Modele

Paradox(al)ul Eliade

Anul acesta se împlinesc 117 ani de la nașterea și 38 de ani de la trecerea în veșnicie a lui Mircea Eliade, istoric și fenomenolog al religiilor, scriitor, diarist, jurnalist și profesor universitar român de talie internațională. Asemenea lui Moise, eliberatorul și părintele mitic al poporului evreu, căruia Dumnezeu nu i-a permis să pășească pe tărâmul promis poporului ales, destinul a negat savantului român posibilitatea de a-și revedea țara liberă[1]. În 1986, când Eliade pășește în Shambala, România experimentează apogeul deznădejdii și al umilinței, în întuneric, izolare internațională, sărăcie și compromis. Peste doar patru ani dictatura va fi abolită, libertatea de exprimare va triumfa, iar zorii unei „vieți noi” păreau a se arăta (pentru a câta oară?!) acestui popor (din nou) proaspăt ieșit din „iarna Istoriei”. Lumina acestor începuturi avea să dezvăluie, treptat, cum stricăciunea vechiului sistem, neamputată la timpul cuvenit, supraviețuiește, se adaptează și conviețuiește monstruos cu fragila democrație, pentru ca, prin imitație grotescă, să-i confiște chipul.

Ce ar fi putut fi mai trist pentru eruditul cercetător și deja înțelepțitul Mircea Eliade decât să descopere această fantoșă, această imitație ratată? Mai mult, ce ar fi avut de spus celor înverșunați să acuze înainte de a înțelege, încadrând procustian imensa-i operă în cadrele limitate ale unui unic episod biografic? Dar lingușitorilor grăbiți să-i laude opera fără să-i cuprindă profunzimea oceanografică? Providența l-a ferit de experiența acuzării în „procese publice” cu iz de political correctness, controverse și dispute ideologice, comandate sau spontane, într-un spațiu cultural românesc în care nevoia de țapi ispășitori era prea mare pentru a-i purifica de păcatele din vechiul regim tocmai pe aceia care stăteau cu piatra în mână gata să lovească primii. Prin trecere în eternitate cu patru ani înainte de Revoluția din 1989, omul Eliade, cu slăbiciunile și erorile inerente oricărui trăitor, cu alegerile mai mult sau mai puțin corecte, a fost depășit, în mod firesc, de monumentala-i operă, a cărei valoare științifică, estetică și culturală nu poate fi negată decât de răuvoitori și ignoranți. Valoarea intrinsecă a scrierilor eliadești nu a fost epuizată și așteaptă noi și temerari hermeneuți deschiși spre lumea simbolurilor care să elibereze alte semnificații profunde.

În contextul acuzațiilor de partizanat la mișcarea legionară și de antisemitism ce ar putea avea în comun Moise, personaj mitic (a cărui istoricitate este contestată în lumina noilor cercetări), și Mircea Eliade, cercetător al mitului și teoretician al fenomenului religios? Nimic și totul, câtă vreme ambele variante pot fi probate, aceasta fiind natura unui paradox! Această dublă ipostaziere a adevărului despre Mircea Eliade este evidențiată magistral de Teșu Solomovici în finalul cărții Mircea Eliade și evreii. Din culisele unui divorț istoric (București, Editura Teșu, 2007, 237 p.). Autorul imaginează un ipotetic răspuns adresat diplomatului israelian Eliezer Palmer, în care transcrie cuvintele rostite de Eliade în apărarea prietenului său Mihail Sebastian și a evreilor acuzați că l-ar fi ucis pe Iisus: „Și atunci a coborât un Înger care i-a avertizat pe credincioși și necredincioși: «Iuda nu este vicleanul, diavolul, pe veci condamnat. Are acest Iuda ceva de-a face cu evreii? Nu. Este făptura cea mai nefericită de pe acest pământ. Căci era scris ca el să-l vândă pe Iisus; fără de care nu s-ar fi împlinit Scripturile. E un damnat. Dar păcatul lui Iuda este și rămâne păcatul lui Iuda – nu al lui Israel, și nici al evreilor». Și acest înger era Mircea Eliade!” (p. 233).

În urma celor afirmate anterior, paradoxala asociere dintre Moise și Mircea Eliade poate continua! Cel dintâi, profet și lider evreu, proiecție eroică în mentalul mitic colectiv, eliberatorul triburilor ebraice din robia egipteană, întemeietor de religie și de popor, celălalt, savant și scriitor român din epoca modernă, consacrat în spațiul culturii universale, pionier în stabilirea bazelor metodologice ale unei noi științe, istoria religiilor. Ambii, exilați vizionari, animați de un puternic sentiment al aparteneței naționale, al datoriei față de semeni și față de divinitate, caractere puternice care-și construiesc cu tenacitate destinul și, prin intermediul acestuia, contribuie la devenirea creatoare a unui popor! Profilul de ales le-a adus deopotrivă conștiința unicității și zbuciumul produs de îndoială, iar împlinirea destinului individual de lider – unul, prin inițierea moral-religioasă a unei populații cu aspirații de națiune, celălalt, prin impunerea unei generații de intelectuali de excepție conștienți de necesitatea trecerii națiunii de la stadiul inferior de „a fi trăit de istorie” la cel superior de „a face istorie” – avea să servească, de fapt, unei cauze superioare de natură colectivă: deschiderea spre universalitate. Pe coordonatele mitului exodului, poporul evreu și Dumnezeul lui Israel intră în Istorie prin intermediul lui Moise, pentru ca, după mii de ani, această divinitate locală să se impună drept Creatorul omenirii, al cerului și al pământului pentru toate popoarele creștine. Prin activitatea culturală și jurnalistică din țară și din exil, prin redutabila capacitate de sinteză științifică și de transpunere a imaginarului simbolic în opera literară scrisă în română și franceză, Mircea Eliade, liderul incontestabil al genialei generații de tineri intelectuali din perioada interbelică, a deschis cultura română spre universalitate, în ciuda stavilelor ridicate de regimul comunist instaurat în țară.

Paradoxul planează neîncetat asupra receptării biografiei și a destinului hermeneutic al operei lui Mircea Eliade de către posteritatea critică. Deși nu se declară în mod oficial, omul e privit ca o persona non grata, a cărui tinerețe controversată constituie un inepuizabil subiect inflamatoriu menit a pune în umbră realizările incontestabile din domeniul științei și literaturii. Acesta trebuie să fie motivul pentru care nu este considerat autor canonic în programa de limba și literatura română pentru examenul național de Bacalaureat! Ne mândrim cu sportivi de talie internațională, dar pronunțăm cu teamă numele celui mai mare savant român recunoscut în întreaga lume! Cu toate acestea, s-a scris mult și se cercetează în continuare opera lui Mircea Eliade. Sergiu Al-George, Adrian Marino, Mircea Handoca, Eugen Simion, Sorin Alexandrescu, Ștefan Borbely, Marta Petreu, Liviu Bordaș, Cornel Ungureanu, Andrei Oișteanu, Ionel Bușe, Gheorghe Glodeanu, Mihaela Gligor sunt doar câțiva dintre cercetătorii de seamă care au dedicat studii importante operei eliadești. Exceptând tezele de doctorat încă nepublicate, numai în 2022, s-au tipărit la noi câteva studii serioase despre opera și activitatea culturală a lui Mircea Eliade: Gabriel Badea, Mircea Eliade, între tradiționalism și modernism. Posteritatea critică în Italia (Cuvânt-înainte de Giovanni Casadio, București, Editura Universității din București, 395 p.); Nadejda Ivanov, Mircea Eliade. Oglinzile arhetipale ale erosului (Prefață de Ionel Bușe, Chișinău, Editura Epigraf, 232 p.); Mihaela Diana Lupșan, Portretul lui Mircea Eliade în scrierile publicistice (București, Editura Eikon, 338 p.); Wilhelm Dancă, Mircea Eliade. Definitio sacri (București, Editura Spandugino, 578 p.). Dacă ultima carte este o reeditare, celelalte trei sunt noutăți editoriale, dar toate au în comun preocuparea pentru a surprinde profilul creator al lui Mircea Eliade din perspective inedite. În 2023, Institutul de Istorie a Religiilor din București a anunțat că, în urma donării unor manuscrise inedite de către un colecționar, vor fi publicate două ediții complete, adnotate și comentate, cu aceste scrieri eliadești. O recuperare culturală inestimabilă!

