Istorie – Documente – Politică

Dinspre grădină înspre oraş

Utopia, tentaţia aducerii raiului pe pământ prin pura voinţă umană, acest demers care ţine nu doar de construcţii intelectuale abstracte, ci şi de programe sociale şi politice activiste este o preocupare constantă a omului în toată istoria lui de până acum, manifestându‑se cu regularitate pe planuri mai mici sau mai mari, de fiecare dată degenerând în distopii atunci când trec pragul mentalului în concret.

Spre deosebire de doctrina creştină, prevalentă în Evul Mediu, în care nostalgia grădinilor mănăstireşti şi a celor imaginare era legată de un fel de utopie spirituală preistorică, localizată în Geneză înaintea căderii în istorie, paradigma modernă, începând cu romantismul, invocă un trecut secular, apropiat şi idealizat, din care au rămas doar ruine arhitecturale convenabil amplasate într‑un peisaj special amenajat. Atitudinea romantică a devenit definitorie pentru majoritatea societăţilor utopice moderne, imaginare sau reale, care deplângeau decadenţa urbană şi militau pentru întoarcerea către o viaţă mai simplă, asemenea celei dintr‑un trecut în care omul era în armonie cu natura. John Ruskin făcea referire la idealul trăirii feudale din timpul regelui Arthur şi la cetatea Camelot, ca model pentru oraşul de secol XIX pe care îl găsea revoltător de urât. Contemporanul său, William Morris, imaginează o lume în News from Nowhere, în care naratorul doarme timp de 150 de ani pentru a se trezi într‑o societate în care cetăţenii locuiesc într‑un peisaj rural reîntinerit.

Thomas Morus, cel de la care s‑a şi preluat denumirea acestei gândiri „utopice”, scria despre grădinile locuitorilor din Aircastle că sunt îngrijite de locuitori nu doar recreaţional, ci şi competiţional, acesta fiind unul dintre interesele fundamentale ale orăşenilor. Istoricul Dennis Hardy descrie rolul fundamental pe care natura îl are în întreaga istorie a utopiilor şi defineşte două tendinţe principale în alcătuirea lor: grădina – ca parte subordonată a oraşului – şi oraşul – ca parte inclusă a grădinii. Prima categorie include Utopia lui Morus, legendarul tărâm Cokaygne, celebru în Evul Mediu, în care alimentele preparate creşteau în copaci şi cădeau direct în gura locuitorilor, sau oraşul sănătăţii – Hygeia, al lui Sir Benjamin Ward Richardson, unde populaţia de 100.000 de locuitori, cu o densitate de 25 de persoane per acru, locuia în case bine ventilate şi luminate, atât împrejmuite, cât şi acoperite de grădini ample. A doua categorie, cea a oraşului‑grădină, a luat avânt în secolul al XIX‑lea, atunci când, pe fundalul industrializării necontrolate, traiul urban a devenit aproape imposibil. Ebenezer Howard, un funcţionar londonez, a iniţiat un proiect de locuire alternativă, în care oamenilor li se promitea pe un ton profetic nu doar o amenajare locativă în armonie cu natura, ci şi o reîntoarcere la valorile morale presupus dispărute:

De acum încolo fără oraşe lipsite de soare, posomorâte şi gri,
Prin conducte construite din cărămidă naţiunea îşi revarsă
Viaţa ei care se împuţinează în chinuri…
Căci tu în armonie cu soarele şi cu aerul curat
Cu iarba confortabilă şi cu florile vindecătoare,
Ai jurat să readuci omului binele său natural,
Ai planificat un Oraş‑Grădină, proaspăt şi cinstit
Unde Munca şi Mintea şi Odihna pot să‑şi unească puterile
Şi bucuros să meargă alături de Fraternitate

Propunerea lui Howard a luat, în timp, forma suburbiilor de pretutindeni, iar imaginea armoniei dintre oraş şi natură a devenit laitmotivul campaniilor lor de publicitate. În 1920, Frank Lloyd Wright duce ideea suburbiei ca model al oraşului‑grădină la un nou nivel. Broadacre City urma să fie un loc în care oamenii se puteau reconecta cu pământul, fiecare casă având un lot de pământ de cel puţin un acru. Nu mai există diferenţă între urban şi rural, acestea fiind unite de maşina care era acum disponibilă la scară mare. Mai mult, eliberaţi de povara proprietăţii private, a creditelor imobiliare sau a chiriilor către un terţ, totul fiind proprietatea statului, oamenii se puteau bucura de un nou fel de libertate, aşa cum Frank Lloyd Wright nota pe panourile de prezentare ale proiectului: Broadacre City este pretutindeni şi nicăieri. Este ţara însăşi care a prins viaţă sub forma unui oraş cu adevărat măreţ. O nouă libertate pentru cei care locuiesc în America: Fără proprietate privată, fără proprietari şi fără chiriaşi.

Proiectul lui Wright nu doar că nu a primit finanţare, dar a şi fost întâmpinat cu reacţii negative. Utopia lui a fost înlocuită cu suburbiile americane tipice, formate din şiruri nesfârşite de case identice şi înghesuite, devenite ulterior punct de plecare pentru mai multe distopii literare. În partea opusă a lumii, în plină „utopie” socialistă, modelul urban al oraşului‑grădină a luat forma cartierelor de blocuri, inspirate de proiectul lui Corbusier, Oraşul Radiant (1924). Structura oraşului ideal era la nivel conceptual inspirat de forma şi funcţiile corpului uman. Privit ca un organism viu, oraşul era format din părţi cu scopuri diferite, dar interdependente. Problema densităţii umane era rezolvată de locuirea verticală, lăsându‑se spaţii suficiente între clădirile de apartamente (unités) atât pentru spaţii verzi, cât şi pentru infrastructura rutieră. Conceptele de bază erau standardizarea şi simetria, precum şi folosirea la scară largă a prefabricatelor. Viziunea modernistă a modelat nu doar oraşele din blocul comunist, ci şi din întreaga lume. În prezent, în multe cazuri, complexele de apartamente de acest fel sunt predispuse la niveluri ridicate de sărăcie şi de criminalitate. (Kohlstedt, 2018)

La fel ca şi Grădina edenică, oraşul utopic presupune o separare de restul lumii. În anii 1940, Richard Buckminster Fuller a dezvoltat o structură care poate cuprinde în ea întregul oraş, pornind de la designul inovator al domului propus de Walter Bauersfel. Oraşul astfel protejat de orice fel de factori exteriori ar oferi locuitorilor săi un mediu superior de trai. O altă formă a utopiei, pe care o găsim ca atare şi în Biblie, este cea a oraşului‑turn, propusă, printre alţii, dar cel mai aproape de a fi construită, de Paolo Soleri. Această arhitectură unică, populată foarte dens, pe care el o numeşte „arcology”, are la bază o motivaţie ecologistă. În mijlocul deşertului Arizona, în anii 1970, s‑a început construcţia oraşului utopic Arcosanti, după planurile lui Soleri, gândit pentru o populaţie de 5.000 de locuitori, astăzi finalizată în proporţie de 3%. La intrarea în oraş pe o plăcuţă se poate citi: „Dacă eşti într‑adevăr îngrijorat de problemele poluării, ale deşeurilor, epuizării energetice, de conservarea pământului, a apei şi cea biologică, de sărăcie, segregare, intoleranţă, izolarea populaţiei, frică şi deziluzie, alătură‑te nouă.” Localitatea are astăzi un maxim istoric de 50 de rezidenţi care îşi produc singuri hrana şi trăiesc în armonie deplină cu mediul înconjurător.

Alte proiecte ale lui Soleri, tot din seria Arcology, sunt Hexahedron, o structură similară morfologic unui pseudocristal, concepută pentru 170.000 de rezidenţi, cu o înălţime de 1.100 m şi diametru de 1.000 m, şi Babel IIC, destinat unei populaţii de 340.000 de oameni, cu înălţimea de 1.050 m şi diametrul de 3.000 m. Acestea sunt doar la stadiul de proiecte arhitecturale, fără ca ele să fi primit vreodată finanţare.

În 2021 au început lucrările pentru Woven City (Oraşul Ţesut), un proiect al societăţii japoneze Toyota, aflat la bazele muntelui Fuji. Conceput ca un microoraş, în care omul să convieţuiască cu inteligenţa artificială şi cu roboţii, Woven City este prezentat ca un prototip al oraşului viitorului, în primă fază fiind un soi de laborator tehnologic şi social, în care viaţa umană să fie îmbunătăţită prin intervenţia tehnologiei. Dimensiunea fizică a oraşului va fi dublată de una virtuală, care include atât un metavers nonmaterial, cât şi o parte de realitate augmentată. Iniţiatorii proiectului declară pe site‑ul lor că se urmăreşte o maximizare a potenţialului realităţii prin îmbunătăţirea acesteia prin tehnologie şi realitate virtuală:

Motivată de scopul îndrăzneţ de a creşte fericirea umanităţii, Toyota îşi extinde domeniul în mobilitatea zilnică a oamenilor, a bunurilor şi a informaţiilor. Woven City reprezintă un pionierat în evoluţia profundă a felului în care societăţile viitorului trăiesc, lucrează, se joacă şi se mişcă.

Scenariul pare a se apropia mai mult de premisele unei distopii, aşa cum s‑a implementat ea în imaginarul colectiv, de fiecare dată când noua tehnologie ameninţa ordinea lucrurilor. De la Frankenstein, opera clasică a epocii victoriene, în care revoluţia industrială răscolea societatea în profunzime, ameninţând şi chiar distrugând meserii întregi, până la celebra Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley, distopiile arată nu doar frica în faţa noului, ci şi rezervele pe care le avem în faţa acestuia, văzute ca derapaje de la o cale naturală care trebuie mereu urmată.

La 20 de ani de la apariţia romanului lui Huxley, autorul a revenit asupra unora din premisele acestuia, în Reîntoarcere în minunata lume nouă, dându‑şi seama că previziunile lui au fost prea optimiste şi că plasa acţiunile într‑un viitor mult prea îndepărtat, în vreme ce ele începuseră deja să se adeverească şi să se manifeste.

■ Artist plastic, critic şi istoric de artă

Dalina Bădescu

Total 1 Votes
0

Dalina Bădescu

Dalina Bădescu (n. 1990, Craiova, România) este pictor, critic și istoric de artă,  vice-președinte al Asociației Experților și Evaluatorilor de Artă din România din 2020, Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, secția Pictură. De asemenea este inginer cadastru și măsurători terestre cu specializarea în domeniul cartografiei istorice.A obținut titlul de Doctor în Arhitectură, fiind absolventă a Școlii Doctorale de Arhitectură UAIUM București, cu teza „Reprezentări ale arhitecturii sacre în arta plastică românească” susținută în 2022. Curator a numeroase expoziții de artă modernă și contemporană pentru muzee și galerii românești, printre care Muzeul de Artă Modernă și Contemporană Pavel Șușară și Muzeul Național al Literaturii Române.Cărți: EKG, 2015,  Artă Gratis, 2018, În căutarea spațiului pierdut (în curs de publicare), Arhitectura Memorială în România (în curs de publicare)

Expoziții personale (selecție):
• POVEȘTI NEMURITOARE – aprilie 2022, Muzeul Național al Literaturii Române, București
• ORFEU ȘI UMBRA – octombrie 2021, Vila Adler, Bienala Albastră- Brașov
• DESPRE MEMORIE – septembrie 2021, Muzeul Județean Gorj „ Alexandru Ștefulescu”, Târgu Jiu
• ORFEU ȘI UMBRA – iunie 2021, Muzeul Național al Literaturii Române, București
• TOT- mai-august 2019, Muzeul de Artă Modernă și Comparată Pavel Șușară, curator Pavel Șușară
• EKG – decembrie 2017, Muzeul de Artă Comparată Sângeorz-Băi, curator Maxim Dumitraș
• Narațiuni – aprilie 2017, Galeria Dignitas, București, curator Corneliu Vasilescu
• Pământul de Sus – noiembrie 2016, Galeria Dialog, București, curator Ruxandra Garofeanu
• EKG – martie 2016, Muzeul Național al Țăranului Român, București, curator Corneliu Vasilescu

Titluri, diplome, medalii: Diplomă de Excelență a Ministerului Culturii Republicii Moldova, Bienala Internațională de Pictură Chișinău, 2021, Premiul III, Bienala Națională de Artă „Camil Ressu”, Galați 2020

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button