Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » „Despovărarea” prin mărturisire

„Despovărarea” prin mărturisire

Vi se va părea ciudat să vorbesc eu, de meserie istoric, despre o carte de memorii, care, pe deasupra, este intitulată şi „roman”. Memoriile nu sunt socotite, în teoria surselor istorice, izvoare de prima mână. Ba, mai mult, unii nici nu le cataloghează drept izvoare şi le plasează, alături de jurnale, între formele literare de justificare a deciziilor discutabile din viaţa unor persoane sau personalităţi. Pe de altă parte, copleşit de atâţia oameni faimoşi, intelectuali de stirpe nobilă care ar fi putut vorbi în cunoştinţă de cauză despre această carte, am fost nedumerit la început de invitaţia ceremonioasă a autorului de a vorbi şi eu la prezentarea ei. Nedumerirea se va risipi treptat…

Veţi vedea – cei care nu ştiţi deocamdată – că ne aflăm în faţa unei cărţi speciale, pe care nici autorul nu o consideră de memorii şi, după o atentă lectură, nici eu. Cel puţin nu este vorba despre o carte clasică de memorii. Al doilea subtitlu – Memorii în răspăr şi adevăruri subiective – este înşelător, dar şi grăitor în acest sens. Iar primul subtitlu – Simţuri şi instincte – este şi el derutant, cum a voit, de altminteri, autorul, şi nu numai cu scopul să îndemne la lectură. Cartea, publicată în două volume cu 770 de pagini, mai are un subtitlu – Roman autobiografic – şi mai derutant. Cu toate acestea, în cazul de faţă, pretenţia că „viaţa mea e un roman” – susţinută de mulţi – are o deplină justificare. Atent la atâtea precauţii, am citit cartea cu sufletul la gură, ca pe un roman cu mai multe intrigi incitante şi cu o naraţiune alertă, dar, din deformare profesională, cu ochi de istoric. La capătul lecturii, vă pot asigura că suntem în faţa unei cărţi (şi) de istorie. Nu este numai istoria unei vieţi începute în 1942, în plin război mondial, ci şi istoria unei lumi din secolul al XIX‑lea, al XX‑lea şi de la începutul secolului al XXI‑lea. Pentru mine, lucrarea este şi una de genealogie, ştiinţă auxiliară a istoriei rămasă una de nişă, considerată de mulţi contemporani ai acestei planete, care se grăbeşte prea tare, neinteresantă. La începutul anilor ’90 ai secolului trecut, am avut naivitatea să cred că se va putea statornici la facultatea de istorie un curs de genealogie şi m‑am apucat de lecturi intense şi de despuiat documente, ca să alcătuiesc arbori genealogici. Au venit, însă, simplificările (ca să fiu eufemistic) aduse de „reforma Bologna” şi totul s‑a dus de râpă. Totuşi, mi‑a rămas în minte noţiunea de „înrudire universală” dintre oameni, în sensul că dacă am avea mărturiile necesare ca să coborâm destul de adânc în timp, am constata că mai toţi suntem rude. A rămas celebră, în acest sens, cartea lui Henri Pirenne, numită Mahomet et Charlemagne, în care istoricul belgian demonstra că Profetul Mahomed şi primul împărat creştin al Occidentului medieval, Carol cel Mare, erau rude de sânge. După felul cum scrie despre ai săi, domnul Radu Boroianu ilustrează clar premisele acestei generalizate înrudiri, chiar dacă Boroienii şi Burilenii se individualizează bine şi nu lasă loc confuziilor. Natural, înrudirea aceasta „universală” nu ne egalizează deloc, fiindcă, în cazul unora, intervine educaţia cu ştaiful ei inconfundabil. Familia Boroianu este, fără îndoială, una general‑românească, augmentată de anumite conexiuni din afara spaţiului nostru. Frăţia aceasta moldovenească, oltenească, ardelenească, muntenească şi apoi europeană (extinsă de la Viena până la Madrid) şi americană (după marea risipire a neamului românesc şi a neamului protagonistului nostru) aduce în scenă personaje extrem de diferite ca zestre genetică şi ca destin de viaţă, legate, însă, prin fire doar de autor ştiute, unele foarte trainice, altele mult mai firave. Fireşte, autorul s‑ar fi putut duce mult mai adânc în timp, preţ de mai multe generaţii şi vieţi, dar nu a făcut‑o, deşi a fost ispitit de cineva dornic să‑l convingă că rădăcinile „Bor” şi „Bur” (ale celor două nume de familie) îşi au originea în sfătuitorii zeului dac Zalmoxis (Zamolxis). Cu un dezvoltat simţ al ridicolului, respinge aserţiunea autohtonistă – la modă astăzi, din păcate – aducând în sprijinul său un umor fin, o persiflare sugerată. Altminteri străbunicii, bunicii, părinţii, verii, unchii şi mătuşile, nepoţii, strănepoţii se perindă pe scena vieţii cu dezinvoltură, fiindcă personajul central este de meserie regizor şi critic de artă, adică are instrumentarul necesar spectacolului. Unora li se fac adevărate portrete, altora doar schiţe de portret, alţii sunt apariţii sporadice, după cum le‑au fost şi raporturile cu cel care scrie. Memorabile portrete şi schiţe de portret au în carte Nicolae Breban, Augustin Buzura, Pavel Chihaia, Dan Amedeo Lăzărescu, Emil Constantinescu, Mircia Dumitrescu, Alecu Ivan Ghilia.
La fel de interesante sunt şi celelalte personaje ale cărţii, de la prieteni mai puţin cunoscuţi de publicul larg până la mari personalităţi româneşti şi universale, care şi‑au intersectat destinele sau numai drumurile cu ale autorului. Autorul este om de teatru, dar are şi marele avantaj al frecventării scenei vieţii, fiindcă este om politic, diplomat, conducător de instituţii culturale, călător, iscoditor şi chiar excursionist. Fiind şi un călător în trecut – printr‑o foarte solidă cultură generală şi istorică – are privilegiul de a fi stat la masă cu regii de demult, deşi funcţiile şi responsabilităţile mai recente l‑au adus faţă în faţă şi cu şefi de stat, miniştri, ambasadori recenţi. De aceea, tipologia acestui roman autobiografic este foarte bogată.
Pe unele dintre personaje (câteva zeci bune!) le‑am cunoscut sau le cunosc şi eu – ceea ce‑mi conferă o oarecare credibilitate în însăilările mele: părintele Vasile Vasilachi (îl zăresc ca prin vis la New York, cu ochii iluminaţi de fenomenul „Rugul Aprins”), Ilinca Tomoroveanu (gazda discretă a unei conferinţe despre Octavian Goga), Sanda Şora (venită la o masă rotundă în Casa Iorga de la Veneţia), Bartolomeu Anania (preţuitor al unui iconostas salvat de el, datând de la păstorirea episcopului Vasile Moga), Cristina Zarifopol (membră a exilului românesc american), Matei Cazacu (ghidul meu istoric prin Parisul medieval), Sanda Stolojan (entuziastă, tot la Paris, a „schimbării la faţă a României”), Sorin Dumitrescu (capabil să explice ore în şir secretele „Judecăţii de Apoi” de la Voroneţ), Mircia Dumitrescu (artist înnăscut, admirabil ilustrator de literatură clasică şi modernă), George Banu (cunoscut de mine în ambianţa Sibiului lui Şaguna), Horia Bernea, Pavel şi Maria Chihaia (gazde bune la München), Radu Portocală (coleg de directorat la ICR), Valeriu Râpeanu (cu ale sale ediţii antologice ale unor istorici de marcă), Basarab Nicolescu (ajuns profesor asociat la Universitatea clujeană), Alecu Ivan Ghilia (cu două vorbe scrise de mine, istoricul, ca preambul la o creaţie a sa), Dan Hăulică, Dumitru Dorin Prunariu, Dinu Săraru, Andrei Pleşu, Emil Constantinescu, Sergiu Cioiu, Ion Caramitru (revăzut recent într‑un memorabil Shylock în „Neguţătorul din Veneţia”), Ionuţ Vulpescu, Augustin Buzura (mentor al meu), Angela şi Mircea Martin, Ioan Cristescu, D.R. Popescu, Eugen Simion, Nicolae Breban, Tudor Berza, Răzvan Theodorescu, Tomniţa Florescu, Alex Mihai Stoenescu, Mircea Dumitru, Nicolae Coande, Alex Boureanu (celor doi din urmă le‑am vorbit odată, la Craiova, despre „transilvăneanul” Mihai Viteazul), Horia Bădescu (poetul muntean al Clujului), Dinu Flămând, Daniela Crăsnaru, Virgil Tănase, Constantin Chiriac, Zoe Petre, Felicia Filip, Marin Cazacu, Ioan Holender, Irina Cornişteanu, Sabina Ispas, Pavel Şuşară, Cristian Bădiliţă, Serge Fauchereau, Livius Ciocârlie, Horea Paştină, Mihai Sârbulescu, Sorin Ilfoveanu, Paula Popoiu, Livia Grama Medilanski, Nicolae Noica, Valeriu Stoica, Mugur Isărescu şi alţii. Pe toţi aceştia i‑am cunoscut sau îi cunosc, dar, evident, nu întotdeauna aşa cum îi portretizează domnul Radu Boroianu. Domnia Sa are vocaţia relaţiilor publice, a prieteniilor, a legăturilor dintre oamenii înrudiţi spiritual. A fost şi este, din acest punct de vedere, un privilegiat al sorţii, pentru că a stat de vorbă nu numai cu personalităţi româneşti de acasă, dar şi cu români celebri din exil sau din diaspora şi cu mari spirite universale (ca Jean d’Ormesson). Un român faimos este Constantin Noica, rudă apropiată, altul este Emil Cioran, altul Eugen Ionescu (căsătorit cu Rodica Burileanu, deci, rudă prin alianţă), altul Mircea Eliade, altul Grigore Moisil. Îmi amintesc că odată, la Paris, căutând în Cimitirul Montparnasse mormântul lui Cioran şi nepricepându‑mă să‑l găsesc repede, un angajat amabil al locului mă întreabă: „Est‑ce que vous cherchez le Roumain?”. Văzându‑mă surprins, îmi spune că mulţi vin în cimitir şi că nimeni nu întreabă de cei din mormintele îngrijite de el, ci de acel „Monsieur Cioran, românul care trebuie să fi fost cineva pe lumea asta”… L‑am revăzut în paginile cărţii pe năsăudeanul Grigore Moisil, membru al Academiei, cu tată şi el membru al Academiei, unul dintre cei mai mari numismaţi români. L‑am avut aproape, ca şi cum ar fi fost aievea, pe Mitropolitul Andrei Şaguna, a cărui nepoată Filotheia a devenit o Boroianu, bunica domnului Radu Boroianu.
Aşadar, un motiv pentru care pot şi eu să vorbesc despre carte este caracterul său istoric, de reînviere a prezentului unor oameni care – mulţi – au trăit în trecut. Altul este acest şir de oameni comuni în viaţa autorului şi a mea, astfel încât o mare parte dintre personaje îmi sunt familiare. În fine, ceea ce autorul nu ştie, este o coincidenţă a destinului: de când sunt navetist şi, prin urmare, locuiesc şi în Bucureşti, trec des pe lângă colţul străzii Paleologu cu Negustori şi pe strada Mântuleasa (cu a sa Biserică închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril), pe la Biserica Sf. Ştefan şi prin alte locuri dragi autorului, descrise cu nostalgie în carte. În consecinţă, geografia lucrării nu este pentru mine numai una spirituală, ci şi una teritorială, reală, plină de urmele paşilor unor bucureşteni faimoşi, între care Boroienii şi Burilenii.
Cărţile de amintiri ajung să fie – multe dintre ele – nerelevante pentru cititorii obişnuiţi, fiindcă aceştia nu cunosc personajele şi nici nu pot afla detalii despre unele dintre ele. Cartea de faţă este, însă, populată cu personalităţi de prim plan ale culturii şi politicii româneşti şi europene. În plus, este scrisă într‑o limbă românească pură, curgătoare, neaoşă, neostentativă, plină de sevă. De câteva ori autorul explică pentru cititor unele nume proprii şi substantive comune, alteori trimite discret la dicţionar (ca în cazul pluralului „cercevele”). Ironia este aproape întotdeauna însoţită de bonomie.
Arhitectura cărţii este impresionantă şi, în ciuda personajului central care se cuvine să acapareze întreaga atenţie, naraţiunea se răsfrânge asupra unei societăţi, a unei lumi. La un moment dat, referindu‑se la coeziunea familiei din vremea bunicilor, face un calambur memorabil când se întreabă dacă era vorba despre un stil de viaţă al familiei sau despre o viaţă cu stil a anumitor familii de‑atunci. Toată cartea este presărată cu reflecţii despre viaţa trecută, prezentă şi viitoare, evocările sunt pline de har, iar portretele sunt memorabile.
Iată câteva mostre de idei, comentarii, eseuri: aberaţia „omului nou” din comunism reînviată de neomarxismul contemporan; personalitatea (neînţeleasă de unii critici grăbiţi) a Patriarhului Iustinian, în conivenţă cu „Rugul Aprins”, cu adăpostirea sub aripa sa a indezirabililor regimului comunist; spovedania de la Dragoslavele a acestui ierarh care „plângea adesea a neputinţă”; definirea „inaptocraţiei”; elogiul boieriei; exaltarea ideilor fondatoare ale Europei (clasicismul greco‑latin şi iudeo‑creştinismul); respingerea dihotomiei culturi majore – culturi minore; veştejirea „corectitudinii politice”; importanţa relaţiilor personale în diplomaţie; nevoia restaurării clădirilor istorice ale ambasadelor noastre; proasta înţelegere a noţiunii de propagandă, compromise de regimurile totalitare; fascinaţia Veneţiei „pe care o poţi descoperi în linişte toamna târziu sau iarna”; refugiul în cultură; refugiul în limba franceză şi elogiul francezei; limba latină – prima instituţie a Europei; naţiunile şi naţionalismele; Academia Română cu problemele ei şi cu mulţimea de jalnice academii paralele; lumea tristă a teatrului „corect politic” etc. Toate acestea aduc în atenţie încă o afinitate a mea cu autorul: avem aceleaşi viziuni asupra problemelor ţării, ale lumii, ale culturii, ale istoriei şi aceleaşi opinii despre oamenii care ne‑au populat vieţile amândurora. Pe unii dintre aceştia – poltroni, cameleoni, profitori, dar plini de tupeu – nu‑i cruţă deloc şi, chiar dacă sunt în prim-planul scenei publice, le relevă defectele. Dar o face fără niciun fel de emfază, doar ca să se ştie că nu a putut să fie amăgit de aparenţe. Prin urmare, despre aceiaşi oameni şi despre aceleaşi chestiuni de viaţă, de cultură şi de politică avem cam aceleaşi idei, ceea ce domnul Radu Boroianu a intuit demult, iar eu m‑am convins de acest lucru citind atent prezentele memorii aşa de bine tâlcuite. Iată încă un motiv de a fi scris despre carte.
Viaţa autorului se confundă adesea cu viaţa ţării şi a românilor în aceste decenii de după al Doilea Război Mondial. O caracteristică a sa este solida cultură generală dobândită în familie şi în şcoli bune, cum era Liceul „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti. Continuarea s‑a făcut în Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde predau adevăraţi maeştri ai scenei româneşti, cu serioase studii interbelice, la mari universităţi europene. Mulţi contemporani îşi închipuie că toţi cei care au trăit sub comunism erau troglodiţi, loviţi de proletcultism, un fel de fiinţe gregare şi primitive. Autorul, fără ostentaţie şi fără complexe, arată că lumea în care a trăit nu era aşa. O dovedesc lecturile din literatura română şi universală, instruirea muzicală, cea din domeniul artelor plastice, pe care eroul principal le relevă în chip firesc, fără orgolii, cu o curgere naturală a lor, aşa cum s‑au manifestat ele, în ciuda regimului dictatorial. Aceasta nu înseamnă că nu reiese spiritul malefic al societăţii comuniste, cu apăsarea regimului politic, cu torţionarii, închisorile, Canalul, rezistenţa din munţi, laşităţile, umilinţele, lipsurile materiale etc. Se vede în subsidiar şi un spirit de frondă, o anumită opoziţie surdă, nespectaculară, dar semnificativă, însoţită de speranţa revenirii la democraţie. Domnul Radu Boroianu nu se lamentează, însă, niciodată, manifestă o mândrie de om demn, care nu a putut să fie îngenuncheat ori doborât de circumstanţe.
În primul volum, iese în evidenţă familia autorului, o familie veche, memorabilă, intelectuală, sorginte de care nu face caz. Portretele unora dintre membrii familiei – părinţii, bunicii, unii unchi, unele mătuşi, câţiva veri – sunt trasate în acvaforte, dar cu multă delicateţe şi gingăşie, ca să nu tulbure o anumită ordine cosmică majoră şi o ordine a lucrurilor pământeşti, pline de cuviinţă, de cumpătare, de aşezare. Autorul pare să ne spună indirect că nu există familii vechi şi noi, ci numai familii care‑şi cunosc ascendenţa şi altele ignorante, derivate din spiţe colaterale, fiindcă niciunul dintre noi nu este parte dintr‑o generaţie spontanee. Evident, cunoaşterea istoriei familiei nu ţine doar de curiozitate, ci şi de esenţe, aceasta conferind membrilor încredere în virtuţi şi valori, în perenitatea unor principii şi idei.
Domnul Radu Boroianu nu evocă numai lumea prin care a trecut, ci şi felul în care Domnia Sa a interpretat această lume, gradul în care s‑a încadrat sau nu în regulile ei, modul în care i‑a receptat arta, cultura, ştiinţa şi cheia prin care s‑a raportat la putere şi la exercitarea ei. De aceea, apar în „roman” cronici de teatru, prezentări de expoziţii, planuri de reformare a culturii, educaţiei, a politicii culturale, de reorganizare a Institutului Cultural Român şi a institutelor subordonate lui din străinătate, propuneri de asanare a vieţii politice româneşti, de revigorare a încrederii românilor în instituţiile lor politice, de creştere a rolului României în ambientul ei sud‑est european etc. Din toate răzbat cel puţin două sentimente: unul de neputinţă, de dezamăgire, de tristeţe în faţa unei societăţi care pare în disoluţie, în faţa unei elite politice nevrednice şi nevolnice, needucate şi iresponsabile, pe de o parte, şi altul de încredere în forţa culturii, în valorile artistice, în farul credinţei noastre creştine şi în locul onorabil al românilor în concertul marii familii europene, pe de altă parte. Salvarea vine – ne spune autorul – de la Socrate, Platon şi Aristotel, de la Hamletul lui Shakespeare, de la Eminescu, Buzura şi Breban, cel din urmă constatând demult că „animalele politice” deveniseră „animalele bolnave”. M‑a impresionat elogiul adus lui Marin Sorescu prin comentariile făcute „vărului Shakespeare”, aureolat de tradiţie, de ritual ca formă de viaţă, de descoperirea esenţelor vieţii concentrate în căluşari, în iele, în bâlci/ iarmaroc, în simbolistica fântânii. Aproape de suflet îmi este şi imnul închinat de memorialist latinităţii prin considerarea limbii latine drept instituţie europeană. Latina a modelat destinul continentului nostru, inclusiv la popoarele germanice şi slave, şi aşez pledoaria domnului Radu Boroianu pentru latină în rând cu aceea făcută nu demult de un alt mare spirit al culturii româneşti, Solomon Marcus, veghetor al nostru, situat acum printre stele.
Memoriile acestea „în răspăr”, prezentate nouă ca „roman autobiografic” apar, după lectură, într‑o lumină foarte serioasă. Departe de a fi un simplu răsfăţ al unui om cult şi rafinat, ele reinterpretează lumea în cheie dramatică. Sunt scrise de un om de teatru, cu personaje reale, dintre care un autor, un personaj central, alte caractere. Cartea este împărţită în acte şi scene, cu intrări şi ieşiri din scenă, cu regizor şi scenograf, cu creatori de costume, de sunet, chiar şi cu un sufleor şugubăţ, care nu se ţine întotdeauna de text şi improvizează câteodată. Memorialistul devine dual, ca şi cum autorul şi personajul central ar fi două caractere, diferite şi identice în acelaşi timp. În final, autorul ne spune secretul cărţii: „Pe cei pe care îi dispreţuiesc, de‑abia îi amintesc. Pe cei pe care îi preţuiesc, dar m‑au dezamăgit, îi mai iau în tărbacă. Despre cei pe care i‑am iubit şi îi iubesc, scriu cu drag. Pe mulţi dintre aceştia îi amintesc doar, dar nu‑i diminuez pe ei, ci pe mine”. Este cuprinsă în această parte finală simplă aproape toată înţelepciunea unei vieţi, pe care, din păcate, colegii de orientare politică ai domnului Radu Boroianu au înţeles‑o rar şi au preţuit‑o şi mai rar, dându‑i prilejul adesea să demisioneze cu demnitate din câteva dregătorii care, oricum, nu erau pe măsura amplitudinii sale. Cartea aceasta nu scuză, nu acuză, nu condamnă, nu are accente de ranchiună şi nu trasează nici direcţii de urmat. Este pur şi simplu o confesiune generoasă, care „despovărează” şi lasă o mărturie de viaţă demnă într‑o lume adesea nedemnă.

■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia

Ioan‑Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan‑Aurel Pop

Ioan‑Aurel Pop s-a născut în data de 1 ianuarie 1955, Sântioana, România – este istoric român, profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj (din 2012), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române. [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest