Românii de pretutindeni

O falsă legendă: „Eliade – ideolog al Mișcării Legionare”

Mai întâi, trebuie rectificate anumite erori de fapt. În articolul pe care mi l‑ați comunicat, e scris că am fost numit, «sub regimul legionar», atașat cultural la Lisabona și transferat la Madrid în primăvara anului 1941. În realitate, am fost numit în aprilie 1940 atașat cultural la Londra de unul dintre ultimele guverne ale regelui Carol, adversar al «Gărzii de Fier», apoi transferat la Lisabona în februarie 1941, sub guvernul generalului Ion Antonescu, care i‑a lichidat pe legionari. Am rămas în Portugalia până în septembrie 1945, dată la care m‑am stabilit la Paris…

În timpul șederii mele în Anglia și în Portugalia (așadar, 1940‑1945), n‑am publicat niciun articol în presa românească.

Între 1942‑1944 au fost editate la București un volum de eseuri (Insula lui Euthanasius), două monografii de istorie a religiilor și de folclor (Mitul reintegrării, Comentarii la Legenda Meșterului Manole) și o carte despre Salazar. De asemenea, am publicat la Lisabona o mică lucrare despre istoria românilor. Aceasta din urmă, ca,de altfel cartea despre Salazar, avea drept obiectiv apropierea celor două țări latine cele mai îndepărtate una de alta, România și Portugalia. Aceasta făcea parte din politica «panlatină» a acelor ani. Nu o judec. Ea aparține istoriei și va fi judecată de istorie.

Nu‑mi amintesc să fi scris o singură pagină de doctrină sau propagandă legionare. Dar Sebastian citează câteva rânduri dintr‑un text apărut în cotidianul Gărzii de Fier, «Buna Vestire» (14 decembrie 1937) și intitulat «De ce cred în biruința mișcării legionare». Nu am colaborat niciodată la acest ziar. Totuși, acest text există, pentru că Sebastian îl citează. Probabil era răspunsul, oral, la o anchetă, răspunsul «editat» de redactor. Mi‑e imposibil să precizez mai mult. În epocă însă, colaboram la multe săptămânale importante, în care aș fi putut expune în voie asemenea idei. De ce n‑am făcut‑o?

Cu toate acestea, de multă vreme a fost acreditată legenda că eram unul dintre «doctrinarii» Gărzii de Fier. Dacă această poveste n‑ar fi atât de neplăcută, se putea sublinia extravaganța cazului meu: unicul din «doctrinarii» căruia nu i se cunoaște nici o carte, nici o broșură, nici un articol, nici un discurs care să se refere la partidul politic al cărui ideolog este considerat! Mai multe fapte au contribuit la constituirea acestei legende:

a). printre prietenii comuni pe care îi aveam, Sebastian și eu, exista un anumit număr care erau legionari;

b). ziarul «Cuvântul», la care Sebastian a fost redactor până la interzicerea apariției lui de către regele Carol, în 1934, devenise un organ prolegionar, iar la reapariție, în septembrie 1941, era chiar considerat organul «Gărzii de Fier». În aceea vreme, mă găseam la Londra și nu am trimis nici un articol;

În fine, și mai ales, eram, Sebastian și cu mine, elevii și fidelii admiratori ai profesorului Nae Ionescu, directorul ziarului «Cuvântul». Mi‑ar trebui pagini și pagini pentru a vă prezenta figura complexă a acestui filosof pasionat de problemele religioase, dar și de probleme politice, și care a fost succesiv cel mai eficace suporter al lui Iuliu Maniu și al Partidului său Național‑Țărănesc, apoi prietenul și consilierul intim al regelui Carol, iar în final redutabilul său critic, ceea ce l‑a apropiat de Germania și de Garda de Fier. Nae Ionescu a fost adorat și defăimat cu o egală fervoare și chiar și azi, la 32 de ani de la moarte, numele său continuă să provoace o furtună de ură sau de exaltare. La fel ca mine și ca mulți alți prieteni și elevi, Sebastian nu s‑a îndepărtat de Nae Ionescu atunci când acesta a devenit ideologul Gărzii de Fier. Aceasta fidelitate i‑a cauzat un mare număr de neplăceri, mai cu seamă după ce și‑a publicat romanul De două mii de ani, cu o prefață de Nae Ionescu. Această lungă prefață a fost socotită o justificare a antisemitismului, iar Sebastian a fost violent atacat de presa de centru și de stânga, în așa măsură, încât a trebuit să scrie, ca să se apere, o cărticică intitulată «Cum am devenit huligan».

Am fost printre rarii autori care, în două ample articole publicate în revista «Vremea», nu numai că i‑am luat apărarea lui Sebastian, dar am criticat prefața, arătând că argumentele lui Nae Ionescu nu se pot justifica teologic, așa cum gândea el. La rândul meu, am fost sălbatic atacat de presa de dreapta. În emoționanta dedicație pe care Sebastian a scris‑o pe exemplarul dăruit mie din «Cum am devenit huligan», mă numea «singurul său punct de sprijin în timpul furtunii». Atunci când «Jurnalul» lui Sebastian va fi publicat integral, se va găsi probabil o pagină datată 15 martie 1940, care ne va descrie pe amândoi, în lacrimi, la căpătâiul lui Nae Ionescu, care tocmai murise.

Am zăbovit asupra raporturilor dintre Sebastian și Nae Ionescu, pentru a‑mi explica fidelitatea față de profesorul nostru Nae Ionescu. Cum eram asistentul său la Universitate, colaboratorul său la ziarul «Cuvântul» și editorul unuia dintre volumele sale de eseuri (Roza Vânturilor), am devenit într‑un fel «dublul» său; pentru unii, așadar, în aceeași măsură doctrinarul Gărzii de Fier. De altminteri, mulți dintre prietenii noștri comuni erau legionari sau «simpatizanți». Iar când guvernul lui Armand Călinescu a declanșat ofensiva împotriva Gărzii de Fier, am fost eu însumi trimis într‑un lagăr de concentrare, împreună cu Nae Ionescu și câteva sute de intelectuali și activiști. O serie de procese au avut loc, și inculpații au fost condamnați de la cinci la zece ani de închisoare; puțin timp după aceea, cea mai mare parte dintre ei au fost împușcați. Îmi închipui că a fost examinat și «dosarul» meu și că nu a fost găsit nimic, căci nu am fost implicat în niciun proces, iar la trei luni după aceea am fost repus în libertate – singurul de altfel care a obținut acest privilegiu. Cum era de prevăzut, aceste aventuri nu au reușit totuși să limpezească poziția mea în fața unei anumite părți din opinia publică. Neînțelegerea – «doctrinar al Gărzii de Fier» – se prelungea. Faptul că în aprilie 1940 am fost trimis atașat cultural la Londra, că din februarie 1941 mă găseam la Lisabona, că nu am publicat nici un articol în presa românească în timpul celei mai dramatice perioade (1940‑1945) – toate aceste fapte nu contau.

Este adevărat că, în anii 1938‑1940, am constatat de multe ori, Sebastian și cu mine, cât de diferite ne erau orientările politice, căci eu eram «de dreapta», situat în tradiția «naționalistă» a lui Eminescu, Maiorescu, Iorga. Cu toate acestea, prietenia noastră s‑a menținut. De‑abia acum, citindu‑i fragmente din Jurnal, îmi dau seama cât suferea în urma anumitor discuții. Este adevărat, de asemenea, că în cele câteva zile petrecute la București, în august 1942, n‑am căutat să‑l văd, dar pentru cu totul alte motive decât cele invocate, că «fiind diplomat, cunoșteam soarta care se pregătea evreilor». N‑aș fi încercat niciodată să răspund acestei insulte, dacă d‑voastră, dragă colega, n‑ați fi citit‑o… În timpul celor câteva zile petrecute la București, am fost permanent supravegheat, motiv pentru care nu l‑am căutat nici pe Sebastian, nici pe Rosetti, nici pe alți prieteni și colegi, căci i‑aș fi putut compromite. (Poliția secretă, informată de SS, știa că discuții pentru un armistițiu aveau loc, sau se pregăteau, la Lisabona, Stockholm și Ankara).

Nu‑mi voi ierta niciodată prudența exagerată, dictată de frica de atotputernica poliție secretă. Era ultima oară când mai puteam discuta cu prietenii, de atunci aproape toți morți: ultima oară când puteam să vorbesc cu Sebastian și să‑i explic «pozitia» mea. Speram însă că, o dată războiul terminat, ne vom relua relațiile. Vai! Un absurd accident i‑a pus capăt vieții în primăvara anului 1945, în ajunul plecării sale la Paris, unde tocmai fusese numit consilier cultural, și în momentul în care eu însumi mă pregăteam să mă duc acolo. După moartea sa, n‑am încetat să mă simt vinovat din cauza stângăciei mele tragic agravate de nenorocire.

Alegând exilul, știam că neîntelegerile create de fidelitatea mea față de Nae Ionescu vor fi interpretate cu rea‑voință. Cu atât mai mult cu cât colaboram la numeroase publicații ale emigrației românești, dar niciodată la cele ale legionarilor («Țara și Exilul», «Stindardul» etc.), în care de altminteri am fost totdeauna atacat și insultat. Majoritatea articolelor publicate după 1947 în presa exilului prezintă probleme culturale și insistă asupra necesității libertății culturii. Rarele texte «politice» îmi exprimă convingerile și speranțele actuale, în primul rând necesitatea unei Federații a statelor Europei Orientale”.

În încheiere, Mircea Eliade îi scria lui Scholem că nu știe dacă a reușit să‑i risipească îndoielile, dar speră cel puțin că profesorul ierusamilitean va putea „să înțeleagă sursa numeroaselor neînțelegeri” care l‑au făcut să sufere.

Cât privește „adevărul întreg”, Eliade avea certitudinea că acesta va fi cunoscut abia după publicarea integrală a Memoriilor sale și a Jurnalului lui Mihail Sebastian.

 

Jumătate de secol mai târziu

 

O certitudine iluzorie, pentru că nici după apariția acestor lucrări „adevărul intreg” nu a putut fi cunoscut, iar „îndoielile” invocate de cei doi profesori celebri, Mircea Eliade și Gershom Scholem, au rămas, probabil, aproape intacte.

50 ani mai târziu, la Ierusalim, cu prilejul Târgului Internațional de Carte, câțiva cunoscuți universitari și scriitori vor dezbate acest „fenomen”. Între aceștia și profesorul Moshe Idel, încă de atunci cea mai importantă autoritate internațională în domeniul misticii și cabalei iudaice, urmașul lui Gershom Scholem la Catedra de la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Dacă în urmă cu jumătate de secol, un evreu israelian, Theodor Lavi, a blocat vizita lui Mircea Eliade în Israel, Idel l‑a tradus pe Eliade în ebraică, i‑a comentat opera și l‑a introdus în circuitul universitar israelian. Admirația profesorului israelian pentru Eliade e imensă, dar nu lipsită de spirit critic. „Aderarea lui Eliade la Garda de Fier nu a fost doar o chestiune de câțiva ani, de vreme ce el nu a conștientizat răul esențial implicat de o mișcare mistică, deopotrivă fundamentalistă din punct de vedere religios, antisemită și paramilitară, scrie Moshe Idel. Lăsând la o parte acest eșec, Eliade a rămas un patriot român devotat, iar anxietatea sa acută legată de luptele armatei române din anii 1942‑1943 de pe frontul rusesc este o frumoasă expresie a atașamentului său profund. S‑ar cuveni totuși să subliniem că Eliade a rămas atașat de poporul român, dar nu atât de statul român sub Carol al II‑lea, pe care‑l detesta din cauza represiunii Gărzii de Fier, dar pe care n‑a precupețit să‑l servească totuși ca atașat de presă. Această adeziune la naționalismul românesc etnic sau închis a devenit, după părerea mea, o parte integrantă a viziunii sale mult după Al Doilea Război Mondial. Într‑un fel, părți semnificative ale activității sale științifice pot fi privite ca o încercare susținută de a arăta că cultura țărănească română este la același nivel cu istoria europeană, «prin miturile noastre», în special Miorița și Meșterul Manole.”

Profesorul Idel a subliniat și mai pregnant „românismul” lui Eliade, într‑o comparație între Eliade și discipolul acestuia, Culianu, declarând că „inter alia, Eliade ar trebui descris ca o figură românească, chiar și după ce a părăsit România și a devenit un savant recunoscut pe plan internațional”. După opinia profesorului ierusamilitean, Eliade a fost „accidental occidental”. Caracteristica românească a lui Mircea Eliade, subliniază Moshe Idel, este „o chestiune legată nu doar de naționalitatea sa, de loialitatea personală nostalgică sau de modul în care alte persoane îi percepeau personalitatea, ci și de tipul de religie pe care l‑a descris în multe cazuri drept cel original și autentic; prin urmare, el a generat o istorie a religiei alimentată de teoria sa geto‑dacică. Spre deosebire de el… Culianu a fost o figură cosmopolită, care n‑a privilegiat o formă de religie în defavoarea altora, în special în ultima fază a gândirii sale despre religie”.

Procesul de receptare a operei lui Mircea Eliade în Israel a fost inițiat de Gershom Scholem, dar Moshe Idel a reușit ceea ce părea imposibil. Toate lucrările savantului român traduse în ebraică (Istoria credințelor și ideilor religioase, Mitul eternei reîntoarceri, Dicționarul religiilor etc.), au văzut lumina tiparului în Israel datorită lui Idel. Întrebat dacă ar fi în locul profesorului Gershom Scholem, astăzi, l‑ar invita pe Mircea Eliade să conferențieze la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Moshe Idel a răspuns: „Fără nici o reținere”.

Așa a devenit „Persona grata” Mircea Eliade în spațiile publice, culturale și universitare israeliene!

 

O scrisoare inedită către un israelian

 

În 1984, poetul israelian de limbă română Solo Herescu (Har) i‑a trimis lui Mircea Eliade Generația de sacrificiu, un volum cuprinzând interviuri cu personalități israeliene originare din România. Mulți dintre aceștia aminteau și de Eliade. Surprinzător, istoricul și scriitorul român, deja bolnav, răspunde. Am văzut scrisoarea, am xeroxat‑o. Merită s‑o reproducem:

„Dragă dle Herescu,

Cele mai sincere mulțumiri pentru «Generația de sacrificiu» (și scuze că datorită unei artrite reumaticale, scriu atât de greu și, uneori, indescifrabil). Am părăsit România în primăvara 1940 și după aproape un an la Legația din Londra am fost mutat la Lisabona și apoi m‑am stabilit la Paris. Nu cunoșteam decât din auzite, apoi destul de fragmentar epoca 1940‑1970, pe care o evocă atâția din interlocutorii dvoastră. Am citit cu emoție amintirile lor din România, dar și cu mai mare interes, și am descoperit speranțele, surprizele, eforturile pe care le‑au cunoscut în procesul de integrare în noua lor Patrie. Am admirat pasiunea cu care majoritatea lor (artiști, poeți, prozatori, actori) au încercat să salveze, măcar în parte, moștenirea culturală adunată în Diaspora (de cel puțin un secol) care se realizase în România (mică și mare) – concentrându‑se în același timp, asupra problemelor și crizelor întâmpinate în ceea ce aș îndrăzni să numesc «Miracolul amneziei».

Nu cunosc multe exemple asemănătoare. Vă sunt recunoscător că mi le‑ați revelat.

Al dvs. sincer
11 decembrie 1984
Mircea Eliade”

■ Scriitor, istoric, publicist

Teşu Solomovici

Total 0 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button