Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia

Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia

Edificat la scurt timp după unirea Transilvaniei cu România şi făurirea statului naţional unitar român, ansamblul Catedralei Reîntregirii reprezintă unul dintre cele mai însemnate simboluri ale istoriei şi culturii noastre în cetatea unităţii naţionale.
Ca veche Mitropolie a Transilvaniei, noua Catedrală are ca hram „Sfânta Treime”, iar portretul lui Mihai Viteazul – care a rectitorit Mitropolia Transilvaniei în 1597 – a fost pictat la locul ctitorilor, în dreapta pronaosului, iar în partea stângă este portretul soţiei sale, Doamna Stanca. Aşezământul a fost înălţat în partea de apus a Cetăţii Alba Iulia (vechiul Apulum), pe locul fostului corp de gardă, fiind înconjurat de monumente istorice importante: la răsărit, Sala Unirii şi Muzeul Unirii, la apus, Platoul Romanilor, la nord, Biblioteca Batthyaneum, şi, la sud, Episcopia Romano‑Catolică şi Dealul Furcilor.

Imediat după încheierea, la 4 iunie 1920, a Tratatului de la Trianon, prin care se confirma unirea cu Transilvania, s‑a hotărât încoronarea lui Ferdinand ca Rege al României Mari, la Alba Iulia. În vederea serbărilor de Încoronare a suveranilor, prim‑ministrul Alexandru Averescu a instituit, la 30 iunie 1920, „o comisiune care să stabilească programul şi să dirijeze lucrările de pregătire a acestei solemnităţi”. (Arhivele Naţionale, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 49/1920, fila 1, 1v)

Preşedinte al comisiei a fost numit generalul Constantin Coandă, care era şi preşedintele Senatului, secondat de secretarul general al Senatului, B. Murgulescu. Din comisie mai făceau parte miniştrii Nicolae Titulescu şi Octavian Goga din partea guvernului, ministrul Casei Regale, N. Mişu, mareşalul Casei Regale, generalul Paul Angelescu; clerul era reprezentat prin Mitropolitul‑primat al României, Elie Miron Cristea. De asemenea, în comisie au intrat şi o serie de specialişti: Nicolae Iorga, Alexandru Lapedatu, George Enescu, pictorii Costin Petrescu şi Arthur Verona, Teodor Jelea – sculptor, arhitect Victor Gh. Ştefănescu şi Cezar Popovici. Din partea primăriei oraşului Alba Iulia, în comisie a intrat primarul Aurel Sava. (Arhivele Naţionale, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 49/ 1920, fila 2). Ulterior, în şedinţa din 1 aprilie 1922, Comisia Încoronării a ales un Comitet de direcţie compus din „Dnii: Anghel Saligny, fost ministru, ca Preşedinte, Gheorghe Popescu, secretar general al Ministerului Comunicaţiilor, Petre Antonescu, arhitect, şi N. Ştefănescu, ing. insp. gen., director al Băncii Româneşti, ca membri”, care au fost confirmaţi ca membri ai comisiei de prim‑ministru. (Arhivele Naţionale, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 14/ 1922, fila 8)

Comitetul de direcţie îşi avea sediul în Palatul Ministerului Lucrărilor Publice.

Iniţial, s‑a propus ca la Alba Iulia să se construiască un pavilion impozant, deschis vederii publicului din toate părţile şi prevăzut spre răsărit cu un altar. Problema a făcut obiectul mai multor consfătuiri între Comisia însărcinată cu organizarea lucrărilor şi Comisia Monumentelor Istorice. La 6 februarie 1921 s‑a acceptat, însă, propunerea lui Nicolae Iorga, privind construirea Catedralei Încoronării. Câteva zile mai târziu, marele istoric şi sfătuitor al Palatului a consemnat o întrevedere, în timpul căreia, spunându‑i Regelui Ferdinand că „încoronarea sub cerul liber ar fi prea ţărănească”, acesta i‑a replicat prompt: ţăranul n‑ar consimţi să facă nunta aiurea, decât în biserică.

Proiectul de arhitectură şi conducerea lucrărilor la Catedrala Încoronării au fost încredinţate lui Victor G. Ştefănescu (Ştephănescu). Acesta avea deja o bună experienţă pentru ceea ce i se cerea să construiască la Alba Iulia. În anii 1905‑1906, făcuse parte din grupul principal de arhitecţi ai complexului de edificii de la Parcul Carol al Expoziţiei naţionale române din Bucureşti. Au fost prezenţi acolo cu standuri de produse specifice zonelor de provenienţă, cu programe artistice tradiţionale, românii transilvăneni, bănăţeni, bucovineni, alături de cei din Vechiul Regat. În acelaşi spirit se făceau şi pregătirile de la Alba Iulia din 1920‑1922, dar nu pentru a pregăti Unirea, ci pentru a o consacra. V.G. Ştefănescu era unul dintre reprezentanţii curentului întemeiat de Ion Mincu, fondatorul şcolii naţionale româneşti de arhitectură. Acest curent, încadrat în renaşterea spiritului creativ, în perioada statului modern român, valorifica elementele construcţiilor din secolele XVII‑XVIII, asimilând totodată mesajul stilului Art Nouveau. Chiar şi o privire fugară poate sesiza asemănarea clopotniţei de la Alba Iulia cu turnurile porţii incintei expoziţionale de la Parcul Carol. La 1920, locul însuşi unde altădată se înălţa ctitoria episcopală (viitoarea mitropolie) a lui Mihai Viteazul avea altă configuraţie. În consecinţă, Comisia Încoronării a ales un alt amplasament, în apropiere, pe latura vestică a Cetăţii şi în vecinătatea Catedralei Romano‑Catolice. La 21 iunie 1921, guvernul Alexandru Averescu supune dezbaterii şi aprobării Adunării Deputaţilor proiectul de lege relativ la declararea de expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor din Cetatea Alba Iulia, str. Aurel Vlaicu, nr. 1 şi 2, în scopul eliberării terenului pentru construcţia Catedralei Încoronării. (Arhivele Naţionale, Fond Parlament, dosar 1945, fila 572)

La sfârşitul secolului al XVI‑lea, printr‑un demers cu semnificaţii confesionale şi politice, Mihai Viteazul a adus în capitala Principatului Transilvaniei elementele arhitecturii bisericeşti muntene, de sorginte bizantină. În lipsa planurilor vechii ctitorii, arhitectul V.G. Ştefănescu a propus Comisiei Monumentelor Istorice, condusă de Iorga, să ia ca model biserica domnească de la Târgovişte, târnosită în 1585, ultimul an de domnie al lui Petru Cercel, fratele voievodului unificator.

Catedrala Încoronării, aşijderea modelului său de la Târgovişte, are un plan în cruce greacă înscrisă, cum sunt, în general, bisericile domneşti sau arhiereşti ale lumii ortodoxe.

Pridvorul deschis se sprijină pe stâlpi şi coloane cu capiteluri compozite. Pronaosul dreptunghiular susţine două turle mai mici, gemene, simetrice faţă de axul edificiului. Pe naos se înalţă turla principală, susţinută de patru stâlpi octogonali, masivi. Absida semicirculară este prevăzută cu o semicalotă. Decoraţia în relief a naosului (rozete, frunze de acant) şi a portalurilor evocă stilul brâncovenesc.

Biserica propriu‑zisă se află în centrul unei incinte dreptunghiulare, lungă de 150 m şi lată de 80 m, cu două pavilioane mari la est – gândite iniţial ca reşedinţă regală – şi două pavilioane mai mici spre vest – care servesc drept locuinţă personalului administrativ – încadrând o clopotniţă înaltă de 60 metri. Pavilioanele sunt legate între ele prin galerii de acces susţinute de coloane şi arcade duble, unele cu capiteluri de inspiraţie corintică, dar de influenţă brâncovenească.

La realizarea acestei catedrale şi a complexului de clădiri s‑a întrebuinţat, pentru prima dată, betonul armat la construcţiile de biserici, în anii 1921‑1922. Proiectele de beton armat au fost întocmite, după un studiu deosebit, de inginerii Dumitru Marcu (1884‑1942) şi Aurel A. Beleş, viitorul academician. Execuţia lucrării a fost realizată de „Antrepriza inginer Tiberiu Eremia S.A.”, sub conducerea inginerului Dumitru Marcu. Unul dintre primii specialişti de la noi în construcţiile de beton armat, Dumitru Marcu creează o şcoală ce formează o întreagă pleiadă de meşteri în domeniul construcţiilor. Când a fost nevoie să se realizeze Catedrala Încoronării din Alba Iulia, într‑un timp care constituie un record, D. Marcu a fost însărcinat cu conducerea şi execuţia lucrărilor. A condus aceste lucrări cu o energie şi o pricepere pe care numai cei care au cunoscut împrejurările grele de realizare o pot aprecia de ajuns.

Catedrala Încoronării are, în plan, o lungime de 43 m, lăţimea de 18 m şi 45 m înălţime până la vârful crucii de pe cupolă. Structura de rezistenţă a bisericii este realizată din beton armat şi zidărie de cărămidă portantă. Deoarece clădirea s‑a aşezat „în locul unor case vechi cu pivniţe afunde, mari” s‑a ales, ca soluţie de fundare, realizarea, mai întâi, a unui radier general de beton armat, pe care s‑a continuat executarea fundaţiilor propriu‑zise. Turla principală s‑a aşezat pe patru coloane de beton armat, iar zidăriile au fost din cărămidă bine presată, adusă de la Cluj, Aiud şi Turda. Până la soclu s‑a întrebuinţat mortar de ciment, de aici în sus mortar cu var.

Piatra de temelie a Catedralei a fost aşezată în ziua de 28 martie 1921.

Aprovizionat din abundenţă şi aflat în permanenţă în atenţia guvernului, şantierul a progresat în mod remarcabil.

Pentru a constata ritmul în care se realizau lucrările, Regele Ferdinand şi Regina Maria se deplasează la Alba Iulia în ziua de 27 aprilie 1921. În acel moment, fusese deja realizat radierul general din beton armat şi se executaseră fundaţiile cu placa aferentă cotei +1,20 m. Cu acest prilej, Regele Ferdinand îi va semna arhitectului Victor Gh. Ştefănescu toate planurile de construcţie.

Despre modul în care se lucra pe şantier aflăm din interviul inginerului C. Grigorescu, „Pregătirile pentru încoronare”, publicat în ziarul Alba‑Iulia din 3 iulie 1921. Se spunea: „Dat fiind termenul scurt în care trebuie să se predeie destinaţiunei sale clădirea, se lucrează cu zor ziua şi noaptea. Numărul mare al lucrătorilor întrebuinţaţi, sprijinul eficace al căilor ferate care pune la dispoziţie imediat materialul rulant şi, mai ales, vigilenţa inginerilor care stând mereu la postul lor de conducere, vreau să deie ceva într‑adevăr monumental, a adus rezultatul ca abia după două luni de la începerea lucrărilor, partea cea mai grea a zidirii să fie realizată”.

La 7 septembrie 1921, şantierul bisericii de încoronare era aproape de final, astfel că la 8 septembrie a fost montată crucea de pe turla catedralei. La 1 decembrie 1921, construcţia Catedralei era terminată. „Nimeni nu bănuia că este posibilă în ţara noastră o muncă în stil mare, făcută «americăneşte», cu mare dispreţ faţă de timp şi spaţiu. Lucrările de încoronare sunt o exemplificare. O privelişte minunată se deschide cercetătorului, în spatele cetăţii pe unde a intrat M.S. Regele şi zice‑se şi Mihai Viteazul. Un turn monumental, aproape isprăvit, legat prin coridoare de reşedinţa regală şi muzeu, în mijloc fiind biserica de încoronare, zidită după stilul şi sufletul românesc, cu gândul primar de a crea ceva armonic şi nu mare.

Schelele sunt deja luate, şi zidirile apar în armonică frumuseţe, dând prilej de contemplaţie estetică cercetătorului. Opera dlui arhitect Victor Ştefănescu va rămâne în istoria artei româneşti, căci spiritul creator se vădeşte pretutindeni”. Se aminteşte şi afirmaţia inginerului D. Marcu: „Întregul material utilizat este numai din ţara noastră, chiar şi marmura roşie din interiorul Catedralei”.

Merită să amintim răspunsul generalului C. Coandă, preşedintele Comisiei Încoronării, dat profesorului Nicolae Iorga când acesta şi‑a dat demisia din comisie, în noiembrie 1921. Motivul demisiei a fost „cheltuieli peste aşteptările opiniei publice şi peste putinţa însăşi a ţării cu finanţele ruinate” la realizarea ansamblului Catedralei Încoronării.

Cităm din scrisoarea generalului C. Coandă:

„Am primit cu mirare demisiunea Dvs. din Comisia Încoronării Suveranilor. Am fost şi mai surprins de motivele ce invocaţi pentru justificarea acestei demisiuni. Aşa dară fără să vă daţi osteneala de a lua cunoştinţă de Darea de seamă ce am făcut comisiunii, fără să fi făcut vreo cercetare prealabilă, vă grăbiţi să ne aruncaţi blamul foarte grav, subsemnatului şi celorlalţi membri onorabili şi distinşi ce compun comisiunea, învinuindu‑ne că am făcut cheltuieli peste aşteptări…

Mai mult, declaraţi că modalităţile de efectuare a plăţilor sunt cu desăvârşire necunoscute şi necontrolabile.

Dacă aţi uitat că aţi fost prezent la toate şedinţele când s‑au hotărât acele lucrări al căror cost vă sperie astăzi şi că nu numai le‑aţi aprobat şi Dvs., dar aţi împins chiar şi cu cea mai mare stăruinţă la cele mai însemnate, vă vom reaminti noi…

În adevăr, pe când Comisiunea întocmise deja, încă de la noiembrie 1920 în lipsa Dvs. în străinătate, un program redus, în care se prevedea pentru încoronarea suveranilor la Alba Iulia un singur pavilion provizoriu, cu un altar…, Dvs., reîntors în ţară, aţi stăruit puternic, în şedinţa Comisiunii de la 6 februarie 1921, ca să se reconstruiască în cetate vechea Mănăstire a lui Mihai Viteazul de acum 326 de ani, cerând să se facă săpături pentru a descoperi fundaţiunile acestui monument dispărut de mult.

Deşi majoritatea comisiunii a fost contra acestor propuneri, Dvs. aţi făcut să intervină alte influenţe şi, după trei şedinţe comune ale Comisiunii Încoronării şi Comisiunii Monumentelor Istorice, s‑a admis părerea Dvs. ca să se reclădească mănăstirea lui Mihai‑Vodă, cu o clopotniţă monumentală şi alte anexe.

Ei bine, ştiţi cât va costa ideea Dvs.! Nu mai puţin de 33 milioane lei…

Doriţi acum să cunoaşteţi şi modalitatea lucrărilor şi controlul plăţilor – pe care le găsiţi necontrolabile pentru Dvs. – Vă rog să citiţi cu atenţiune Darea noastră de seamă, după care vă trimitem un exemplar şi veţi afla cu câtă severitate s‑au urmărit pe şantier cursul lucrărilor şi cu câtă rigoare s‑au verificat de trei ori cheltuielile: de arhitecţii diriginţi, de delegaţii noştri militari în faţa locului şi de serviciul contabilităţii chesturii senatului, ţinându‑se socoteli zilnic de materiale şi zilele de lucru întrebuinţate şi de costul lor.

Dacă costul lucrărilor s‑a ridicat peste aşteptări, Dvs. trebuie să v‑o imputaţi în prima linie, nu nouă, ci Dvs. care aţi stăruit să se facă cea mai costisitoare lucrare…

Lucrările acestei Comisiuni s‑au conceput, s‑au dezbătut şi hotărât la lumina zilei, în şedinţe publice, şi au fost aprobate nu numai de guvern, dar în ultimul resort de M.S. Regele…

În ceea ce priveşte modul în care s‑au executat, vă este pe deplin cunoscut că, cu aprobarea unanimă a Comisiunii şi guvernului, s‑au încredinţat la cei mai reputaţi arhitecţi şi artişti ai noştri…

Iată, Domnule profesor, lămuririle ce m‑am crezut dator să vă dau ca răspuns la motivele demisiunei Dvs., motive care constituiesc, o repet, atât pentru mine, cât şi pentru membrii Comisiunii, care au colaborat onest şi activ la lucrările noastre, o suspiciune jignitoare”. (Biblioteca Naţională, Fond Saint Georges, Arhiva general Coandă, dosar 157, filele 59‑62)

Am insistat asupra acestei scrisori, căci ea reflectă ţinuta demnă şi responsabilă a generalului C. Coandă, care a condus lucrările de realizare a Catedralei Încoronării, în fond, caracterul său remarcabil. Într‑adevăr, atenţia cu care se urmăreau lucrările şi cheltuielile pe şantierul Catedralei este confirmată de rapoartele prezentate, la un interval de 15 zile, de colonelul Libert, delegatul Comisiei pentru Încoronarea Suveranilor, care urmărea situaţia lucrărilor executate, a zilelor lucrate şi a numărului lucrătorilor, cât şi a materialelor intrate pe şantier cu costurile aferente.

Din darea de seamă „asupra lucrărilor executate pe şantierul Alba Iulia în decurs de la 15‑30 noiembrie 1921”, reiese stadiul clădirilor ansamblului Catedralei Încoronării.

Îl reamintim:

„Biserica în exterior este complet terminată afară de scări.

În interior s‑a terminat tencuitul şi urmează a se începe pictatul.

La Reşedinţa Domnească şi muzeu s‑a întrerupt tencuielile exterioare din cauza timpului.

La acoperiş a mai rămas aşezarea ţiglei circa 300 mp.

Clopotniţa s‑a terminat complet afară de montarea balustradelor de la scări.

La portice s‑a terminat apariajul.

La sala de banchete se continuă lustruirea marmurei artificiale, zugrăvitul şi pictatul…”. (Biblioteca Naţională, Fond Saint Georges; Arhiva general Coandă, dosar 157, filele 39‑40)

Şi tot acest volum impresionant de lucrări s‑a realizat în numai 8 luni.

Partidul Poporului, venit la guvernare, pe valul de popularitate al generalului Alexandru Averescu, a reuşit într‑un an şi jumătate să apropie de finalizare principalele obiective ale programului pregătitor pentru încoronare. Confruntat cu atacuri dure venite din toate zonele opoziţiei, guvernul Averescu a căzut.

După scurtul interludiu al guvernului Take Ionescu (17 decembrie 1921 ‑ 17 ianuarie 1922), la conducerea ţării se instaurează guvernul Ionel I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922 ‑ 29 martie 1926).

Ca urmare a noii situaţii create prin dizolvarea Corpurilor legiuitoare, generalul C. Coandă, prin adresa 397/23 ianuarie 1922, îi aduce la cunoştinţă prim‑ministrului că: „Însărcinarea de preşedinte al Comisiunii pentru organizarea serbărilor Încoronării Suveranilor, ce am primit în luna iulie 1920, fiind în legătură cu demnitatea de preşedinte al Senatului, am onoarea a face cunoscut că această calitate încetând cu dizolvarea Corpurilor legiuitoare, înţeleg a mă demite din cea dintâi”. (Arhivele Naţionale, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 14/1922, fila 3)

De asemenea, cere ca Înalta Curte de Conturi să verifice „gestiunea mea până astăzi, spre a mi se da cuvenita descărcare”.

În consecinţă, ministrul Finanţelor, Vintilă I.C. Brătianu, comunică secretarului general al Senatului, prin adresa 248356/7 martie 1922, că „serviciul executării lucrărilor pentru serbările încoronării suveranilor, care s‑au îndeplinit până acum de personalul acelei cancelarii, a fost trecut la Ministerul Comunicaţiilor, unde va fi organizat cu mijloacele acelui minister şi condus de dl. inginer inspector general Gh. Popescu, secretarul general al acelui minister.

Această dispoziţie s‑a comunicat şi Î.P.S. Sale Mitropolitului Primat, care a luat provizoriu conducerea comisiunii”. (Arhivele Naţionale, Fond Senat, dosar 13598, fila 2)

Se solicită a se preda „toate lucrările referitoare la acest serviciu, împreună cu întreaga arhivă”.

La Arhivele Naţionale se găseşte o mărturie clară, în Fondul Senatului, dosarul 13598, a tuturor documentelor predate de serviciul executării lucrărilor ataşat Senatului, Ministerului Comunicaţiilor.

Mai întâi, prin procesul-verbal din 11 martie 1922, au fost predate registrele de contabilitate, dosarele cu actele de cheltuieli şi numerarul existent. (Arhivele Naţionale, Fond Senat, dosar 13598, filele 19, 19v, 20, 20v).

Printre cele 28 dosare cu cheltuielile făcute se găseşte şi un „Tablou. De sumele ce a primit Societatea Întreprinderilor Tehnice de la comisiunea pentru încoronarea Suveranilor, precum şi actele justificative depuse de către societate pentru cheltuielile făcute la Alba Iulia până la 18 ianuarie 1922”. (Arhivele Naţionale, Fond Senat, dosar 13598, filele 17‑18). Menţionăm că plăţile către Societatea de construcţii erau făcute ritmic, de 2 ori pe lună.

Să reţinem, de asemenea, costul total al lucrărilor executate în anul 1921 conform actelor justificative depuse şi verificate – 25.157.278,56 lei. Din această sumă, Societatea Întreprinderii Tehnice primise 22.900.00 lei.

Atenţia şi responsabilitatea cu care erau întocmite şi păstrate aceste documente reflectă grija pe care tehnicienii, dar şi politicienii noştri o aveau pentru cheltuirea banului public în acele vremuri…

Apoi, la 13 martie 1922, delegatul Ministerului Comunicaţiilor, N. Pancu, din Direcţia Generală a Porturilor şi Căilor de comunicaţii pe apă, preia de la Constantin A. Anghelescu, directorul Serviciului legislativ al Senatului, arhiva Comisiei. (Arhivele Naţionale, Fond Senat, dosar 13598, filele 21, 21v, 22, 22v) Amintim din această arhivă câteva dosare: dosarul nr. 1, având 108 file, continuând corespondenţa cu Preşedinţia Consiliului de Miniştri; dosarul nr. 2, având 79 file, continuând lucrările relative la exproprierile de la Alba Iulia; dosarul nr. 5, având 749 file, continuând convenţia cu arhitectul V.G. Ştefănescu şi lucrările de la Alba Iulia. Dar şi dosarele cu actele justificative depuse de Societatea Întreprinderii Tehnice pentru plăţile făcute în contul comisiei pentru lucrările de la Alba Iulia.

Cu surprindere am constatat că această arhivă de valoare inestimabilă pentru istoria construcţiei Catedralei Încoronării – simbolul întregirii ţării –, repet, predată în martie 1922 Ministerului Comunicaţiilor, nu se găseşte. Surprinderea e cu atât mai mare cu cât tot fondul Ministerului Comunicaţiilor, care a funcţionat între 12 iunie 1920 şi 14 noiembrie 1929, mai bine de 9 ani, nu se găseşte. Vreau să cred că este undeva rătăcit, şi nu că a dispărut.

Catedrala Încoronării a fost pictată în interior de Costin Petrescu, care a lucrat în anul 1922 doar scenele cu conţinut sacru, lăsând loc pentru tablourile votive care se vor realiza abia începând cu luna august 1925. Decorul interior a fost întregit de reuşita realizare artistică a catapetesmei altarului, operă a sculptorului C.M. Babic şi a pictorului I. Norocea. Ultima lucrare înainte de sfinţirea catedralei s‑a realizat la începutul lunii octombrie 1922, când au fost montate clopotele.

În octombrie 1922, Catedrala Încoronării a fost sfinţită, primind hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, sărbătoare la care se cinsteşte şi memoria lui Mihai Viteazul.

În ziua de 15 octombrie 1922 a avut loc actul încoronării suveranilor.

Familia Regală a ajuns în curtea Catedralei, după care au fost conduşi înăuntru de Mitropolitul‑primat. În Catedrală a oficiat Mitropolitul Nicolae Bălan, care a citit şi Evanghelia, Mitropolitul‑primat Miron Cristea fiind cel care a rostit „Rugăciunea de Încoronare a Regelui”. După Te Deum şi sfinţirea însemnelor regale (coroana şi mantia) s‑a trecut la actul public al încoronării.

La ora 11, când în întreaga Românie se băteau clopotele bisericilor, iar la Alba Iulia răsunau cele 101 salve de tun, Regele Ferdinand a luat coroana de oţel şi şi‑a aşezat‑o singur pe creştet. Apoi, după ce regina a îngenuncheat, regele i‑a aşezat pe cap coroana.

După această solemnitate, regele şi regina, invitaţii oficiali şi oaspeţii străini au intrat în reşedinţa regală din incintă.

Aici, regele a semnat actul comemorativ al Încoronării: „Spre a chema binecuvântarea lui Dumnezeu asupra acestor măreţe fapte din care a ieşit România Mare şi spre a le da consfinţire în faţa scumpului nostru popor, ne‑am adunat cu toţii la Alba Iulia, străveche cetate a Daciei Romane şi a gloriei lui Mihai Viteazul, şi aici, azi 15 octombrie 1922, ne‑am încoronat eu şi scumpa mea soţie Maria, părtaşa suferinţelor şi bucuriilor mele şi ale ţării”.

De‑a lungul timpului, opiniile referitoare la aspectul Catedralei Încoronării au fost numeroase şi diferite: „Biserica e prea mică, zic unii; e ca un giuvaer, zic ceilalţi. În urmă, şi unii şi alţii convin că, aşa cum este făcută, exprimă caracterul bisericilor noastre. Ca înfăţişare exterioară e modestă, dar cu atât mai bogată în interior. Cred că nici cel mai pretenţios nu poate cere altceva decât acest caracter specific românesc. Aceasta a fost ţinta tuturor lucrărilor încoronării. Monumentalitatea lor nu rezidă în proporţii colosale, ci în alte însuşiri inerente stilului nostru”.

Astăzi, după 100 de ani, timpul a confirmat valoarea Ansamblului Catedralei Încoronării, el fiind înscris în lista monumentelor de arhitectură din ţara noastră.

Nicolae Noica

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest