Se spune că „Dragostea nu are vârstă”. Cu toate acestea, mulţi sunt îngroziţi când femeile în vârstă se îndrăgostesc de bărbaţi mult mai tineri. Acum câţiva ani, când Macron a început să aspire la preşedinţie cu Brigitte Macron alături de el, mulţi francezi erau convinşi că este gay. Nu ar putea un bărbat mai tânăr să dorească o femeie mai în vârstă cu 24 de ani? În epoca fascismului vârstelor, relaţiile amoroase dintre bărbaţi tineri şi femei în vârstă sunt un tabu, pe care puţini îl pot trece fără a fi ridiculizaţi. Dar există şi excepţii. Annie Ernaux, care a primit Premiul Nobel anul trecut, este acum actuală cu cartea Tânărul, pe care a publicat‑o anul trecut în Franţa. În această carte de 40 de pagini, Ernaux vorbeşte despre o relaţie pasională pe care a avut‑o prin anii ´90, când ea avea 54 de ani, cu un bărbat cu 30 de ani mai tânăr decât ea. Este o carte splendidă, care fierbe de melancolie erotică, reflecţii ascuţite despre clasa muncitoare şi descrieri detaliate ale consecinţelor fatale ale aventurii amoroase. Ernaux îşi pune propria plăcere mai presus de tânărul iubit, cât şi de aşteptările societăţii faţă de ei doi, întrucât nicio altă plăcere nu depăşeşte plăcerea de a scrie o carte.
În centru este problema deosebirii dintre clasele sociale. Tânărul îndrăgostit e sărac şi are obiceiuri proaste: gustă prin magazine alimentare, joacă jocuri de noroc, ba chiar are şi obiceiuri mai puţin elegante cum ar fi că îşi pune degetele pe gura paharului când nu mai vrea vin sau îşi şterge gura cu o bucată de pâine. „Mai înainte, mă simţeam ca o fată din popor. Împreună cu amantul meu, eram o femeie din clasa de mijloc”, scrie Ernaux în stilul ei maiestuos şi treaz. Dar aparenta libertate de mişcare a lui Ernaux între clase creează, în raport cu detenţia tânărului în propria sa clasă, o relaţie cel puţin asimetrică. Ea plăteşte de obicei călătorii şi tot felul de lucruri pentru el, pentru a câştiga timp, pe care altminteri el l‑ar fi irosit pe munci mărunte.
Eliberarea feminină este aici o copie a bărbaţilor? Da şi nu. Femeile au iubit bărbaţii mai tineri de‑a lungul veacurilor. Una dintre cele mai strălucitoare dintre ele a fost Colette, care a făcut furori în mediul fin de siècle al Franţei cu Cheri al ei. Ernaux a văzut întotdeauna scrisul ca pe o modalitate de a‑şi răzbuna clasa socială. Dar unde este răzbunarea în acest caz? Nu în provocarea burgheziei, ci în încălcarea a ceea ce ea consideră nedrept, şi anume că nimeni nu ridică din sprânceană când un bărbat mai în vârstă merge la restaurant cu o femeie mult mai tânără, care nu pare să fie fiica lui, dar că în sens invers, devine scandalos, chiar considerat ca o formă de incest.
Când Ernaux descrie modul în care ea şi iubitul ei mai tânăr stau întinşi pe saltea, în timp ce farurile maşinilor trec peste pereţii dormitorului prin ferestrele fără perdele, mă gândesc la Iubitul de Marguerite Duras, romanul cult despre relaţia scriitoarei cu iubitul ei chinez. Şi ei zac în camere transpirate, iluminate, înfundate in lupte de clasă şi prejudecăţi. Dar Ernaux pare să viseze constant la un loc dincolo de vârstă şi clasă. Actul de dragoste a lui Ernaux cu iubitul ei este descris ca un palimpsest, al cărui text a fost răzuit şi spălat pentru a fi înlocuit cu un nou text, care nu încetează să se rescrie. Ce se întâmplă dacă se aplică teoriile lui Bourdieu despre capacitatea intelectualului de a scăpa de determinismul social, la această descriere ameţitoare a iubirii care suspendă timpul şi spaţiul? Ei bine, capitalul cultural şi economic al lui Ernaux îi dă putere asupra tânărului, care în multe privinţe pare să urmeze o logică stăpân‑sclav, ce nu este niciodată inversată. Această putere atinge punctul culminant când Ernaux alege să renunţe la relaţie, pentru că a ajuns la un punct în scrisul ei, şi în viaţa ei, când vrea să scrie despre un avort pe care l‑a făcut înainte de a se fi născut iubitul ei. Ea scrie: „Am lucrat nonstop la portretizarea mea şi printr‑o strategie hotărâtă de distanţare asupra refracţiei. În câteva săptămâni când a coincis cu sfârşitul cărţii. Era toamna, ultima a secolului XX. Am descoperit că am fost fericită să intru în mileniul trei singură şi liberă”.
În cele din urmă, cartea lui Ernaux apare nu doar ca o reflecţie melancolică asupra a ceea ce dispare dacă nu este scris, ci doar trăit, o confesiune despre dorinţa extrem de manipulativă de a face dragoste cu cineva, doar pentru a avea despre ce să scrie, ci şi ca un act de perfecţiune ai propiei puteri. Dorinţa de a „răzbuna propriul neam” – expresie folosită de ea în discursul pentru Premiul Nobel, pare secundară, întrucât oricine se iveşte în calea unui scriitor autobiografic este sacrificat pe altarul literaturii. Scrierea lui Ernaux este în cele din urmă o răzbunare a tuturor împotriva tuturor, inclusiv a ei însăşi. O maşinărie de război nemiloasă, dar formidabilă împotriva minciunilor timpului nostru.
Logica violenţei
Moartea lui Nahel Merzouk, francezul de 17 ani, originar din Africa de Nord, ucis de un poliţist, a incendiat Parisul şi oraşele Franţei, acum câteva luni. Violenţa hrăneşte violenţa. Poliţiştii au minţit mass‑media susţinând că Nahel şi ai săi au încercat să‑l lovească pe un poliţist. O înregistrare video de pe un telefon mobil a dezvăluit adevărul. Viaţa poliţistului n‑a fost ameninţată, dar totuşi l‑a împuşcat pe Nahel în piept. Asta i‑a zguduit pe francezi, încât revoltele din suburbiile Parisului din 2005 pălesc. Un coleg psihanalist îmi spune că îi înţelege pe tineri. „Când nimic nu mai este permis, singura libertate e acţiunea ilegală. Când oamenii legii mint, totul devine permis. E ca şi cum părinţii şi‑ar minţi copiii despre lucruri importante. Minciunile devin traumatizante”.
Potrivit Ministerului de Interne, 5.000 de maşini şi 1.000 de clădiri au fost incendiate sau jefuite, inclusiv primării, magazine, birouri bancare şi casa unui politician local. Poliţistul se află în arest, este audiat de poliţişti şi cercetat pentru omor. Câţiva oameni de extremă‑dreaptă au început un fond de sprijin pentru poliţist şi familia lui şi au ajuns rapid la peste un milion de euro. Poliţia franceză e una dintre cele mai ucigaşe din Europa: în Germania o ucidere la zece ani, în Franţa o ucidere în fiecare lună, a notat recent sociologul francez Sebastian Roché. „Poliţia franceză l‑a ucis pe Nahel, pentru că rasismul francez a făcut posibil acest lucru”, scrie un ziar de seară. Dar e rasismul singurul motiv pentru violenţă? „Omul e un lup pentru om”, a susţinut Thomas Hobbes, încercând să înţeleagă conflictele ce apar atunci când contractele sociale sunt rupte. Nu este violenţa o parte constitutivă în natura umană? Da, dar cred că trebuie să creăm mai multe perspective pentru a încadra problema.
Violenţa poliţiei franceze s‑a intensificat drastic de la atacurile teroriste ce au lovit Franţa în ultimii ani, la fel cât şi vestele galbene şi protestele contra reformei pensiilor. Consiliul Europei şi Amnesty International au respins mereu violenţa poliţiei franceze. Mulţi francezi s‑au săturat şi răspund cu violenţă la violenţa poliţiei. Mulţi vorbesc despre răspunsul francez la tragedia lui George Floyd, ucis în 2020 de un poliţist care a primit 22 de ani de închisoare. Vom vedea câţi ani va primi poliţistul care l‑a ucis pe Nahel. Dar problema este violenţa poliţienească sau violenţa politică a statului francez?
De când Sarkozy a retras măsurile preventive pentru inserţiunea socială a tinerilor, violenţa lor a crescut drastic. Macron şi oficialii săi vorbesc despre consolidarea forţei de poliţie şi a sistemului judiciar. Poliţia franceză lucrează pentru a‑şi proteja liderii şi instituţiile statului, nu oamenii. Fiecare a treia persoană de origine arabă a fost oprită o dată în viaţă pentru un control al poliţiei, ceea ce a subminat decalajul dintre discriminaţi şi privilegiaţi. În Franţa trăim într‑un stat poliţienesc care îşi ţine cetăţenii într‑o menghină de fier de când a început pandemia.
Personal, găsesc mângâiere în legendarul Mathieu Kassovitz, directorul de imagine al filmului la fel de legendar Ura (La Haine), care a arătat decalajul dintre suburbiile uitate şi centru, deja la sfârşitul anilor 1990. Acest film spune mai multe despre vremea în care trăim decât majoritatea filmelor lansate în ultimii 30 de ani. Zilele trecute Kassovitz a spus într‑un studio TV că de‑escalada violenţei trebuie să vină de la autorităţi: „Când eşti tânăr, faci prostii, fie că eşti negru sau alb, bogat sau sărac. Sunt tineri în arondismentul 16 (un cartier bogat din Paris) care conduc maşini puternice ale părinţilor la viteze de curse. Un tip alb, dintr‑o familie bogată, oprit de poliţie, riscă să fie împuşcat de poliţist?”
Violenţa poliţiei e rezultatul unei politici inumane care pune securitatea instituţiilor şi interesele capitaliste înaintea celor ale oamenilor. Poliţia e prost plătită, suprasolicitată şi profund dispreţuită de omul de rând. Rata sinuciderilor în poliţie e mai mare decât în alte ţări. Poliţia franceză şi oamenii sunt în aceeaşi barcă. Într‑o bună zi îşi vor da seama şi se vor revolta împreună împotriva violenţei statului şi a contractului social pe care l‑a rupt.
■ Scriitoare, psihanalist şi redactor‑şef la Paletten Art Journal
Sînziana Ravini
