O adolescenţă învăluită în mister: principele Carol al României
Pentru contemporanii săi, regele Carol al II‑lea a fost mai degrabă „o enigmă psihologică” decât una istorică. Semnificaţia acestei enigme este foarte greu de pătruns. Constantin Argetoianu a recunoscut faptul că redactarea unei analize amănunţite a personalităţii lui Carol II, „din care să se desprindă personalitatea lui vie, ar cere o răbdare şi o perspicacitate psihologică”. La rândul ei, contesa Rosie Waldock, aflată la Bucureşti în perioada dictaturii regale (1938‑1940), s‑a simţit atrasă de „ce era scris în horoscopul lui Carol”, convinsă fiind că „trebuie să fi avut o hartă astrologică deosebit de interesantă”, afirma Barbara Cartland.
Perioada adolescenţei nu a fost lipsită de probleme pentru tânărul Carol. În acea perioadă, el a avut ca preceptor un elveţian pe nume Mohrlen, care a rămas aureolat în mister atât în privinţa caracterului, cât şi a persoanei. Regina Maria l‑a numit în jurnalul ei, „domnul Z”. Acest preceptor enigmatic este considerat singurul educator care a exercitat o influenţă asupra principelui Carol. Cine a fost însă acest Mohrlen? Pentru regina Maria era un „nevropat” cu „idei socialiste înaintate”, deşi la înfăţişare părea „smerit” şi „destul de neprimejdios”. Accesele de „melancolie şi mizantropie” ale preceptorului Mohrlen au cuprins mintea principelui Carol cu „îndoieli tulburătoare”, atât în privinţa ideilor asupra religiei, cât mai ales „în privinţa menirii sale de prinţ şi oştean”. Regina Maria l‑a considerat pe Mohrlen un „caz patologic” cu o serioasă putere de înrâurire asupra prinţului Carol, influenţa care a durat patru ani: 1907‑1911. Personalitatea stranie a preceptorului elveţian a fost evidenţiată şi de baroana Von der Hoven, care vorbeşte despre „crizele lui de depresiune şi mizantropie”. Pentru Hannah Pakula, era „un homosexual elveţian, tobă de botanică, fidel preceptor al Bibliei şi idealurilor republicane. Este puţin probabil ca această realitate a homosexualităţii preceptorului să se fi tradus în acte, însă relaţia sa cu principele Carol a avut urmări importante asupra personalităţii celui din urmă”. Mohrlen l‑a încurajat pe Carol să înceapă o colecţie filatelică – una dintre marile preocupări de mai târziu – şi l‑a îndemnat să continue
studiul botanicii, început de Ferdinand.
Melancolia iubirilor refuzate
Faptul poate mai puţin cunoscut sau mai degrabă ignorat se referă la amprenta melancolică a preceptorului elveţian, care a fost păstrată multă vreme în psihologia principelui Carol. Adolescentul Carol a dorit să descopere idealul frumuseţii interioare în fiecare întruchipare feminină pe care a întâlnit‑o. Ella Filitti, prima iubire a principelui, a adus pentru întâia oară o descărcare sentimentală. Cum a văzut el desăvârşirea sentimentelor într‑o iubire împlinită? Putem afla un răspuns din câteva povestiri scrise de Carol în perioada 1911‑1912, la vârsta de 18‑19 ani. Nu putem şti cu certitudine dacă imaginea Ellei Filitti este prezentă în aceste povestiri, însă ele scot în evidenţă fragilitatea afectivă a principelui la acea vreme. Prima dintre povestiri, redactată în iulie 1911 la Sinaia, este intitulată Iubitei. Carol îşi aminteşte trăirea atât de adâncă a clipelor, încât imaginea iubitei persistă în inima sa: „Erai cea mai blândă, te‑ai apropiat de mine atât de dezmierdătoare, apoi ai privit lung în ochii mei şi ai plecat ochii roşind. Oh! În acea clipă simţeam cât de mult te iubeam, te‑am cuprins în braţe şi am şters cu buzele‑mi fierbinţi ultimele lacrimi ce‑ţi tremurau prin gene”.
O altă lucrare a principelui Carol, scrisă în noaptea de duminică spre luni, 2 octombrie 1911, este intitulată Reflexii. Este descrisă tragedia unui tânăr sărac şi cultivat, tragedie cauzată de pierderea mamei. Acesta a rămas lipsit de afectivitatea maternă, astfel încât va fi victima jocului – la început nevinovat – al unei fete. Aceasta îşi va continua jocul cu tenacitate, pentru a‑şi supune victima şi a o distruge în final. Tânărul va sfârşi ca misionar undeva prin Africa, dezgustat de neîmplinirea trăită prin trădarea sentimentelor sale. Povestirea s‑a născut într‑o atmosferă nu tocmai străină de tragedia eroului din povestire. Ar putea fi o însumare a propriilor sentimente trăite de povestitor, ca urmare a relaţiei dintre mama sa, regina Maria, cu Barbu Ştirbey. Sau poate a fost rodul unor reflecţii interioare (Mohrlen îi era încă preceptor).
În ultima povestire amintită cu acest prilej şi intitulată După bal (1912) este prezentată întâmplarea unui tânăr care, în timpul unui bal monden, se îndrăgosteşte pentru prima oară. Cunoaşte însă prematur neîmplinirea sentimentală în faţa unei „iubite” care, deşi îi ţinea companie, încuraja deja pe un altul.
Carol avea propriile‑i neîmpliniri trăite sau visate, ştiute sau imaginate; o trăire afectivă copleşitoare pe care şi‑o dorea împlinită. A existat un început al căutărilor şi prima încercare a fost Ella Filitti. Şi era pe cale să reuşească, dacă familia regală şi împrejurările (războiul) nu interveneau. Eşecul suferit îl va face pe Carol să caute cu tenacitate echilibrul afectiv dorit, deşi, cu timpul, căutările sale au alunecat deseori în banal şi ridicol. A simţit ca pe o necesitate refularea, în pauza erotică, consumată între alte neîmpliniri. Au urmat Zizi Lambrino, Elena a Greciei (Sitta), apoi Elena Lupescu, pentru a enumera doar ceea ce se cunoaşte oficial. Această perpetuă căutare şi frământare afectivă este celălalt personaj, mai fragil şi misterios.
În afara balanţei afective, arareori echilibrată, a existat şi o altă trăsătură a caracterului său: calităţile intelectuale în virtutea cărora – pe parcursul deceniului al IV‑lea – Carol II s‑a erijat în protector al culturii.
Adolescentul Carol era „descătuşat de prejudecăţile de la Curte”, afirmându‑se „ca o personalitate care îşi formează singură propria ei concepţie de viaţă. Această personalitate a căpătat treptat imaginea unui prinţ „dispreţuitor de linguşiri şi de forme protocolare”, Carol fiind un bun camarad cu cei de vârsta lui şi „preţuitor al caracterelor sincere şi drepte” (Mihail Manoilescu).
Pe de altă parte, prinţul nu destăinuia nimănui „unele dedesubturi penibile de familie”. Acest fel de a fi i‑a adus o mare popularitate, iar anturajul său s‑a mărit continuu. Potrivit Barbarei Cartland, individualitatea principelui „se combinase cu simţul princiar, pe care‑l avea prin tradiţie, ceea ce a avut ca rezultat o mare popularitate printre simplii ţărani, convinşi de divinitatea dreptului regal. Era popular şi în rândul generaţiilor de după război” şi nu ezita să arate clar că nu‑i place corupţia şi „va îndrepta el aceste lucruri atunci când va veni vremea sa”.
Valenţele politicului apar de timpuriu la principele Carol. La 17 ani, Carol a ridiculizat politicianul român printr‑o scurtă povestire numită Păţaniile coconului Costică Îngâmfeanu în Anglia. Această povestire a fost scrisă într‑o foarte reuşită manieră caragialescă. Numele personajului – Costică Îngâmfeanu – şef al partidului „Retograd – Anarhist”, şi îndeosebi discursul acestuia de rămas-bun, prin care face responsabil guvernul de plecarea sa în Anglia, sunt relevante în acest sens, „căci dacă guvernul n‑ar fi întrebuinţat mijloace nelegale în ultimele alegeri, eu, domnilor, da, eu, Costică Îngâmfeanu, aş fi fost deputat (…). Deci, domnilor, fac guvernul responsabil de plecarea mea, căci, dacă, după cum v‑am spus, n‑ar fi întrebuinţat presiune în alegeri, n‑ar fi trebuit să lucrez ca un sclav şi n‑aş avea odihnă meritată (…) Când puterea va fi în mâinile noastre, atuncea vom scăpa poporul de robia în care a fost adus de tirania şi de crimele guvernamentale. Trăiască partidul Retrograd‑Anarhist! Trăiască poporul! Trăiască România! Jos guvernul!”
Tipic caragialesc şi câtă realitate în aceste rânduri! Principele Carol era familiarizat, se pare, cu trăsăturile politicianismului românesc, caricaturizându‑l în povestirea sa. Dincolo de latura psihologică, care poate fi descifrată în urma scrierilor din adolescenţă, sunt de reţinut şi alte aspecte care au contribuit la formarea trăsăturilor sale de caracter: mentalitatea epocii, ambientul în care se derulau cotidianul şi preocupările specifice unui eşantion de high‑life.
Volumul publicat de Editura Corint, în colecţia Istorii cu blazon: Cărluţă şi primul lui dascăl. Din ucenicia principelui Carol al României oferă cititorului o imagine clarificată pentru câţiva ani din adolescenţa acestui misterios personaj istoric. Misterios din perspectiva caracterului şi temperamentului. Ediţia îngrijită de Stanca Scholz Cionca este pusă în valoare de o ilustraţie inedită, care aşază această carte printre cele mai preţioase lecturi legate de istoria educaţiei şi copilăriei din ţara noastră.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
