Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Situl eneolitic de la Sultana. Un veac de poveşti arheologice

Situl eneolitic de la Sultana. Un veac de poveşti arheologice

„Si on la regarde de la plaine, la colline de Sultana ressemble à toute autre du Bărăgan ou d’ailleurs: elle se profile légèrement, mais clairement sur la ligne horizontale de la lagune de la vallée. Mais, vue de face, elle s’érige au‑dessus du niveau de l’eau, comme une citadelle formidable, en falaise que le tourbillon des eaux a brutalement taillée à pic, jusqu’en son milieu.”
(Ioan Andrieşescu 1924, p. 53)

Este despre oameni excepţionali în împrejurări excepţionale, dar şi despre pasiune, voinţă şi perseverenţă…

Suntem obişnuiţi ca un sit arheologic să ne îmbogăţească cunoştinţele despre oameni, tehnologii şi comportamente din vremuri de mult apuse. Vestigii şi obiecte sunt descoperite, analizate, interpretate şi apoi traduse de arheologi pe înţelesul tuturor. Cum anume se formează această cunoaştere, cine stă în spatele ei şi, mai ales, în ce context este creată sunt întrebări care de multe ori scapă atenţiei. Sunt bine cunoscute, însă, numeroase cazuri în care povestea din spatele unei descoperiri arheologice poate fi cel puţin la fel de interesantă precum rezultatul descoperirii însăşi (H. Schliemann şi identificarea Troiei fiind doar un exemplu).

Despre un caz asemănător vom aşterne câteva gânduri în rândurile următoare. Istoria primelor cercetări din situl de la Sultana este încărcată de romantism. Este despre oameni excepţionali în împrejurări excepţionale, dar şi despre pasiune, voinţă şi perseverenţă, fiind în acelaşi timp o parte importantă din povestea începuturilor şcolii de arheologie preistorică din România.

Un deziderat al primei generaţii de arheologi profesionişti români, avându‑l în frunte pe Vasile Pârvan, mentorul arheologiei române moderne şi director al Muzeului Naţional de Antichităţi, a fost întocmirea unei hărţi arheologice a României nou create la finele Marelui Război. În acest context, au fost demarate cercetări arheologice în mai multe staţiuni antice şi preistorice din sudul ţării, printre care era inclus şi situl de la Sultana (com. Mănăstirea, jud. Călăraşi).

Aşezarea de tip tell de aici, cunoscută şi sub denumirea de Sultana – Malu Roşu, a fost prima staţiune arheologică eneolitică din vechiul regat cercetată sistematic şi cu rezultate publicate ştiinţific. Săpăturile au debutat în anul 1923, fiind coordonate de Ioan Andrieşescu, pe atunci conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, împreună cu Vladimir Dumitrescu, student al aceleiaşi facultăţi şi aflat în primul an de practică arheologică. Rezultatele au fost publicate un an mai târziu, în 1924, în primul număr al revistei Dacia. Revue d’archéologie et d’histoire ancienne. Ioan Andrieşescu notează, cu această ocazie, la începutul studiului propriu‑zis, despre împrejurările în care a ajuns să cerceteze situl de la Sultana, precum şi date despre dimensiunea satului Sultana, amplasarea sitului pe o măgură impunătoare, dar ruptă pe jumătate, relieful plan cu rare râuri şerpuite, specific câmpiei Bărăganului sau bogăţia în materiale arheologice a aşezării unde urma să înceapă săpăturile. Restul publicaţiei este dedicat descrierii strategiei de cercetare, a contextelor şi materialelor descoperite.

Povestea din spatele primei campanii de la Sultana este însă mult mai bine relevată datorită memoriilor lui Vladimir Dumitrescu, publicate post‑mortem în volumul intitulat Oameni şi cioburi (1993). În anul 1923, pe data de 15 august, studentul Dumitrescu pleca cu maşina Magistrului (i.e. Vasile Pârvan), „prin alte coclauri şi hârtoape” spre „cătunul Sultana”, alături de Ioan Andrieşescu şi Dionisie Pecurariu (ultimul, desenator de profesie, plecând apoi mai departe spre Coconi, unde Radu Vulpe cerceta o aşezare getică). Descrierea acestei experienţe este sinceră şi subiectivă, de multe ori marcată de construcţii oximoronice şi ironii prin care este evidenţiată discrepanţa dintre ce ar fi trebuit să fie prima campanie arheologică, în imaginarul studentului entuziast, şi cum s‑au derulat lucrurile de fapt. Au fost cazaţi la cel mai „înstărit” locuitor al cătunului (ghilimele în original), pentru ca imediat după să aflăm că toţi erau, de fapt, săraci. Aici, au închiriat o cameră într‑una din cele două case, în care se afla „o laviţă aşezată de‑a lungul unui perete, având vreo 4 m lungime acoperită cu o cergă, apoi o măsuţă cu câteva căni iar deasupra ei o oglinjoară şi… cam atât. Laviţa era patul nostru: la un capăt dormea Andrieşescu, la celălalt eu, răsucindu‑ne amândoi toată noaptea, căci ne dureau oasele, de… moi ce erau scândurile.” Un alt detaliu sugestiv pentru condiţiile vitrege de cazare este descrierea „refugiului intim” localizat între salcâmii tineri din fundul curţii.

Pe şantier, însă, lucrurile păreau de‑a dreptul înspăimântătoare: rămas singur după doar trei zile „cu peste 25 de flăcăi şi fete nu întotdeauna cu prea multă poftă de lucru temeinic”, studentul Dumitrescu stătea în capătul şanţului, sortând materialele după criterii pe care recunoaşte că nu le înţelegea, şi nota într‑un carnet tot ce găsea şi observa, „pe o arşiţă cumplită şi într‑un praf înfiorător”, „cum n‑am mai avut parte în cei 50 de ani de arheologie de teren care au trecut de atunci.” În aceste condiţii, nu este de mirare că modul în care îl descrie pe Andrieşescu în această aventură nu este unul chiar măgulitor. Aflăm astfel că mentorul său pe şantier este „grăsuţ şi foarte simpatic, cu faţa roză, ochii mari albaştri şi bulbucaţi, trăgând mereu cu poftă dintr‑un trabuc oribil mirositor” sau că „deşi inteligent şi bine pregătit, nu a dat în cei peste 20 de ani cât a mai trăit după săpăturile de la Sultana decât puţin din ceea ce aşteptau toţi de la cel dintâi specialist român în domeniul preistoriei”. Nu scapă ocazia de a critica şi metoda de săpătură a lui Andrieşescu, la rând de cazma, chiar dacă la acea vreme era metoda cea mai utilizată de arheologi. De asemenea, nu îl iartă nici pe Magistru, care, aflat în vizită pe şantier, (re)comandă deschiderea unei mari suprafeţe, strategie cu care studentul nu este de acord pentru că ar fi viciat observaţiile stratigrafice.

Desigur, finalul şantierului nu putea fi decât la fel de traumatizant precum restul campaniei. Întoarcerea de pe şantier s‑a realizat cu… căruţa, materialele fiind transportate cu acest mijloc de transport până la Bucureşti, iar cei doi arheologi au fost duşi cu un alt atelaj cu tracţiune animală până la gara din Lehliu. Experienţa acestui drum a fost de‑a dreptul dureroasă pentru tânărul student: „şi astfel prima mea călătorie arheologică cu căruţa a fost şi cea mai puţin plăcută.”

Cu toate acestea, Vladimir Dumitrescu a ajuns la timp scurt după această experienţă unul dintre cei mai valoroşi şi respectaţi preistoricieni români, consacrând o mare parte a studiilor sale chiar civilizaţiei ale cărei urme materiale le‑a atins, pentru prima dată, la Sultana.

Primul contact al unui student cu viaţa de pe şantierul arheologic este marcant, comparabil în multe puncte cu practica stagiului militar obligatoriu prin care până de curând trebuiau să treacă, cu mici excepţii, toţi semi‑bărbaţii patriei (bărbaţi deplini deveneau după aceea). Practica arheologică presupune, chiar şi în ziua de azi, suportarea unor condiţii aspre, de la munca în praf, vânt şi căldură, la lipsa sau limitarea celor mai multe elemente de confort (toaletă, apa caldă, igienă, intimitate etc.). La toate acestea, se adaugă nesiguranţa asupra propriilor acţiuni şi decizii, survenită din necunoaştere, lipsa de experienţă şi teama constantă de a strica ceva ce nu mai poate fi reparat.

Din informaţiile aflate despre prima campanie de cercetări arheologice de la Sultana, se poate observa că formarea arheologică se realiza atunci cu mult efort, dăruire şi, mai ales, putere de sacrificiu. Tehnologiile avansate şi metodele moderne de analiză înlesnesc munca arheologilor de astăzi şi adaugă valoare cercetării, însă mare parte dintre trăirile şi emoţiile unui student la primul contact cu şantierul arheologic sunt întocmai precum cele de acum un veac, prezentate de Vladimir Dumitrescu.

Situl de la Sultana oferă la acest moment una dintre cele mai complete imagini asupra comunităţilor eneolitice (Boian şi Gumelniţa) care s‑au dezvoltat în sudul României pe parcursul mileniului al V‑lea a. Chr. În aproape un veac de cercetări arheologice, la Sultana au fost identificate două aşezări eneolitice, una plană (Boian) şi una de tip tell (Gumelniţa), precum şi trei necropole. Cercetările mai vechi au pus în evidenţă mai ales bogăţia aşezării gumelniţene, prin descoperirea de obiecte spectaculoase (de exemplu, un tezaur din obiecte de aur, cel mai mare de la nordul Dunării, pentru perioada eneolitică, sau numeroase vase ceramice unicat). Cercetările mai recente, începute în urmă cu două decenii, au completat tabloul interpretativ cu noi date esenţiale pentru înţelegerea comportamentelor umane din trecut, prin noi descoperiri (două necropole şi aşezarea plană Boian), dar mai ales aplicând metodele arheologiei moderne (săpătură micro‑stratigrafică, abordare pluridisciplinară, prospecţiuni non‑intruzuive, arheometrie, datări absolute, analize genetice, arheologie experimentală etc.). Rezultatele au făcut obiectul unor lucrări de licenţă, teze de masterat sau de doctorat, conferinţe ştiinţifice, studii publicate în ţară sau străinătate, cărţi, volume colective sau cataloage de expoziţie. Cu toate acestea, situl de la Sultana este departe de a fi epuizat, având potenţialul de a ţese în jurul lui poveşti arheologice pentru multe generaţii de acum înainte.

Vasile Opriş

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest