Deşi a debutat ca poet (caricatura de cretă, 2004), Alexandru Ovidiu Vintilă, prin cărţile care au urmat (despre Demersul dialogic, despre Traian Brăileanu, în două rânduri şi Poetici ale Sinelui), impresionând prin temeinicia documentării şi rigoare analitică, s‑a impus, într‑o primă fază, ca eseist, umbrind, nedrept, propria‑i ofertă lirică. L‑am fi putut bănui de o alternanţă a preocupărilor, deşi, în ultima vreme, balanţa s‑a înclinat în favoarea poeziei, odată cu Insectele imperiului [câte ceva despre orbirea şamanilor] din 2021 şi Iglu (2022).
Cert, Alexandru Ovidiu Vintilă şi‑a construit un drum propriu, refuzând uniforma generaţionistă. Străin de afilieri, meditativ, cu reprize experimentaliste (consumate, pare‑se), fără apetenţă pentru spectacolul metaforic, el vădeşte, mai degrabă, sensibilitate ideologică. Poate greşim, dar doctorul în istorie are deschidere dialogică, interesat de contextualizări, lămurind chestiuni controversate. Şi acest discurs vertebrat, armat ideatic, metabolizând lecturi întinse, se răsfrânge, credem, şi în lirica sa.
Exerciţiile sale critice, frecventând un spectru larg, prezintă interes. Astfel, ca să pensăm câteva exemple, glosează informat asupra „oniriştilor”, de la „străinul” Leonid Dimov la Mazilescu, trăitor „pe muchia realului”. Se apleacă asupra scrierilor monahiei Elena Simionovici (v. Bucuria călătoriilor de suflet, 2017), evidenţiind împărtăşirea spirituală, miezoasă, de turnură filocalică, învăluită într‑o limbă dulce, sapienţială. Când discută despre sociologul Traian Brăileanu, cu dese reveniri, adâncind obsesii vechi, poate desluşi, dincolo de morga germană, când oficia la catedră, „o congruenţă anume” cu Heidegger. Sau, pe urmele lui Antoine Compagnon, îl redescoperă ca „un critic modern al modernităţii”. Desigur, examinat „în dialectica vieţii” (sale), traducătorul lui Kant, plecat din Bilca, rămâne un caz controversat. Iar explorările lui Alexandru Ovidiu Vintilă, luând probe de climat (ideologic), nu ocolesc aspectele delicate, inclusiv derapajul spre extrema dreaptă. Dacă volumul din 2012, scos la Paideia (Traian Brăileanu. Întruchipările raţiunii), era – ca „uvertură” (cf. Mihai Iacobescu) – o carte „recuperatorie”, investigând „fapte, idei, teritorii ale realităţii din interbelicul bucovinean”, abandonând – ne previne autorul – „orice filosofie a respingerii”, în 2013, la Tracus Arte, Alexandru Ovidiu Vintilă dezvoltă, într‑un volum impozant, fenomenul Traian Brăileanu, urmărind, din interiorul operei, „dialectica unei istorii personale”. Ne propune un documentat excurs biobibliografic, trece în revistă preocupările literare (palide), implicarea profesorului cernăuţean în apariţia revistei Iconar (moşită în casa sa) şi a Grupului de la Cernăuţi, editând Însemnări sociologice (un prim număr apărea la 5 aprilie 1935). E drept, gruparea din jurul revistei Iconar „nu s‑a născut din ape”, constata Dimitrie Vatamaniuc, subliniind „locul central” al presei rădăuţene, ca deschizătoare de drum, cu rol pregătitor (precum Îndrumarea, Orion, Pana literară). Revista era anunţată, în ziarul Răboj, încă din 1932. Dar primele trei numere (din cele 29 de apariţii) vor fi tipărite la Rădăuţi, în tipografia Văd. Blondovschi, în 1935, începând cu luna septembrie, urmând – scrie D. Vatamaniuc – „desprinderea” definitivă, revista devenind cernăuţeană.
Nume prohibit şi autor ignorat lungă vreme, strivit de prejudecăţi grele, scos de la Index şi relansat, Traian Brăileanu, ca sociolog elitist‑etnocratic, a pledat pentru naţionalismul integral şi elita ascetică. Or, miza unei societăţi, atrăgea atenţia profesorul cernăuţean, este chiar miza elitelor sale. Azi, din păcate, ne izbim de comportamentul mimetic, servil, hrăpăreţ al elitelor noastre, infidele în contextul deznaţionalizării. Semnalăm, în treacăt, şi volumul Poetici ale Sinelui (Eikon, 2017), o carte despre poezie, până la urmă. În care, Alexandru Ovidiu Vintilă, ca hermeneut, ia în vizor „o suită de poeţi” (înrudiţi, zice), explorând Sinele ca „spaţiu al aventurii” (scriptice, se înţelege).
Dar Alexandru Ovidiu Vintilă este, în primul rând, poet. Şi‑a decantat „empatiile avangardiste”, observa Al. Cistelecan şi, intrat în altă vârstă (lirică), „ar putea lansa”, crede Felix Nicolau, impulsionismul, ca nou curent. Puţin probabil. E drept, sunt „instantanee de cotidian, de critică socială, de tuşe delicate”, dar lirica sa, sever îndiguită, de o luciditate tăioasă, e filtrată cultural, cu „tuşe pregnante”, nicidecum revărsată, fără control, într‑o deltă adunând torenţial impurităţi. În fond, poetul ne prevenise: „Sumar vorbind / într‑o zi frumoasă de iarnă / cu fulgi lucioşi de zăpadă, / înainte de orice, / mi‑am zis: adevărul, / acest lucru vital”.
Poezia sa, sobră, de un eticism difuz, fără mânii explozive, a provocat, la rându‑i, comentarii bogate. Cărţile din urmă, începând cu Obiecte psihice (2014), Transparenţa unui popor de foci (2019), Insectele imperiului (2021) au obligat armata cronicarilor să recunoască saltul valoric. Descoperim, sub faldurile unui stil auster, poeme criptice şi enunţuri sibilinice, lepădând „fardul” lumii; apetitul avangardist e ţinut în frâu, nota Emanuela Ilie, lipsesc jocurile lexicale, intertextualitatea e „naturală” şi distanţarea, estompând şirul de emoţii şi trăiri, îngăduie regăsirea de sine. Într‑o lume debusolată, sub asalt mediatic, tulburând mintea „fiinţelor mici”, poetul ne invită în acele „arii protejate”, scrutând, cu o privire întoarsă, interioritatea. Fie că vorbim de „latura post‑suprarealistă” (asupra căreia atrăgea atenţia Petrişor Militaru), fie că, ancoraţi în cotidian, în ambianţa imediată, ne scufundăm într‑un univers al angoaselor, poetul simte acut mersul lumii (acoperită de zgomote); „şi totul curge / atroce de la bun început / de la facerea lumii încoace” (v. Ieşirea din carapace). Viaţa e „o pasăre lungă ca o sfoară”, citim într‑un loc. Sau: „nimeni nu ştia o lume mai bună / şi totul ni se părea potrivnic”. Ca poezie de notaţie, într‑un discurs sincopat, lucid, invocând păsări de gheaţă (zâmbind „genuin”), „formele sublime ale frigului”, zăpada de celuloză, („murdară”), un soare opac, invizibil etc., se instalează, cum s‑a remarcat, „o senzaţie glacială”. Iglu, volumul din urmă, vine să întărească, la o rapidă ochire, această impresie, temperând totuşi angoasa morţii. Împăcând, surprinzător, lirismul cerebral, în rafale nervoase cu o baie metafizică, îmblânzind comentariile, smulgându‑ne, prin împreunări insolite, chiar şocante (uneori), din „comedia bufă a zilei”.
Ca redactor‑şef al Bucovinei literare şi preşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, e mereu elegant, de o civilitate fără cusur, împăcând orgoliile (în clocot) din viesparul scriitoricesc. Ca poet, câştigându‑şi o voce distinctă, în ascensiune, rămâne un contemplativ, un livresc într‑un anturaj select, ancorat, paradoxal, în cotidian, manifestând o discreţie păguboasă. Sau, ca să‑l cităm pe Şerban Foarţă, „mult prea discret” într‑un „context vociferant”, aţâţat de febra canonizărilor şi de gâlcevi inutile. „Un mohican”, scrie Liviu G. Stan, într‑o memorabilă frază concluzivă, care îşi trăieşte poezia într‑o lume a sa, ca pe‑o „irealitate muzeală”. Cu tangenţe totuşi la realul imund, copleşitor, invaziv, răvăşit de frigul istoric.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
