri de viaţă.

Odată cu instaurarea regimului comunist, s‑a trecut la o fază nouă, în care diversificarea socio‑profesională nu a mai fost însoţită de multiplicarea discursurilor publice autolegitimante. Discursul regimului monopoliza sau parazita mare parte din discursul public al elitelor socio‑profesionale care, oricum, nu se mai puteau exprima liber. Vocea unică a Partidului interpreta, ventriloc, toate partiturile supunându‑le aceloraşi imperative ideologice goale de conţinut sau vătămătoare pentru că erau falsificatoare, constrângătoare. Încetul cu încetul, s‑a creat obişnuinţa ca, în numele variilor segmente ale societăţii româneşti, să vorbească nu nişte elite, ci o „elită”, propagandiştii, activiştii, nomenclaturiştii, oamenii a căror meserie consta tocmai în manipularea semnelor: de la cuvintele cuvântărilor în şedinţele de celulă de partid, sau la plenare, la cifrele de producţie agricolă sau furnalieră. Ceea ce a rămas însă din Vechiul Regim şi din epoca României monarhice a fost obişnuinţa unor repere, fie ele şi pur ideologice sau false. Existau totuşi nişte criterii impuse de o autoritate. Uneori se putea apela chiar în mod public la acele criterii pentru a-i trage la răspundere, cum se spune, pe cei care se abăteau de la ele, alteori se putea apela pe canale oficiale, dar discrete pentru a putea remedia anumite abuzuri. Alteori, nu puteau face nimic, dar puteai constata, raportând realitatea la criterii, că lucrurile nu merg bine.

Ceea ce s‑a petrecut după 1989, după scurtul şi, pentru mine, fericitul pentru că liberul, interludiu logomahic al anilor 1990‑96, a fost menţinerea obişnuinţei de a avea o singură elită care vorbeşte (eventual, de a avea aripi brucaniene de „stânga” şi de „dreapta” ale aceluiaşi „adevăr”). Elitele nu au reuşit să ia locul „elitei”. Monopolul discursiv s‑a perpetuat nu prin modalităţi direct represive, ci prin modalităţi discret descurajante ale alternativei, prin înmulţirea şi amplificarea staţiilor de emisie ale „elitei”. Dar evoluţia cea mai semnificativă a fost dispariţia criteriilor, scufundarea reperelor şi a unităţilor de măsură şi principiilor ortodoxiei publice într‑o maree de apel la sentimente, de discursuri mobilizatoare emoţional, dar golite de conţinut raţional şi nevertebrate logic.

Rezultatul acestei evoluţii a fost o din ce în ce mai slabă reprezentare a naţiunii române la nivel cultural, politic şi economic. România Monarhică trăia mai ales prin importanta ţesătură de capilare care acoperea, din punct de vedere cultural, politic şi economic, mai tot teritoriul României. Concret, România pulsa şi în oraşele mici, în târguri, ba chiar şi în sate. Oricine ia Dicţionarul Presei Literare Româneşti va vedea cât de multe publicaţii şi edituri româneşti erau în, de exemplu, orăşelele şi târgurile moldoveneşti : Fălticeni, Bârlad, Roman, Tecuci, Dorohoi ş.a.m.d. Toate acest localităţi aveau reviste, edituri, cercuri de lectură, ba chiar şi saloane literare ale unor personalităţi care îşi aveau casele acolo. În multe sate, conacul boierului era un focar de cultură şi de memorie locală. Iată, la Liteni, de exemplu, boierul Iorgu Vârnav‑Liteanu şi‑a adus la conac colecţia de tablouri alcătuită în timpul studiilor în Germania, la Munchen, şi a făcut, tot la conac, şi prima şcoală a satului, unde stătea chiar el şi îi învăţa pe copii carte. La Mirceşti, era Vasile Alecsandri. La Miclăuşeni, erau Sturdzeştii ş.a.m.d. România era mare şi din acest punct de vedere, pentru că pulsa şi pe circumferinţă, şi în adâncime. Centralizarea forţată, mai ales cea de după 1948, accentuată şi după 1989, a condus la micşorarea României: viaţa orăşelelor a fost aspirată de oraşele mai mari, a căror viaţă a fost suptă de Capitală. Cultura, direcţiile politice şi sursele de finanţare vin sau se intersectează cu reţele din afara României, care stimulează şi susţin logistic şi financiar mai ales gânditul global şi acţionatul local. În pântecul României nu se mai coace nimic, totul se ia preambalat de la raftul supermarketului global, unde figurăm mai ales în calitate de consumatori. Şi asta şi pentru că avem o „elită” în loc de elite, avem, adică, o pătură care nu reprezintă românilor sau străinătăţii interesele noastre, ci ne reprezintă nouă interesele altora. Nu e o elită care construieşte, ci o elită de vânzări, specializată în lichidarea trecutului.

Elita secolului al XIX‑lea a construit România pe baza ideii de continuitate. Ideea naţională presupunea descoperirea şi articularea continuităţilor istorice. Astfel, capilaritatea culturală de care vorbeam mai sus, sincronică, era completată de o înrădăcinare în trecut, de o asumare a unor continuităţi – reale şi imaginare, dar şi reale, să nu trecem cu vederea peste acest lucru. Astfel, de exemplu, cei de la Convorbiri literare au articulat continuităţi istorice cu paşoptiştii, recuperaţi în calitate de „mişcare naţională”, continuităţi naţionale (cu românii din afara graniţelor ţării), continuităţi sociale (publicând mult folclor şi chiar foclor urban, literatura dialectală a lui Victor Vlad Delamarina şi Ion Popovici Bănăţeanu, de exemplu), continuităţi culturale (publicând lucrări de teologie, despre cărţile de cult, lucrări despre literatura pentru copii, despre economie politică, ştiinţe ş.a.m.d., conceptualizând, cu alte cuvinte, cultura naţională ca pe un tot, având o concepţie holistică asupra culturii naţionale). Abia în epoca interbelică au apărut primele rupturi, când tinerii s‑au rupt de bătrâni. Retorica generaţionistă a fost prima ruptură serioasă în istoria culturii române moderne. Apoi, comuniştii ne‑au cerut să ne rupem de trecutul burghezo‑moşieresc, post‑comuniştii de trecutul comunist şi aşa mai departe. România s‑a micşorat şi prin lepădarea de trecuturile ei, proces în curs de desăvârşire şi prin lichidarea unei însemnate părţi a patrimoniului arhitectural din oraşe, cu toate casele vechi, monument‑istoric, dărâmate pentru a fi înlocuite cu clădiri de birouri sau hoteluri construite în stil internaţional. Nu e de mirare că, în anul Centenarului, am ajuns să credem că Marea Unire a fost rezultatul unui noroc chior: suntem condiţionaţi să gândim astfel de anomia generalizată a lumii româneşti.

Dar anul Marii Uniri nu a fost rezultatul unui simplu noroc. După cum e silit să recunoască chiar cel mai de seamă reprezentant al şcolii de demitizare – uneori, de fapt, de bagatelizare – a istoriei românilor, „cert este că în 1918, în momentul decisiv, românii erau pregătiţi pentru marele act al unirii” pentru că „îi anima un sentiment naţional dezvoltat pe parcursul secolului al XIX‑lea”. Acest sentiment naţional dezvoltat pe parcursul secolului al XIX‑lea nu a apărut din nimic şi nu s‑a dezvoltat ca o bălărie. El a fost, în primul rând, rezultatul conştiinţei de neam pe care au avut‑o elitele cărturăreşti, clericale şi boiereşti ale românilor de‑a lungul veacurilor – începând cu voievozii Moldovei şi ai Ţării Româneşti şi trecând prin cronicari, prin Cantemir, prin Şcoala Ardeleană şi prin generaţia lui Tudor Vladimirescu, până la mişcarea naţională din 1848. În al doilea rând, a fost rezultatul hotărârii generaţiei paşoptiste şi post‑paşoptiste, a Naţional Liberalilor din jurul celor două cuiburi de românism care au fost conacele din Ştefăneşti ale Brătienilor şi Goleştilor, şi a conservatorilor moldoveni grupaţi în jurul Junimii şi al Convorbirilor literare, de a valorifica acest sentiment naţional şi patrimoniul cultural – limba, arta, folclorul – al poporului român pentru a trece de la „naţionalitatea genetică”, de la sentimentul difuz al apartenenţei naţionale la personalitatea naţională, la asumarea şi dezvoltarea acestei identităţi etnice.

Pe tot parcursul secolului al XIX‑lea a avut loc o ofensivă naţional‑educaţională/ diplomatică/ economică/ culturală/ politică al cărei scop era eliberarea României din robia imperiilor înconjurătoare şi suzerane, protectoare sau garante. Înainte de Marea Unire de la 1918, a fost Mica Unire de la 1859. Iar înainte de Mica Unire a fost apariţia unei generaţii de tineri boieri care au înţeles că nu trebuie abandonate tradiţiile româneşti, dar trebuie scăpat de sub apăsătoarea tutelă culturală a Otomanilor şi a altor imperii.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu pentru Eurobservator Anuleaza comentariul

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now