Deși recunoscut pe plan mondial în cercetarea fenomenologică și hermeneutică a sistemelor de gândire religioasă, depunând un redutabil efort comparatist și de sinteză a cercetărilor predecesorilor, opera savantului român încă este întâmpinată cu reticență, mai ales în spațiul academic autohton, exilată într-un tradiționalism desuet, catalogată adesea drept „depășită” și „antimodernă”. În Mircea Eliade, între tradiționalism și modernism. Posteritatea critică în Italia, Gabriel Badea deschide demersul expozitiv al amplei cercetări postdoctorale prin sublinierea amplitudinii trans-temporale a spiritului eliadesc care merită o aplecare obiectivă și specializată asupra operei, evitându-se alunecări (mai mult sau mai puțin subtile) spre „un fel de proces public, un amestec impur de hermeneutică, justiție și morală” (p. 9). Influențat în plan existențial de Papini, iar în plan intelectual de Petazzonni, Tucci, Buonaiuti, Eliade nu a avut legături atât de strânse cu mediul științific italian. Cu toate acestea, în Peninsulă se manifestă un interes constant pentru analiza operei sale științifice. Cum paradoxul marchează neîncetat destinul omului și creatorului Eliade și, prin extensie postumă, receptarea acestuia în posteritate, Italia se dovedește deopotrivă sursa principalilor săi mentori, spațiu al studiilor academice obiective dedicate contribuției sale la fixarea epistemologică a tinerei științe a istoriei religiilor, dar și al unor atacuri furibunde la adresa moștenirii sale intelectuale. Studiind cu acribie termenii triadei tradiționalism-modernism-antimodern, Gabriel Badea stabilește că profilul de gânditor al istoricului religiilor nu este acela al unui antimodern și nici acela al unui tradiționalist radical de factură guénoniană, ci al unui „modernist etic” (în spiritul încadrării realizate de Sorin Alexandrescu, alături de Blaga, Cioran, Vulcănescu) sau un tradiționalist moderat pentru care tradiția nu este de origine non-umană, ci „se revendică de la o antică philosophia perennis” (p. 33).

Ideea urmării unui traseu hermeneutic pe direcția unei „tradiții vii, continue, în sensul filosofiei indiene sau ionesciene” (p. 406) este subliniată și de Wilhelm Dancă în cunoscutul studiu Mircea Eliade. Definitio sacri. Demersul critic vizează cristalizarea în timp a conceptului de sacru în viziunea filosofică a istoricului religiilor, trecând prin filtrele unor teoreticieni respectați precum Nae Ionescu, Rudolf Otto, Émile Durkheim sau gândirea indiană. Concluzia autorului evidențiază moștenirea de netăgăduit lăsată nouă de Eliade și profilul său de om cultural care, trecând pragul dintre lumi cu o carte în mână, devine arhetipul veghetorului scăldat în lumina mereu vie a cunoașterii. Metoda prin care rămânem vii în Centru este însăși căutarea sacrului, iar aceasta se realizează prin deschidere neîncetată spre cunoaștere.

În studiul Nadejdei Ivanov, cercetător la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Chișinău, lentila critică este îndreptată asupra dimensiunii mitice a erosului care în proza fantastică eliadescă „este un sentiment arhetipal ce soluționează problema dualității ființiale, oferind posibilitatea reintegrării în totalitate a masculinului și femininului. El funcționează pe fondul unui scenariu de inițiere” (p. 34). Urmărind traseul hermeneutic parcurs de Mircea Eliade în abordarea și transfigurarea filosofică a mitului androginului, autoarea identifică încă din 1938 și 1940 articole în care tânărul se apleacă asupra perspectivei cabalistice. Minunat paradox care exclude orice poziție antisemită, ci vădește o deschidere intelectuală demnă de un cercetător preocupat să cunoască și să descopere! Idei platoniciene și cabalistice, mitul perfecțiunii primordiale, metafizica răsturnată a raportului Euridice-Orfeu se articulează într-un concept ontologic inedit. Cosmologia eliadescă stipulează că perfecțiunea stă în echilibru, iar acesta poate fi obținut doar prin armonizarea contrariilor; la nivel ontologic, iar această stare de grație poate fi obținută prin eliberarea omului din condiția profană și refacerea unității pierdute prin intermediul iubirii. Scenariile inițiatice ale erosului sunt exemplificate prin analiza romanului Noaptea de Sânziene și a unor nuvele eliadești.

Prin intermediul cercetării Mihaelei Diana Lupșan, cititorul face cunoștință cu ipostazele culturale și intelectuale ale lui Mircea Eliade: umanistul, enciclopedistul, fenomenologul culturii, antropologul, polemistul, portretistul. Umanistul este surprins prin ideile generoase despre om și menirea lui în planul existenței, textele din publicistica de tinerețe fiind o fierbinte pledoarie pentru emancipare spirituală prin enciclopedism și creativitate. Umanistul nu poate fi despărțit de teoreticianul și fenomenologul culturii, de antropologul care plasează omul și curiozitatea lui insațiabilă pentru cunoaștere în centrul dezvoltării societăților. Activitatea publicistică din exil este o acerbă luare de poziție împotriva abuzurilor petrecute în România comunistă împotriva oamenilor de cultură. Autoarea trasează vectori interpretativi dinspre viziunea lui Mircea Eliade asupra unor teme filosofice și literare înspre concepțiile exprimate de oameni de cultură români: cu Tudor Arghezi polarizează perspectiva asupra Bucureștiului interbelic, cu filosoful și scriitorul Camil Petrescu stabilește „puncte de convergență”, pentru Nicolae Iorga fixează poziția de „prim model intelectual” și pentru Nae Ionescu pe aceea de mentor.

Paradox(al)ul Eliade, demon și înger, egocentric și generos, contradictoriu și ingenuu, ca orice om de seamă, are o importanță covârșitoare pentru cultura română. Prin valoare și amploare, opera sa depășește limitele culturii române pe care o despovărează de provincialism și mediocritate printr-o deschidere fără precedent spre universalitate. Sau, filtrând sensurile prin intermediul cuvintelor teoreticianului Mircea Braga, cultura română este de atunci înscrisă pe coordonatele unei „istorii culturale” văzute drept continuum cultural, așa cum clasează Mircea Eliade spațiul și timpul ființei, adevărurile nu migrează și nu se supun conjuncturilor. În realitatea desfășurată prin Creație, prin marea Creație, fie că divinitatea s-a retras din ea, fie că a rămas doar neimplicată în desfășurarea ei, engrame ale sacralității se mențin nealterate, prezente pretutindeni în concretul înconjurător. Între a le simți și a fi întru ele, pe de o parte, și a le refuza ori ignora, pe de alta, distanța se măsoară între trăirea sau netrăirea începutului, a permanenței acestui început ca sinteză a Unului cu totalitatea. De aici, „adevărul” că existența poate fi o inițiere continuă, cu tot ce presupune aceasta, finalizată în înțelegerea faptului că marea continuitate nu cunoaște fractura viață/moarte și că formula arhetipală a erosului, ca împlinire a armoniei ființialului prin iubire, transgresează formele conjuncturalului, ca și pe cele ale finitudinii. Finalul romanului Noaptea de Sânziene nu rezolvă, ci se propune ultimei dihotomii: Ființa este produsul Sacrului ori Sacrul este produsul Ființei?”[2].

Dar Mircea Eliade ne-a lăsat metoda prin care, paradoxal, să anulăm suprema dihotomie: în fiecare moment, să fim!

■ Critic şi istoric literar, profesor

 

Note:
[1] Regretul este exprimat în termeni proprii de Gheorghe Bulgăr, Mircea Eliade în actualitate – erudiție și artă; corespondență, Baia Mare, Editura Gutinul, 1991, p. 46.
[2] Despre „codul cultural” al lecturii, prefața la volumul Liliana Danciu, Romanul din roman: Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade, București, Editura Ideea Europeană, 2017, pp. 16-17.

Liliana Danciu

Total 0 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button