Constantin Lupeanu: Despre Beijing şi câte ceva în plus
Câtă schimbare, într-un timp atât de scurt. Toată lauda pentru liderii Chinei! De la aeroport, porneşti spre oraş pe o autostrdă cu 3-4 benzi pe sens şi întâlneşti, din loc în loc, încrucişări cu inelele circulare ale capitalei Chinei, 8 da, aţi citit bine, opt la număr!
Prieten drag, m-au emoţionat cele transmise de tine. Îţi sunt recunoscător pentru că mă ajuţi, prin acest dialog, să cunosc mai mult, să înţeleg ceva mai bine lumea din jurul meu şi uite că îţi şi dau raportul. Confucius, într-o expunere aforistică, spunea: a şti înseamnă a şti, a nu şti înseamnă a nu şti, iată adevărata cunoaştere. Este un îndemn de a spune lucrurilor pe nume, de a nu-i accepta pe aceia care nu ştiu şi se prefac a
şti, care se proclamă a fi atotştiutori. A cunoaşte, socotim noi astăzi, permite acţiunea. A acţiona sporeşte cunoaşterea, îmbogăţeşte ştiinţa. Cunoaşterea profundă oferă forţă acţiunii. Pentru că nu este de ajuns să ştii, să ai cunoştinţe într-un anumit domeniu, ci se cuvine să şi acţionezi, să pui în practică ceea ce ştii.
La acestea mă gândesc acum. Ajuns aici, într-un oraş îngheţat, cu temperaturi cel mai adesea sub zero grade Celsius (în clipa asta, după-amiaza la ora patru, sunt - 4 grade; uneori, dimineaţa, în drum spre slujbă, simt cum obrajii îmi iau foc, - 10 sau mai mult!). Am ajuns într-o instituţie nouă, de fapt inexistentă, iată că mâine se împlineşte luna şi constat că spusa lui Confucius este bună, pentru că de fapt nu prea ştiam că munca de organizare a unui centru cultural este teribil de complicată, solicită aprobări din toate părţile şi necesită timp, mult timp pierdut fără sens mi se pare mie, sau nu înţeleg eu importanţa birocraţiei.
Altfel, este ok. Am întâlnit prieteni de demult, am organizat o discuţie liberă pe 14 Ianuarie 2015, pentru Ziua Culturii României, am iniţiat cinstirea lui Mihai Eminescu, a doua zi, la Catedra de limba română a Universităţii de limbi străine, am avut întâlniri la cultură, cu scriitori şi artişti, la Asociaţia de Prietenie cu Străinătatea, un fel de minister al prieteniei, sub care fiinţează toate asociaţiile de prietenie, pui apăraţi 
de aripile protectoare ale unei cloşti. Şi aşa mai departe. La sfârşitul lunii voi merge să îmi iau paşaportul cu viza pe un an, după trei săptămâni de la depunerea actelor.
Eu am venit întâia oară într-un Pekin atrăgător pentru noi, europenii, pământ întins şi încins sub cerul fierbinte de sfârşit de Mai, cu case abia ghicite în câmpia largă, cale de vreo 30 de km de la aeroport în oraş. Periferia de atunci a părţii de nord însemna case fără etaj, curţi tradiţionale mărginite pe trei laturi de locuinţe mici, cele mai multe din lut. La stradă erau ziduri cenuşii. În faţa intrării, cel mai adesea fără porţi, în interior era ridicat un paravan din cărămidă, cu scopul ritual de a opri pătrunderea duhurilor rele, dar şi pentru a împiedica scormonitul privirilor indiscrete. Blocuri cu 4 etaje erau hăt în oraş, începând de la Stadionul Muncitoresc. Ajunşi în Bulevardul principal, Changan, Tihna Eternă, care taie oraşul în două pe axa Est-Vest, vreo 17 km, azi de vreo cinci ori pe atâta, trona Waijiaodalou, Blocul diplomatic, de 7 etaje, de la care se întindea, spre Nord, cartierul ambasadelor. Casele erau tot vechi şi mici, mai dichisite, unele cu câte un cat sau două, intram doar în perimetrul Oraşului Imperial, imediat ce treceam de Poarta Jianguo, Costrucţia Patriei! De aici, din acest punct şi până la Palatul Imperial sau până în piaţa centrală, numită tot în conexiune cu imperiul, Tiananmen, Piaţa Porţii Liniştii Cereşti, fiind vorba de poarta sudică a Palatului Imperial, sunt numai patru kilometri.
Asta era în 1968. În 2014, aeroportul mic, ca o haltă de cale ferată dintr-o lume apusă, a dispărut, făcând loc unei ţestoase uriaşe, bine spaţializată, doar că nouă ni se pare cam lipsită de rafinament. Este pe măsura aeropoartelor nemţeşti, utile, dar cu carenţe la capitolul estetic, mi se pare mie. Aeroportul din Singapore, de exemplu, este, în comparaţie cu altele, din Răsărit şi din Apus, expoziţie de artă, muzeu! Surprinzător este faptul că în aceşti patruzeci şi ceva de ani, Beijingul este de nerecunoscut. Şi de fapt reformele economice concepute de Deng Xiaoping au fost anunţate la o faimoasă Şedinţă plenară a CC al PC Chinez, în Decembrie 1980, prin urmare, modernizarea uluitoare s-a produs doar în douăzeci şi ceva de ani! În 1954, vizitând China, George Călinescu a scris că Beijingul este un sat mare. Câtă schimbare, într-un timp atât de scurt. Toată lauda pentru liderii Chinei! De la aeroport, porneşti spre oraş pe o autostrdă cu 3-4 benzi pe sens şi întâlneşti, din loc în loc, încrucişări cu inelele circulare ale capitalei Chinei, 8, da, aţi citit bine, opt la număr! Hoteluri de 4 şi 5 stele sunt deja începând din preajma aeroportului. Unde este câmpul verde care m-a întâmpinat pe mine în Mai 1968? Aeroportul este parcă 
integrat metropolei, legat de aceasta. Oraşul s-a întins, în partea aceasta Nordică, pe cel puţin cei 30 de kilometri parcurşi de mine pe vremuri. Pe tot traseul, în stânga şi-n dreapta, clădiri înalte, într-o sumedenie de ţinute arhitectonice, armonios dispuse. Numai Palatul Imperial din centru, al cărui canal cu apă medieval formează primul inel circular, prima centură a oraşului şi câteva cartiere păstrate intacte în cartierele din vestul oraşului, pentru posteritate şi pentru turism, reprezintă vechiul. Oraşul Beijing este azi o metropolă demnă de secolul XXI, cu 20 000 000 de locuitori, pe o suprafaţă de aproximativ vreo 15 000 km2.
Poluată. Se spune că ar fi una dintre cele mai poluate metropole ale lumii. Asupra acestui aspect voi reveni cândva. Eu văd că respir şi în curând am să renunţ în cea mai mare parte la apa cumpărată în bidoane de plastic, fiindcă voi fierbe apa şi o voi strecura prin două straturi de tifon după ce se răceşte, cum am făcut 15 ani (şi sunt teafăr) şi cum fac milioanele acestea de locuitori. Beijingul este alimentat cu apă dintr-un lac de acumulare imens, de la vreo 70 km depărtare, am fost acolo cândva, se numeşte Miyun, Norii Denşi. Dacă e apă din nouri, să tot bei, fără frică!
Ce să-ţi mai spun? Aştept întrebări. Deocamdată mă opresc şi îţi trimit jumătate din inima mea.
