Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Geneze statale în Europa orientală

Geneze statale în Europa orientală

Formarea Europei medievale pe urmele imperiului roman şi ale unui „Barbaricum” germanic, turanic sau slav constituie un capitol de istorie[1], unde socialul, economicul, religiosul şi artisticul se împletesc, atât în ceea ce priveşte Occidentul merovingian, carolingian şi romanic, cât şi Bizanţul iustinianeu şi iconoclast, cu vecinătăţile sale islamice.

Dacă geneza statelor din Europa occidentală şi‑a avut demult exegeţii, pentru spaţiile bulgar, maghiar, rusesc şi sârbesc, bibliografia este mai puţin răspândită în lumea academică[2], cercetarea statalităţii în Europa orientală implicând pe aceea a episodului capital al convertirii la creştinism a unor triburi până nu demult migratoare, sedentarizate după veacurile VII‑VIII, cu biserici abia întemeiate şi cu primele monumente creştine ridicate în secolele IX‑XIII în primul stat bulgar, în Ungaria arpadiană, în marele cnezat al Kievului şi în regatul sârbesc al Nemanizilor. Aceste monumente ale convertirii şi ale întemeierii au devenit modele şi au creat o tradiţie – fiecare a fost socotit de mine, cândva, un monumentum princeps – şi ele sunt marea bazilică de la Pliska, biserica „aurită” de la Preslav (ambele din secolele IX şi X), biserica de la Székésféhérvar, biserica Sf. Sofia din Kiev şi Spas Preobrajenski din Cernigov – toate din veacul al XI‑lea, în fine, biserica mânăstirii Studenica din secolele XII‑XIII.

Cât despre semnificaţia lor, aceasta este foarte limpede. Ridicate în centrele politice şi spirituale ale statelor acum constituite, aceste monumente erau simboluri în piatră şi în marmură, ornate cu fresce sau mozaicuri, ale unui moment excepţional, cel al trecerii din starea migratoare la una sedentară, de la păgânism la creştinism. Fiecare monument era conceput ca un instrument majestuos şi convingător al operei misionare şi de evanghelizare întreprinsă din câmpia panonică până la Nipru, de la Adriatica la Marea Neagră, de curia papală sau de patriarhatul de la Constantinopol, rezultatul fiind crearea unui nou limbaj de comunicare prin morfologii artistice şi prin texte scrise[3]. Cine studiază începuturile medievale ale statelor Europei răsăritene constată că pretutindeni – cu o singură şi notabilă excepţie, cea a spaţiului românesc – noile formaţiuni politice îşi instaurau autoritatea, însoţind‑o de edificarea unor spectaculoase edificii de cult, superb decorate cu materiale scumpe, descrise cu lux de amănunte. În această Europă răsăriteană a veacurilor IX‑XII, mult timp ruralizată, asemenea monumente unind fastul şi puterea a două instituţii acum ivite – regnum şi sacerdotium – erau chemate să impresioneze privirile, vizualul având o importanţă deosebită în epocă.

Creştinarea din anii 864‑866 a bulgarilor hanului Boris, urmată de crearea unei biserici autocefale, a fost însoţită de construirea unei imense bazilici regale la Pliska, urmată la Preslav, capitala ţarului Simeon, către anul 900, de biserica aurită, monument circular de tradiţie romano‑bizantină decorat cu o policromie mult apreciată de o populaţie cu origini orientale – în stepă şi în spaţiul iranian –, aceeaşi exuberanţă decorativă iubită de neofiţi, întâmpinându‑ne, după un secol şi mai bine, în lumea rusească. Aici, marele cneaz Vladimir Sviatoslavici, aflat în relaţii felurite cu Bizanţul, prin intermediul Crimeii, chema în 989‑990 un cler bizantin care evangheliza în Nipru pe supuşii cneazului, crea o mitropolie dependentă de Constantinopol şi făcea să fie înălţată vasta biserică a Sf. Sofia din Kiev – preluare a unui hram de grecească abstracţiune din Bizanţ –, începând din 1037, cu mozaicuri şi fresce trimiţând la arta provincială a Bizanţului dinastiei macedonene[4], ctitor fiind urmaşul evanghelizatorului, Iaroslav cel Înţelept. La Cernigov, către 1030, fusese ridicată de cneazul Mstislav Vladimirovici, alt fiu al creştinătorului ruşilor, biserica Spas Preobrajenski, în timp ce la Novgorod cneazul Vladimir Iaroslavici clădea pe la 1045 un alt monument cu hramul bizantin al Sf. Sofii, cu nu puţine ecouri din învecinata artă romanico‑germană şi scandinavă.

În ceea ce priveşte triburile maghiare fino‑ugrice ale lui Arpad, pătrunse în vechea Panonie după 896 – parţial intrate şi în Transilvania secolului al X‑lea sub conducerea unui Gyula, care se boteza la Constantinopol către 950 în lege răsăriteană, întors în Ardeal, însoţit de un episcop grec, Ierotei, care a operat convertiri de maghiari într‑un baptister şi o biserică descoperite la Alba Iulia[5] –, acestea erau convertite la creştinismul latin al călugărilor benedictini în vremea lui Vajk – devenit regele Ştefan cel Sfânt –, nepotul de fiică al creştinătorului Gyula din Transilvania; acest al doilea evanghelizator, privind acum spre Roma, îşi avea reşedinţa într‑o altă Alba, numită Regia (Székésféhérvar), unde s‑a înălţat şi bazilica ce i‑a devenit necropolă suveranului ctitor, care s‑a îngropat aici într‑un „sarcofago candidi marmoris”, operă bizantină înrudită stilistic cu acelea de la Kiev.

În cazul sârbesc ne întâmpină o situaţie întrucâtva deosebită de aceea din Bulgaria, Rusia şi Ungaria, în sensul absenţei unei coincidenţe stricte între momentul convertirii la creştinism a acestor slavi în secolul IX şi apariţia unei ierarhii ecleziastice sub forma unei arhiepiscopii în 1219, având în frunte pe Sava Nemanja, egumenul de neam regal al mânăstirii Studenica, a cărei biserică, construită între 1183 şi 1196[6], cu ecouri ale romanicului italo‑dalmat, zugrăvită în 1208‑1209 de meşteri bizantini, a fost simbolul dublei apartenenţe culturale a Serbiei la spaţiul adriatic şi la cel balcanic. Ceea ce uneşte în chip evident monumentele sedentarizării şi convertirii neamurilor migratoare slave şi fino‑ugrice din Europa de Est este impactul avut asupra unei societăţi feudale abia închegate pe care fastul, dimensiunile şi bogăţiile fiecărui monumentum princeps o copleşeau şi care erau ca atare menţionate în izvoarele scrise ale vremii, cronicile lui Ioan Exarhul şi Teofilact din Ohrida, cronica Povest vremennâh let, Vita Sancti Stephani regis a episcopului Hartvic sau biografia marelui jupan Ştefan Nemanja.

Ajunşi în acest punct şi constatând că nicăieri nu m‑am referit la un spaţiu al Europei răsăritene, anume cel românesc, o observaţie majoră se impune. Este vorba despre împrejurarea istorică esenţială că, spre deosebire de Peninsula Balcanică şi de Panonia, spaţiul carpato‑dunărean nu a cunoscut stabiliri masive de migratori păgâni proto‑bulgari sau unguri (cazul Alba Iulia fiind doar un episod), aşezaţi peste o populaţie romanică de vechi creştinism din epoca latinităţii antice. Pe cale de consecinţă nu au existat nici monumente apte a impresiona prin opulenţă, dimensiuni şi ostentaţie. E şi motivul pentru care vechile noastre cronici nu au menţionat primele monumente ale românilor de la Câmpulung, Curtea de Argeş şi Rădăuţi alt­fel decât cu epitete simple şi sobre: „mari şi frumoase”. Nu o modestie a ctitorilor – Basarab I sau Petru Muşat deţineau sume importante despre care izvoarele fac menţiune –, ci spiritul cumpănit al unei latinităţi răsăritene de venerabilă creştinătate a putut izvodi monumente armonioase ca dimensiuni şi decoraţie din veacul întemeietorilor de ţară, caracterizând un spaţiu românesc fără aşezări de migratori, fără convertiri. În formarea Europei acest specific al romanicilor Orientului rămâne fundamental.

■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia

Note:
[1]  Cartea fundamentală pentru aceasta continuă să fie cea a lui Christopher Dawson, The Making of Europe. An introduction to the History of European Unity, Londra, 1932 (sub alte titluri în versiunea franceză din 1934 şi din 1960)
[2]  Parţial ea se regăseşte în studiul meu „Monumentum princeps” et genèse d’Etats en Europe Orientale au Moyen Age, în Roumains et Balkaniques dans la civilisation sud‑est européenne, Bucureşti, 1999, p. 87‑135
[3]  A. Djurova, L’intégration du monde slave dans le cadre de la communauté orthodoxe (IX‑e‑XII‑e siècles) Notes préliminaires, în Harvard Ukrainian Studies, XII‑XIII, 1988‑1989, p. 647
[4]  V. Lazarev, Old Russian Murals and Mosaics from the XI to the XVI century, Londra, 1966
[5]  R. Theodorescu, Descoperiri arheologice la Alba Iulia şi o creştinare a ungurilor, în Memoriile Secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie, seria IV, tomul XXXVIII, 2014, p. 81‑89
[6]  Sv. Radojčić, Geschichte der serbischen Kunst, Berlin, 1969, p. 21‑25

Răzvan Theodorescu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Razvan Theodorescu

Răzvan Theodorescu s-a născut 22 mai 1939, București. Istoric de artă, doctor în ştiinţe istorice Preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române.  Secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene. Profesor la Universitatea de Arte. Membru [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest