Într‑o paradigmă ce pare acum foarte „clasică” (însuşi termenul acesta pare să fie condamnat, el căpătând încet‑încet o conotaţie predominant negativă, ca ceva absolut opus modernităţii), omul este o fiinţă „istorică” formată prin preluarea de la generaţiile anterioare a unui bagaj (lingvistic, cultural, spiritual, religios, etic, estetic), este un produs al unei acumulări spirituale şi culturale, al unei istorii în care este inserat, căreia îi aparţine şi în care fiecare epocă este o verigă. El aparţine astfel unei familii, unei comunităţi locale, unui gen sexual (bărbat sau femeie), unui grup lingvistic, unui grup etnic (naţiunea), unui grup religios, unui grup cultural (subcultura locală, cultura naţională, cultura regională, occidentală etc.), unui grup rasial şi este cuprins într‑o istorie (locală, naţională, europeană, occidentală etc.). Acestea sunt elemente identitare, vitale şi, e adevărat, care nu sunt alegerea unui individ, ci cadrele în care se formează de la început. Aceasta viziune asupra omului a fost percepută, începând raţionalismul (care a avut drept ţintă doar religia), ca aceea a unui om de tip vechi, premodern, fiecare din aceste elemente urmând a face obiectul unor tentative de deconstrucţie.
În încercarea de a rupe omul de această ancorare în trecutul „burghez”, marxismul îl redefineşte ca pe un produs al relaţiilor sale sociale, deci îl trece în actualitate, negând, pe rând, fiecare din elementele sale identitare: naţiunea este depăşită prin ancorarea în clasa proletară, transnaţională, religia este desfiinţată, Dumnezeu nefiind decât o proiecţie de sine a omului (Feuerbach), cultura „burgheză” trebuie depăşită, negată, în final ignorată sau chiar eliminată iar istoria trebuie rescrisă din perspectivă marxistă, din nou cu eliminarea a tot ceea ce nu intra în nouă paradigmă. Ambiţionându‑se nu doar să pună omul în centrul preocupărilor sale, dar şi să dea, efectiv, o nouă semnificaţie existenţei umane, marxismul proiectează un om nou sau om de tip nou. Pasul premergător acestei realizări era emanciparea, adică depăşirea cadrului actual; omul este în acelaşi timp creatorul şi rezultatul societăţii pe care o construieşte. Pentru marxism, omul nou este cel care corespunde societăţii comuniste, societate care îi permite dezvoltarea deplină şi satisfacerea, astfel, atât a nevoilor materiale, cât şi a celor spirituale. Se înţelege de la sine că omul nou de tip marxist este un om non‑religios, cu identitate naţională diluată, la care primează conştiinţa de clasă, ca factor identitar major, iar culturile contemporane se unesc prin preocupări comune ce ţin de cultura clasei muncitoare, o cultură cu vocaţie militantă, opusă culturii idealiste a perioadei burgheze.
Asaltul neomarxismului asupra religiei şi asupra Bisericii, asupra ideii de naţiune, asupra paradigmelor morale şi etice „tradiţionale”, asupra culturii clasice, asupra istoriei, care trebuie rescrisă, continuă încercarea de a rupe omul de orice fel de legătură cu trecutul şi de a‑l reduce la strica lui contemporaneitate, specifică marxismului. Singurele date identitare pe care acest om ar trebui să le păstreze sunt umanitatea şi creativitatea, în condiţiile în care, neavând o esenţă, îşi dă una proprie prin decizii proprii (această idee de sorginte marxistă este absolut vulgarizată). Acest tip de non‑om se defineşte numai prin ceea ce face, nu şi prin ceea ce este, lui neputându‑i‑se da de fapt o definiţie, fiind o simplă carcasă fără nici un conţinut, o formă ce nu poate capăta realitate concretă, neputându‑se asocia unei realităţi sociale obiective. Pentru neomarxism, acest tip de om, eliberat de „chingile” trecutului, îşi poate realiza cel mai bine potenţialul, totul la el fiind o alegere proprie (inclusiv „identitatea de gen”).
Trebuie recunoscut că asaltul neomarxismului asupra omului cu identitate a dat în ultimele decenii rezultate mai spectaculoase ca niciodată. Globalizarea, în ciuda incontestabilei reuşite în dezvoltarea economică a zonelor marginale ale globului, a diminuat semnificativ identităţile naţionale. Identitatea naţională şi suveranitatea naţională sunt considerate tot mai mult demodate, mărci ale premodernităţii (de fapt identitatea naţională a jucat un rol-cheie în debutul modernităţii). Religia a devenit marginală, odată cu ea dispărând şi sistemul etic şi estetic ce îi erau asociate. Biserica însăşi, ca instituţie, este expusă unui asalt. Sub presiunea limbilor internaţionale, limbile naţionale s‑au barbarizat şi au sărăcit. Culturile locale (tradiţionale) au dispărut ca practici, ele rămânând doar în arhivele unor instituţii muzeale, ele însele supuse unui proces de desfiinţare (pot fi date nenumărate exemple).
Eliminarea elementelor „tradiţionale” ale identităţii (sexul, limba, naţionalitatea, cultura, religia, comunitatea) creează, într‑adevăr, un Om nou, anume unul lipsit de identitate, deci în mare măsură lipsit de conştiinţă proprie, care poate fi uşor manipulat.
■ Prozator, eseist
Mirel Taloş
