Istorie – Documente – Politică

Postmodernitatea şi criza identităţilor

Etimologia ne spune ca originea cuvântului identitate stă în etimonul latin idem, acelaşi, identidem, în mod repetat; identitatea ar fi, deci, o trăsătură în jurul căreia se formează un anumit grup social şi cultural. În premodernitate, identitatea tare a indivizilor era apartenenţa religioasă; a fi creştin şi, subsecvent, a aparţine unei anume denominaţii creştine (o variaţie a identităţii) erau elementul central în autodefinirea indivizilor şi în perceperea lor de către ceilalţi. Regăsim aici ideea creştină că toţi oamenii, indiferent de trăsăturile individuale, sunt egali prin însăşi natura lor, ca o consecinţă a faptului că au fost creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui. În acest context, identitatea păstrează sensul etimologic de trăsătură comună. Religia creştină a furnizat nu numai elementele care au alimentat nevoia metafizică, dar a fost şi un cod etic şi estetic, cu rol de liant în societatea premodernă. Apartenenţa locală urma imediat identitatea religioasă ca identitate tare. Stimulat de individualismul Renaşterii şi al Reformei, sistemul social modern‑liberal a îndepărtat individul de comunitaţile „organice”, de vechile sisteme sociale. Odată cu modernitatea, care conţinea în sine sâmburele atomismului, pe fondul protestantismului, al raţionalismului, al urbanizării şi a destrămării vechilor relaţii sociale, identitatea religioasă a pierdut întâietatea în faţa identităţii etnice, etnicitatea înglobată în statul naţiune devenind element identitar principal în secolul al XIX‑lea şi în prima jumătate a secolului al XX‑lea.

Începând cu decada anilor ’50, debutul postmodernităţii, cu preferinţa ei spre pulverizare, pe fondul standardizării vieţii, conceptul de identitate se redefineşte, el restrângându‑se de la sensul de trăsătură care integrează în comunitate la cea de trăsătură individuală. Pe acest fond a început un amplu proces de deconstrucţie, în care istorici de factură marxistă/ neomarxistă/ progresistă au purces la un proces de demitizare a istoriei şi a culturii, demontând evenimentele istorice şi miturile ca pe naraţiuni ale statului opresiv şi manipulator; acestui proces i‑a căzut victimă şi identitatea etnică ca identitate tare. Libera circulaţie a persoanelor, a capitalurilor, forţa mijloacelor de comunicare în masă, universalizarea limbii engleze, ajunsă o lingua franca cunoscută practic pe tot globul, o limbă co‑maternă, au fost de natură să diminueze forţa identităţii etnice şi să slăbească conceptul politic de ţară, dar şi pe cel cultural de patrie. Pe de altă parte, anomia socială ce a însoţit pulverizarea postmodernă a dizolvat relaţiile sociale şi spirituale care făceau din existenţă o experienţă semnificativă, consistentă.

Postmodernitatea a privilegiat principiul diferenţei în defavoarea principiului identităţii, marcând o victorie efectivă a nominalismului; negând ceea ce devenise, omul postmodern a pornit în căutarea acelor elemente care îl diferenţiau de grupurile sociale în care se formase. Globalizarea şi suprastructurile statale au adus cu sine identităţi vagi, pur instituţionale, asumate însă în cursa postmodernităţii pentru diferenţiere. Exacerbarea ideii de diferenţă a dus la multiplicarea diferenţelor şi la accentuarea identitară a acestora, exacerbate la rangul de identităţi tari. Au fost aduse astfel în prim‑plan identităţi care în modernitate erau considerate slabe, nedefinitorii. Identităţile slabe, tocmai pentru că sunt slabe, sunt obligate să fie acte de creaţie continuă, afirmative, care au nevoie să fie permanent puse în faţă, în bravadă, compensând lipsa lor de substanţă şi de relevanţă cu o afirmare obsesivă, victimizată; ele nu sunt realităţi obiective. Postmodernitatea neomarxistă a deconstruit identităţile tari, tratându‑le ca pe naraţiuni, şi a încurajat identităţile dihotomice, negarea unei identităţi având valoare identitară.

În timp ce vechile identităţi erau în mare parte subînţelese, ele nefăcând subiectul unei parade identitare (religia, naţiunea, apartenenţa la o cultură sau la un curent cultural, asumarea unei ideologii politice), identitaţile slabe devenite tari sunt afirmate violent şi narcisist. Identităţile ocazionale (pro sau antivaccinist, spre exemplu) ajung identităţi tari, capabile să creeze ample dezbateri şi clivaje, dându‑li‑se semnificaţii ideologice (antivacciniştii sunt premoderni, iar vacciniştii sunt moderni), pe când identităţi cu slaba relevanţă (vegetarian, de exemplu, sau fan al unui club sportiv) ajung să pară definitorii, angajând în jurul lor o întreagă pseudocultură, alimentată de mass‑media în mod obsesiv. În postmodernitatea globalizatoare, televiziunea (un mediu de comunicare dominat de superficialitate şi de o experienţă vagă, difuză şi nerelevantă a valorilor), cu bricolajul ei de reprezentări, este vitală pentru construcţia şi pentru afirmarea identităţilor slabe, acestea depinzând vital de acest mediu de comunicare.

■ Romancier, eseist

Mirel Taloş

Total 0 Votes
0

Mirel Taloș

Mirel Taloș s-a născut în 1973. A absolvit Liceul de matematică-fizică din Zalău în 1992. Studii de filologie hispanică și română la Universitatea București (1992-1996), încheiate cu o teză de licență despre romanul politic al lui Mario Vargas Llosa. În 1999 a absolvit și Facultatea de Științe Politice a SNSPA, cu lucrarea „Partidele politice în România postcomunistă. O analiză a partitocrației”. Din 2007 până în 2016 a fost deputat, membru al Comisiei de cultură, arte și mijloace de informare în masă a Camerei Deputaților, raportor al comisiei pentru mass-media. A elaborat și susținut inițiative legislative în domeniul artelor și al mass-media. A publicat Partidele politice în tranziție (Editura Libripress, 2002) și Îndrumar în liberalismul politic (Editura Curtea Veche, 2004, cuvânt-înainte de Constantin Bălăceanu-Stolnici). A fost senior editor al publicației Cadran politic (2005-2008) și senior editor al publicației Perspective politice (2004-2007). A fost reprezentant al prim-ministrului în comisia bursei speciale Guvernul României (2005-2007). Este membru al Consiliului de conducere al Institutului de Studii Liberale, pentru care este și lector. Face parte din conducerea Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film (UARF), secțiunea „scenariu de film”.

A debutat în literatură cu trei proze scurte în revista Conta în 2012 (Uniformele blestemate, Vin tractoarele, Jido Szappan). A mai publicat proză scurtă în revistele România Literară, Contemporanul, Caiete Silvane, Convorbiri Literare şi Literatorul. A publicat romanele Colecționarul de nuduri (Editura RAO, 2018, prefață de Mircea Platon, Premiul pentru volum de debut al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru volum de debut al Revistei Convorbiri Literare, Premiul pentru volum de debut al Revistei Contemporanul) și Undeva în Transilvania (Editura RAO, 2019, prefață de Nicolae Breban). A publicat scenariile de film Casa de pe fundul lacului (în volumul colectiv Utopia, Editura Eubeea, 2018) şi Forţa inocenţei (în volumul colectiv de scenarii de film Cartea cu scenarii, Editura Universitară, 2019). Este titular de rubrică la Revista Contemporanul.

Articole similare

Un comentariu

  1. in fine, cam ce ar vrea sa spuna articolul, ca o concluzie “tare”? fiindca daca exista identitati “tari” si “slabe” atunci concluzia “slaba” e ca e “sublima dar lipseste cu desavarsire”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button