Eseu - Publicistică

Scutul lui David

Construite toate laolaltă pe întinderea pustiului, într‑un climat deşertic, asprimea şi duritatea ar fi primele caracteristici vii care ţi‑ar veni, în chip firesc, în minte, de cum gândul s‑ar întoarce, în curge­rea‑i blândă, eficientă şi imprevizibilă, spre cele câteva oraşe israelite celebre prin opulenţa lor simplă şi gravă, departe de a fi ostentativă. Asprimea şi duritatea sunt invocate de un prieten căruia nu i‑a plăcut Israelul şi o spunea cu o vădită „conştiinţă încărcată” (Friedrich Nietzsche), simţindu‑se vinovat şi regăsindu‑se în incapacitatea de a‑şi explica sie însuşi, în primul rând, motivele unei asemenea dezamăgiri. Cu toate acestea, primul cuvânt ce‑mi revine tenace, cel puţin mie, în minte de cum mă gândesc la Ţara Canaan – denumirea Ţara Sfântă, cum obişnuim să‑i zicem Israelului, nu e invocată nici măcar o dată în textul Sfintelor Scripturi – este lumină. O lumină mai mereu foarte puternică, toridă în orele amiezilor, mai blândă, spre seară, şi emoţionantă, ca să nu zic, copleşitoare, mai ales în locurile sfinte, îţi dă de lucru, clipă de clipă, te face să o cauţi, să o simţi, urmărind, totodată, cum amfora trupului (în realitate, a celor şapte corpuri ce‑ţi revin din clipa naşterii: corpul fizic, corpul eteric sau energetic, corpul astral ori emoţional, corpul mental, corpul spiritual, corpul cosmic, corpul divin) se umple de fericire, încât te laşi pătruns şi dominat de ea sau te retragi din iureşul ei ce poate deveni, mai cu seamă în orele amiezii, dogoritoare. Am desprins, înaintea tuturor, anume acest detaliu din paleta largă a bogăţiei de întâmplări şi evenimente cuprinse în cele şapte zile în care mă surprindeam ritualic, aproape, că în minte îmi revine versul celanian: „Spune‑mi că Ierusalimul există”. Există şi e atât de frumos, încât de câteva ori, în timp ce sufletul mi se înfrupta din splendorile‑i învăluite într‑o lumină schimbătoare, m‑am regăsit cu respiraţia tăiată. Până a descinde în Ierusalim, însă, mai aveam câteva zile…

***

Dacă dintr‑un impuls ludic am cataloga cetăţile după modul în care unii dintre noi, în intenţia de a înţelege, împart în categorii oamenii în funcţie de una dintre cele şapte Legi ale Kybalion‑ului – lege ce constă în împărţirea lumii în genuri ordonatoare de sens, vibraţii şi energii: masculin‑feminin – cred că Tel Aviv şi Nazaret, Caesarea sau Cana Galileii ar intra în raza primei, să‑i spunem, legi sau energii, iar Ierusalimul, Taborul, Rishon sau Haifa (ca să ne referim doar la câteva cetăţi israelite) sub semnul celei de‑a doua. Sunt departe de a evalua gradul de exactitate al unui asemenea demers ce poate părea, evident, hazardat. Cert e că – instinctiv sau iraţional vorbind – scriu, şi de astă dată, exact cum am simţit când am vizitat aceste localităţi (unele dintre acestea, pe parcursul unui deceniu şi jumătate, de câteva ori), vizibil, aproape, curbate sub teascul istoriei, al legendei, miturilor, credinţei şi realităţilor, adevărurilor şi luminii, de care au avut parte de când există.

Nu exclud că impulsul de a contempla cetăţile edificate sub semnul Scutului lui David (e traducerea literală a expresiei iudaice Maggen DavidSteaua lui David, succint vorbind, un simbol al armoniei şi al protecţiei divine, deşi Cabala îi conferă şi o lectură semnificativ diferită) din unghiul celor două tipuri de energii sau legi, sau principii, care guvernează lumea, s‑a iscat de cum, abia aterizând la aeroportul Ben Gurion, am aflat – cu un amestec de îngrijorare şi speranţă că totuşi, lăsate în Voia Domnului, lucrurile sunt aduse pe un făgaş normal – aflăm, aşadar, că a avut loc un atentat cu trei victime şi (voi fi anunţată în una din zilele viitoare) peste douăzeci de copii rămaşi orfani. În consecinţă, circulaţia spre şi dinspre aeroport e oprită de circa trei ore. Detaliu care nu se resimţea totuşi în agitaţia firească printre bagaje, teste obligatorii şi vameşi, computere sofisticate ce verificau iute identitatea celor abia veniţi, formulare şi cozi interminabile, toate laolaltă urmărite cu un amestec de curiozitate şi uşoară nedumerire detaşată – ori, mai degrabă contrariere, căci furcile caudine ale controalelor fuseseră trecute rapid şi cu succes – senzaţii şi emoţii ce‑ţi oferă totuşi răgazul de a te regăsi liniştit şi perfect echilibrat în uriaşul stup uman din aeroport, el însuşi o cetate organizată fără reproş şi, cu toate acestea, creând emoţii celor cu o sensibilitate arborescentă. Chiar dacă, la o examinare lucid‑calmă, n‑aş fi găsit nici un motiv de îngrijorare, nelinişte sau orice altceva în această ordine de idei, de care eram oricum la planete distanţă, deoarece părea că exist, şi în acele segmente de timp, în aburul poemelor scrise, straniu, nopţile (scriu straniu, fiindcă la mijlocul de aur al vieţii mi s‑a schimbat oarecum ADN‑ul parcă; din bufniţă sau pasăre de noapte m‑am transformat în cu totul altceva care scrie dimineţile, mai ales); da, părea sau, şi mai exact, eu cred că aburul poemelor abia scrise pe parcursul celor câteva nopţi, să fi fost, două sau trei până să‑mi iau zborul spre Ţara Canaan, mă învăluie protector, mă apără şi‑mi deschide uşile. Şi dacă, da‑da, cred aceasta, prin urmare, aşa e! Căci poezia e şi scut; scrisul e şi abur ocrotitor; iar de la Aristotel încoace, scrisul rămâne a fi, spuneam şi cu alte prilejuri, şi prilej de vindecare miraculoasă.

Totuşi, de un incident minuscul avusesem parte şi mă bucur că şi, de astă dată, am luat decizia corectă şi promptă, care cine ştie de ce întâmplare mai puţin fericită m‑a ocrotit. Nici în ziua de azi nu realizez cum am reuşit performanţa de a mă pomeni la ieşirea din aeroport faţă în faţă cu cineva care mă aştepta şi se bucurase atât de tare că, în sfârşit, am apărut, încât în zăpăceala şi emoţia revederii era cât pe ce să‑l urmez. Ceea ce ar fi fost de neacceptat.

– Vrei să spui că te întorci în aeroport după ce ai trecut de toate controalele? Aura, te aştept de o oră aici!

Întrebarea ar fi părut absurdă de‑a dreptul, dacă… Câteodată, absurdul e o faţă cât se poate de concretă a ceea ce numim îndeobşte realitate sau, mă rog, una dintre realităţi.

– Categoric da, am insistat, mă întorc. Când am completat formularele on line, mi‑am luat angajamentul să respect rigorile impuse de autorităţile israelite şi să fac un test Covid şi aici, în aeroportul Ben Gurion. Primul test l‑am făcut la Bucureşti, cu două zile înainte de a‑mi lua zborul spre Ţara Sfântă. Nu mă întreba cum m‑am pomenit aici fără să fac testul, pentru că nu ştiu să‑ţi spun… E limpede că am trecut de toate furcile caudine. Altminteri, m‑ar fi oprit maşinăriile acelea sofisticate…

– E absurd, mi s‑a retorcat cu o voce devenită expresivă. Ai trecut de toate controalele şi examenele vamale! Eşti un om liber. Bine ai venit în Israel.

– Bine te‑am găsit. Da, sunt un om liber şi, chiar dacă e absurd sau doar pare aşa, tocmai pentru că sunt un om liber, deci liber de a alege, voi face testul, îmi voi respecta cuvântul dat. Mi‑am asumat acest angajament şi… Nu mă ispiti, te rog…

– Nu ţi se pare că eşti prea tipicară? retorcase prietenul meu israelit şocat.

– Am promis şi voi respecta cuvântul dat. Punct. Revin cât pot de repede, am zis împăciuitor surâzând şi m‑am întors în acea mare învolburată, extrem de vie, de oameni, fără să ştiu cum se procedează şi unde se fac testele. Şi, în mod cert, uimind binişor vameşii de la ieşirea din clădirea impunătoare, care au rămas sideraţi văzând că mă întorc în burta uriaşului rechin‑aeroport.

Mă aruncasem, iarăşi, în necunoscut cu un amestec de curiozitate şi încredere că tot ce urmează să mi se întâmple are, de bună seamă, un rost şi‑mi va depăşi, ca de obicei, aşteptările şi speranţele benigne şi că, orice temere sau undă de îngrijorare mi‑ar străbate sporadic ţara fiinţei, visele şi aşteptările mele pălesc, de bună seamă, în faţa frumuseţilor ce urmează să fie aşezate, cu iubire şi înţelegere, în pagina vieţii, a fragmentului de realitate ce‑mi revine. Informaţiile obţinute într‑un timp record m‑au ajutat să fac totul ca la carte, e adevărat, asistată – ca să nu zic dusă de mână, aproape! – de actriţa Claudia Motea, un om luminos, frumos, talentat şi săritor, aşa încât cred că peste vreo treizeci de minute am revenit exact la locul de unde mă întorsesem pentru a onora obligaţia de a face testul la intrare în Israel. Aveam pe mâna dreaptă o brăţară de un galben aprins – semnul distinctiv că făcusem testul obligatoriu – care, recunosc cu francheţe, iniţial mă crispase, mârâisem interior; am scos‑o de cum am urcat în maşină şi am pus‑o prevăzător între filele paşaportului.

… Dând o raită înceată prin întâmplările israelite, mă gândesc, iarăşi, cu o recunoştinţă ce se reinventează, clipă de clipă, la acea mână urieşescă, vie, ubicuă, iubitoare, care ştie unde şi în ce fel să ne poarte, pe cine şi când să cunoaştem, ce lecţii anume şi când să ne înveţe, ca să fim pregătiţi, cât de cât pregătiţi vreau să spun, pentru ce urmează, inclusiv pentru momentele cruciale, în care simţi cum îţi fuge pământul de sub picioare şi te… clatini. Acea mână – cum îi spun, în continuare, când aştern aceste rânduri – ştia ceva ce vom afla şi noi, şi anume că peste nici trei luni scurse de la descinderea noastră în Ţara lui Dumnezeu vom trece printr‑o experienţă…, o, Doamne, cum să‑i spun?, la limită?: stingerea din viaţă – după 33 de zile de luptă a Ei şi a noastră – a Mamei mele, a Mamei noastre: Liubovi, înmormântată pe Ostrovul Învierii, la Mânăstirea Cernica – un loc iubit de Ea, sfânta, iubit şi identificat adeseori cu o minune de Om‑prieten: poetul şi călugărul Ignatie Grecu. Loc sacru, iubit şi de noi. Şi cântat de mine în romanele mele în versuri: Ostrovul Învierii, scris după Geniul inimii (în raza poemului biblic Cântarea Cântărilor, cel numit şi Cântarea lui Solomon) pe parcursul unui an, aproape, în 2017, şi publicat acum trei ani. Aceeaşi mână ne‑a adus acolo, în Ţara Sfântă, în faţa unui mare om – Preasfântul Părinte Timotei Prahoveanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor  – care ne va însoţi prin ţara suferinţei de a pierde sfânta matrice prin care am fost aduşi aici, pe pământ, şi, totodată, a bucuriei de a o redescoperi din alt unghi, într‑un registru diferit de tot ce ai simţit şi ai trăit în trecut. Aceste adevăruri, aceste realităţi însă le vom descoperi mai târziu, adică la timp. Emoţionant e că, asistându‑ne, sprijinindu‑ne pe noi (pe mine şi pe fratele meu, Andrei) în suferinţă, Preasfântul Părinte Timotei era astfel pregătit pentru o experienţă la limită similară: naşterea în Cer a Mamei Domniei Sale, Elena. Cum să nu‑ţi regăseşti inima, în asemenea circumstanţe, copleşită frumos de „iubirea nebună” a lui Dumnezeu, ar fi spus Sfântul Macarie, iar pe urmele lui – Paul Evdokimov? Cum să nu te înfrupţi, în asemenea circumstanţe la limită, din dulceaţa ţvetaieviană a „legii mânii întinse şi a sufletului deschis”?

■ Poet, romancier, eseist şi editor

Aura Christi

Total 1 Votes
0

Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut absolut – 1983.

Cărţi de poezie: De partea cealaltă a umbrei, 1993; Împotriva Mea, 1995; Ceremonia Orbirii, 1996; Valea Regilor, 1996; Nu mă atinge, antologie, 1997, 1999; Ultimul zid, 1999; Crini Imperiali, antologie, 1999; Elegii Nordice, 2002; Cartea ademenirii, antologie, 2003; Ochiul devorator, antologie, 2004; Grădini austere, 2010; Sfera frigului, 2011; Tragicul visător, antologie (2013)

Cărţi de eseuri: Fragmente de fiinţă, 1998; Labirintul exilului, 2000, 2005; Celălalt versant, 2005; Religia viului, 2007; Trei mii de semne, 2007; Exerciţii de destin, 2007; Foamea de a fi, 2010; Nietzsche şi Marea Amiază, 2011; Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (2013)

Roman: tetralogia Vulturi de noapte: Sculptorul, vol. I, 2001, 2004; Noaptea străinului, vol. II, 2004; Marile jocuri, vol. III, 2006; Zăpada mieilor, vol. IV, 2007; Casa din întuneric, 2008; Cercul sălbatic, 2010

Albume de fotografii comentate: Europa acasă (2010); Planeta Israel (2010); Uriaşul Gorduz (2011)

Traduceri: Anna Ahmatova, Poezie și destin (2001)

Cărți în format electronic (eBook):

Seria de autor Aura Christi, lansată de www.librariapentrutoti.ro și Editura Ideea Europeană: Tragicul visător, poeme (1993 – 2013), antologie (2013); Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței, eseu (2013); Mitul viului, eseuri (2013); Cercul sălbatic, roman (2013), Casa din întuneric, roman (2013); Trei mii de semne, jurnal de scriitor (2014)

La prestigioase edituri din străinătate i-au fost publicate volumele de poeme Geflüster/Şoptirea, antologie bilingvă, traducere în germană de Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, 1994 (Germania), Elegien aus der Kälte/ Sfera frigului, traducere de Edith Konradt, Pop Verlag, 2008 (Germania), Arkitektura e natës/ Arhitectura nopţii, antologie, traducere în albaneză de Kopi Kyçyku, 2008 (Albania).

A publicat, cu titlul Banchetul de litere, o carte de dialoguri cu personalităţi de seamă ale culturii române. A alcătuit şi a îngrijit numeroase ediţii ca, bunăoară, Romanul Românesc în Colocvii (2001), Breban · 70 (2004), Şocul crizei (2011), Sub semnul Ideii Europene (2011), București în șapte mii de semne (2013) etc.

Premii literare: Premiul pentru poezie al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România, 1993; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1996; Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România şi al Editurii Vinea, 1997; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 1998; Premiul pentru poezie „Ion Şiugariu”, 1999; Premiul pentru roman al revistei Tomis şi al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, Sculptorul, 2001; Premiul pentru poezie al revistei Antares, 2003; Premiul pentru roman al revistei Convorbiri literare, Noaptea străinului, 2004; Premiul „Autorul anului”, decernat de Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, 2007; Premiul pentru roman al revistei Poesis, Casa din întuneric, 2008; Premiul „Opera Omnia pentru poezie” acordat în cadrul Festivalului româno-canadian „Roland Gasparic”, 2009

Poemele sale au fost traduse şi publicate în Germania, Franţa, Belgia, Italia, Suedia, Federaţia Rusă, SUA, Bulgaria, Albania. Este redactor-şef al revistei Contemporanul. În 2003, înfiinţează – împreună cu Andrei Potlog, editorul şi fratele Aurei Christi – Fundaţia Culturală Ideea Europeană şi Editura Ideea Europeană; este unul dintre iniţiatorii Asociaţiei EuroPress şi al Editurii EuroPress – instituţii de un real prestigiu naţional, care au menţinut în peisajul literar revista Contemporanul. (2003 – 2010) Este unul dintre fondatorii Asociaţiei Contemporanul. (2010)

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al PEN Clubului Român și al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

Mai multe informații: http://aurachristi.ro/

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button