Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Aspecte moderniste ale filosofiei lui Blaga

Aspecte moderniste ale filosofiei lui Blaga

Blaga însuşi consideră că ideea centrală a întregii lui filosofii este cea de mister. Misterul s‑ar „ascunde” în spatele fiecărui obiect sau fenomen, constituind un fel de „în sine” al acestuia care poate fi parţial revelat, dar niciodată cunoscut…

Asemenea marilor existenţialişti moderni, dar şi altor personalităţi din domeniul ştiinţei şi al culturii, Lucian Blaga a fost în acelaşi timp filosof şi artist. Regăsim în opera sa artistică, deşi într‑o mai mică măsură decât la existenţialiştii francezi (Camus şi Sartre, de exemplu), motive şi teme filosofice.

Este cunoscută, de exemplu, adversitatea lui Gh. Bogdan‑Duică şi a lui Fl. Ştefănescu‑Goangă faţă de filosofia, considerată „neştiinţifică”, a lui Blaga. Lucru pentru care acesta nu a fost primit decât târziu, după moartea lui Bogdan‑Duică, la Universitatea din Cluj. Dar cursurile sale nu au avut o audienţă deosebită, Blaga neavând în plus nici aptitudini oratorice. Cert este că filosofia lui „n‑a prins”. Constantin Noica, în ciuda admiraţiei pentru omul şi filosoful Blaga, i‑a reproşat întotdeauna faptul că nu a avut discipoli. „Unde sunt blagienii?”, zicea Noica.

Ce‑i drept, perioada anilor ’40‑’48 nu a fost deloc stimulativă pentru preocupările filosofice, iar ce a urmat după ’48 a fost un adevărat dezastru care a pus în primejdie până şi existenţa fizică a lui Blaga. Lucrările sale filosofice au început să fie republicate târziu, într‑un climat ostil, după mai mult de o jumătate de secol. Eonul dogmatic din 1931 a fost republicat abia în 1983. Or, chiar în condiţii obişnuite, trecerea atâtor ani nu ar fi fost în favoarea receptării entuziaste a unor lucrări filosofice aproape uitate. Din această cauză, opera filosofică a lui Blaga trebuie apreciată în contextul cultural al apariţiei sale.

Blaga însuşi consideră că ideea centrală a întregii lui filosofii este cea de mister. Misterul s‑ar „ascunde” în spatele fiecărui obiect sau fenomen, constituind un fel de „în sine” al acestuia care poate fi parţial revelat, dar niciodată cunoscut ca atare şi deci transformat în non‑mister. În Schiţa unei autoprezentări filosofice din 1938 (publicată de noi în Revista de filosofie, nr. 3‑4, 1990), Blaga face legătura dintre „mister” şi „lucrul în sine” al lui Kant. În acest sens, el se înscrie pe linia „filosofiei vieţii” care continuă direcţia Schopenhauer‑Nietzsche din filosofia contemporană.

Este vorba despre reducerea întregii filosofii, din perspectivă categorială, la „existenţa reală”, numită şi „lume” sau „viaţă”. Aceasta este o categorie târzie a filosofiei, care apare pe plan conceptual ca rezultat al acţiunii umane asupra existenţei brute, acţiune bazată pe dezvoltarea gândirii, în special a facultăţilor sale intelective, concretizate într‑o realitate corespunzătoare: ştiinţifică, estetică, morală, juridică şi politică. Dacă nu se ţine cont de acest lucru, cum procedează Schopenhauer, atunci „lumea”, considerată ca ceva dat ca atare, în care omul este pur şi simplu „aruncat de soartă”, devine un mediu straniu, cu tot felul de ciudăţenii inexplicabile. Un fel de organism care ascunde o voinţă proprie, obscură, misterioasă. Această „voinţă” apare în diferite ipostaze: voinţă de putere, elan vital, forţă de acţiune, destin, spirit sau suflet al locului, la diferiţi filosofi, pe care Blaga îi menţionează adesea ca surse de inspiraţie: Frobenius, Simmel, Spengler, Keyserling. Pe această linie, el urmează mai degrabă modalitatea vagă în care vorbea Dilthey despre însinele lumii ca „mister inefabil”.

Blaga s‑a inspirat din operele acestora, dar s‑a şi delimitat de principalele lor idei, aducându‑şi propriile contribuţii. Oricum i‑am zice „însinelui inefabil”, este cert că niciunul dintre filosofii vieţii nu i‑au acordat decât o atenţie principială, în sens kantian. Or, Blaga însuşi consideră că, în lucrările Eonul dogmatic şi Cunoaşterea luciferică, „supune pentru întâia oară în istoria filosofiei unei analize şi examen minuţios însăşi ideea de mister”. S‑a străduit, consideră el însuşi, „să găsească un fel de coordonate geometrice de determinare a acestei idei, arătând nenumăratele variante posibile ale ideii de mister”.

Dar aceasta înseamnă că Blaga, nu numai principial, ci efectiv, era înscris pe linia filosofiei moderniste a începutului de secol, iar prin sursele de inspiraţie nietzscheano‑spengleriene făcuse deja primii paşi pe drumul postmodernismului filosofic.

Filosofii vieţii au fost adversari ai logicii în genere şi ai logicii intelectului în mod special, sau a „inteligenţei” cum îi zicea Bergson. Aceasta, pe motivul că intelectul este aplicabil materiei inerte, anorganice, şi nu vieţii ca atare. În plus, în orice accepţie, „însinele inefabil” nu este nici inteligibil, nici raţional. Deci, scapă oricărui control logic.

Blaga nu s‑a mulţumit cu astfel de enunţuri vagi. Considerând misterul ca ţinând de domeniul transcendenţei, pe linie kantiană, el caută argumente din ştiinţele vremii (fizică, microfizică şi biologie) pentru a dovedi că orice consideraţiuni care depăşesc concretul perceptibil senzorial (cu sau fără ajutorul aparaturii moderne) conduc la enunţuri contradictorii, antinomice, paradoxale. Ceea ce, în accepţia lui, le scoate din sfera logicului.

Tenta postmodernistă a acestor afirmaţii rezidă în refuzul categoric al acceptării oricărui tip de logică în domeniul predilect al filosofiei, şi anume în metafizică. Ceea ce conduce la discreditarea ei principială ca domeniu al iraţionalităţii.

Cazurile pe care le pune Blaga în discuţie, cele din domeniul microfizicii, de exemplu, sau din domeniul matematicii transfinite, erau pe atunci în plină vogă. Pe linie modernistă se încerca, pentru salvarea logicii şi deci a filosofiei în genere, elaborarea unor sisteme formalist‑moderniste în care să poată fi acceptate enunţuri antinomice. Este vorba chiar despre anii ’30, în care lucrează în această direcţie savanţi ca: Barzin, Errera, Glivenco, Heyting, Kolmogoroff. Pe Blaga nu‑l interesează însă direcţia logică. Or, aceasta a continuat cu elaborarea unor logici ale mecanicii cuantice (Birkhoff şi von Neumann), ale complementarităţii (Destouches‑Fevrier), logici fără negaţie (F.C. Griss), afirmative (van Danzig) sau efective (P. Lorenzen), în care, prin restricţii formaliste, nu mai sunt valabile anumite legi logice, cum ar fi aceea a terţului exclus sau a noncontradicţiei.

Refuzul principial al lui Blaga faţă de aceste logici, şi explicit faţă de logica lui Hegel, se bazează pe faptul că ele, într‑o formă ori alta, anulează contradicţia şi antinomicul sau le evită. Într‑adevăr, într‑un calcul fără negaţie nu mai este valabilă legea noncontradicţiei, dar nu mai apar nici enunţuri contradictorii care să se opună ca negaţia faţă de afirmaţie. Situaţie analogă sintezei lui Hegel în care se „topeau” contradicţiile prin depăşire sau integrare. Or, considera Blaga, pe linie gnoseologică, odată „deschis”, un mister, deci o situaţie antinomică, el poate să fie atenuat, permanentizat sau potenţat. Este vorba, zice Blaga, de trei direcţii, dintre care două sunt opuse şi una ocupă oarecum mijlocul între ele, dar nici una nu conduce la anularea misterului sau a contradicţiei, căci „misterul nu e convertibil în nonmister”.

Idei asemănătoare întâlnim şi la Ştefan Lupaşcu, în legătură cu problemele microfizicii. El îl critică pe Hegel, dar şi pe „succesorii săi, până la omul de ştiinţă contemporan”, pentru faptul că antiteza lui Hegel există virtual în teză, dar aceasta este atunci actuală, iar prima virtuală şi invers, dar în sinteză dispar ambele. Lupaşcu vorbeşte şi el despre trei stări caracteristice pentru contradictoriu: actualizarea, potenţializarea şi starea de echilibru dintre acestea, cu deosebirea că stările nu se mai referă, ca la Blaga, la contradicţia ca atare, ci la cele două componente ale acesteia. Când una este actualizată, cealaltă este potenţializată şi invers.

Nu sugerăm nici o eventuală „inspiraţie” de la unul la celălalt. Lupaşcu, în orice caz, scrie cu mai mult de un deceniu după Blaga şi adoptă poziţia modernistă de elaborare a unei logici dinamice a contradictoriului, cu care Blaga, principial, n‑ar fi fost de acord. Indiferent însă de orientare, publicarea, în Franţa, a unor lucrări filosofice asupra fenomenelor microfizice într‑o interpretare analogă celei blagiene, şi aceasta până spre anii ’80, când mai scria Lupaşcu, dovedeşte implicit şi modernitatea gândirii lui Blaga.

Acesta este însă numai un aspect al filosofiei sale, care se înscrie pe linia filosofiei vieţii. Am putea să‑l numim aspectul referitor la adâncirea interpretării misterului inefabil. Este o variantă a direcţiei hermeneutice din această şcoală. Blaga a mers însă şi pe celelalte două direcţii: de axiologie şi de filosofia culturii, pe care le‑a şi ilustrat cu două trilogii: a valorilor şi a culturii. Situându‑se cu ambele în plină modernitate.

■ Scriitor, filosof, profesor universitar, membru al Academiei Române

Alexandru Surdu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alexandru Surdu

Alexandru Surdu, filosof, membru titular al Academiei Române. S-a născut la Braşov (24 februarie 1938). A absolvit Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1952–1955) şi cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958–1963). A studiat logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest