Contemporanul » Modele » Nicolae Titulescu • 140

Nicolae Titulescu • 140

La 4 martie 2022 s‑au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu, diplomatul despre care Edouard Herriot, fost prim-ministru al Franţei, personalitate marcantă a celei de‑a treia Republici Franceze, a spus: „Acest ministru al unei ţări mici face o politică în stil mare. Ce om uimitor! În politica externă e îmbarcat pe o firavă luntrişoară, pe care o conduce ca pe un vapor mare, în politica internă stă călare pe o scândură putrezită, căreia până la urmă îi dă o stabilitate de stâncă”.

Nu cunoaştem ca înaintea lui Titulescu sau după aceea o personalitate străină de talia şi prestanţa prim‑ministrului francez să fi scris sau să fi rostit cuvinte cu o asemenea încărcătură despre un român. Sunt cuvinte pe care diplomaţia românească ar trebui să le păstreze de‑a pururi – cum ar spune Arghezi – la butonieră. Mai ales azi, când diplomaţii români fac politica altora, şi nu una românească. În accepţiunea noastră, a vorbi despre Titulescu înseamă să‑l evoci pe unul dintre marii jurişti ai secolului al XX‑lea, pe cel care a formulat cu strălucire la catedră şi în forumuri internaţionale ce înseamnă justiţia. A practicat‑o, încă din tinereţe, la firul ierbii, în barou. El a pus totdeauna dreptatea pe primul plan. Pronunţându‑i venerabilul nume, îmi vine în minte chipul de orator pe care mulţi dintre cei care l‑au cunoscut au spus că a fost printre cei mai rasaţi exponenţi ai vieţii parlamentare publice româneaşti şi internaţionale. Parcurgându‑i opera academicianului, înseamnă să te înfrupţi din spusele sale, izvoare vii încă. Să sorbi din apoftegmele cele mai de preţ ale gândirii româneşti. Pe scurt, înseamnă să evoci un bărbat de stat vertical, care şi‑a pus talentul în slujba naţiunii, ca membru al mai multor guverne ale României Mari. Prin profesionalismul dovedit, d‑sa a ridicat diplomaţia la rang de artă, perioadă în care a dovedit contemporanilor şi posterităţii capacitatea lui în negocieri. Negociaţiunea a ridicat‑o pe cel mai înalt piedestal nu doar românesc, ci şi european. Prin tot ceea ce a întreprins s‑a dovedit a fi unul dintre ctitorii de frunte ai României Mari.

De la Comitetul Naţional Român la Liga Naţiunilor. Este îndeobşte cunoscut că, în plin război, Regatul României a înfiinţat, în ianuarie 1917, la Paris, Comitetul Naţional Român: Le Comité National de l’Unité Roumaine – un organism al cărui scop era promovarea internaţională a dreptului poporului român la unitatea naţională. Nicolae Titulescu îşi pregătise deja paşaportul, pentru a pleca spre capitala Franţei, prin Rusia, încă de la sfârşitul anului 1916[1]. Ca unul dintre cei mai entuziaşti şi activi membri ai acestui organism, Nicolae Titulescu a exprimat cu claritatea care îl caracteriza aspiraţiile poporului român pentru unitate naţională. Fără să aibă iniţial o însărcinare oficială, juristul român a desfăşurat o susţinută muncă de propagandă, reuşind să atragă atenţia opiniei publice asupra intereselor României şi să câştige simpatia anumitor cercuri conducătoare din Franţa şi Anglia, lucruri care se vor dovedi a fi de bun augur şi în viitor. Cunoscând condiţiile păcii înrobitoare semnate de guvernul român cu Puterile Centrale, Titulescu a fost extrem de intransigent şi s‑a alăturat protestului înaintat pe adresa regelui Ferdinand de refugiaţii români de la Paris, solicitându‑i monarhului să renunţe la condiţiile umilitoare de pace, considerându‑le o insultă la adresa României. De subliniat că acestea au fost lunile în care N. Titulescu a contribuit prin articole publicate în presă, conferinţe, cuvântări şi scrisori personale, dar mai ales prin intensele contacte cu diferiţi oameni de stat la realizarea obiectivelor înscrise în programul de activitate al Consiliului Naţional Român. A fost perioada în care fostul doctor în drept la Paris a militat neobosit pentru a cuceri încrederea şi simpatia Marilor Puteri pentru interesele României, în situaţia în care acestea manifestau reţineri şi atitudini potrivnice cauzei româneşti. Pe aceeaşi linie s‑a înscris şi Regina Maria a României, ajunsă în Oraşul lumină în primele luni ale anului 1919[2]. Corespondenţa inedită pe care Titulescu a purtat‑o în perioada respectivă cu Take Ionescu demonstrează din plin gândurile sale din acele luni de muncă febrilă pentru înfăptuirea cauzelor istorice cu care se confrunta România[3]. Nu lipsit de interes mi se pare că, după încheierea armistiţiilor cu puterile învinse, guvernele din ţările Aliate şi Asociate au înscris pe agenda preocupărilor pregătirea şi deschiderea Conferinţei de Pace. Cu participarea a numeroşi specialişti din lumea întreagă, obiectivele Conferinţei s‑au concentrat în primul rând pe trasarea noilor frontiere ale statelor, pe restaurarea vieţii economice, pe vindecarea rănilor pricinuite de prima conflagraţie mondială, pe asigurarea alimentaţiei populaţiei, pe fixarea reparaţiilor de război etc., etc.

Conferinţa de Pace de la Paris 1919‑1920. Subiectul prioritar era confirmarea statele noi, în noile lor fruntarii, iar până la determinarea detaliilor frontierelor, pentru români ceasul Austro‑Ungariei apuseseră deja, la 1 Decembrie 1918. În ziarul Viitorul, Bucureştii afirmau răspicat: „În ceea ce ne priveşte, dezbaterile acestei Conferinţe ne interesează în primul rând prin chipul în care se va pune, discuta şi hotărî interesele României, sporită de mai înainte prin libera exprimare pentru Unire a voinţei românilor din Basarabia, Bucovina, a celor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească în hotărârile luate pe rând la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia”[4].

La fel, Nicolae Iorga, în ziarul său Neamul Românesc, care se constituia într‑o veritabilă cutie de rezonanţă a românismului, exprima realităţile văzute de întreaga populaţie: „E vorba nu numai de tot ceea ce ni s‑a făgăduit şi asigurat, de ceea ce s‑a scris în tratate, de ceea ce ne‑am legat cu sângele atâtor mii şi mii de ostaşi şi de alţi martiri ai războiului, morţi fără gloria războiului măcar, de ceea ce au declarat, potrivit cu dreptul recunoscut oricărui popor, că voim despre noi şi pentru noi, dar şi de mediul politic în care va trebui de‑acum înainte să trăim, de vecinii pe care‑i vom avea şi de condiţiile chiar în care ni se va impune să trăim cu dânşii”[5].

Greu de înţeles a fost pentru societatea românească în ansamblul ei, dar mai ales de şeful delegaţiei române, premierul I.I.C. Brătianu, să înţeleagă poziţia Consiliului celor patru: Clemenceau, Wilson, Lloyd George şi prim‑ministru Italiei, Orlando, care n‑au permis delegaţiilor naţiunilor mici şi mijlocii să examineze textele proiectelor Tratatelor de Pace. Reprezentanţii acestora au fost doar ascultaţi (când au fost ascultaţi), nu şi consultaţi. La Paris, aşadar, Marile Puteri au început, ca şi în anii neutralităţii României, 1914‑1916, să promoveze pe seama teritoriilor româneşti o politică de târguială, fiecare reprezentant al marilor puteri urmărind interese care să le asigure dominaţia în România, străduindu‑se să introducă în tratatele de pace o seamă de clauze care vizau menţinerea ţării în sferele lor de influenţă sau, cum comunica guvernului şeful delegaţiei, I.I.C. Brătianu: „Adversarii noştri politici exploatează aici împotriva noastră neîncrederea şi cupiditatea oamenilor de afaceri şi influenţa lor asupra hotărârilor politice”[6].

Delegaţia României la Conferinţa de Pace. Poziţia verticală a României. În faţa prezentării de către Marile Puteri a unor „obligaţii umilitoare, în continuare, care aduceau atingerea suveranităţii României”, I.I.C. Brătianu, un mare patriot cunoscut pentru verticalitatea sa, sub nici o formă nu a cedat, n‑a acceptat să‑i fie îngrădită independenţa ţării sale. Demn, el a părăsit Conferinţa, depunând pe masa înaltului Forum cunoscutul memoriu, intitulat: România în faţa Congresului de pace, în care şi‑a exprimat poziţia ţării sale. După aceea a transmis prerogativele avute adjunctului său, Nicolae Mişu, ministrul României la Londra. Potrivit istoricului american Sherman David Spector, premierul român „a reuşit să demonstreze că nu se mai spera ca România să rămână sub o permanentă supunere faţă de maşinaţiunile marilor puteri care încercau s‑o folosească ca pe un pion. Brătianu a răsturnat conceptul stabilit, cum că statele europene mai mici au doar control marginal asupra propriilor lor destine”[7].

Întors în ţară, Brătianu a demisionat şi din guvern, însă şi noul executiv, cel prezidat de generalul Arthur Văitoianu, va refuza să semneze cele două tratate aflate în discuţie: pe cel cu Austria şi pe cel al minorităţilor. Mai mult, prim-ministrul A. Văitoianu va respinge şi ultimatumul pe care i‑l remisese la 15 şi 24 noiembrie 1919 Consiliul Suprem al Conferinţei prin care cerea imperios României să accepte „fără discuţie, fără rezerve şi fără condiţii” semnarea celor două tratate. Prin nota de răspuns a guvernului de la Bucureşti, dată la 28 noiembrie, s‑au exprimat fără echivoc drepturile poporului român la unitate şi independenţă naţională, precizând că ultimatul din 15 noiembrie „nu corespunde nici spiritului în care s‑a făcut alianţa (cu ţările Antantei), nici declaraţiile solemne ale tuturor aliaţilor de a fi luptat pentru dreptate în lume, pentru libertatea şi egalitatea drepturilor tuturor naţionalităţilor mari şi mici”.

Apărarea cauzei româneşti – o permanenţă. Reprezentantul României la Trianon, semnatarul cunoscutului Tratat, document care mai trezeşte fiori unora şi azi, a fost numit la scurt timp ca trimis extraordinar şi ministrul plenipotenţiar la Londra, apoi cu diferite misiuni la Spa şi mai ales la Liga Naţiunilor. El îşi va şlefui de‑a lungul anilor instrumentarul în apărarea cauzei româneşti, ajungând – aşa cum a subliniat la moartea sa, scriitoarea diplomat, Elena Văcărescu: „Un Cristofor Columb al ordinii politice a «Noului Continent»[8].

■ Scriitor, jurnalist, traducător, diplomat

 

Note:
[1] Cf. Nicolae Mareş, Paşaportul lui Titulescu din 1916, Magazin istoric, aprilie 2012, pp. 25‑27
[2]  Nicolae Mareş, Regina Maria a României – O stea pe cerul românesc, Editura România de Mâine, Bucureşti, 2019; versiune italiană 2021
[3] Cf. Biblioteca Naţională – fostă BCS – Arhiva Take Ionescu, fond Saint Georges
[4] Viitorul, 31 decembrie 1918‑13 ianuarie 1920
[5] Neamul Românesc, 24 ianuarie 1919, editorialul Românii şi lucrările conferinţei
[6] Cf. Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu, p. 55
[7] Cf. AMAE, fond 71, 1914, E.2, vol. 180, partea I‑a
[8] Elena Văcărescu, Proiectat peste orizonturi politice, conferinţă ţinută la Cannes, la 18 martie 1941

Nicolae Mareş

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest