Distins, protocolar, elegant, Eugen Simion a fost, poate, cea mai seniorială personalitate a criticii româneşti contemporane. Distant, atât cât trebuie pentru a para mojiciile funciare ori familiarismul agresiv. Discret, cât îi permitea puternica‑i personalitate. Mereu stăpân pe sine, politicos până la exces, îşi îngăduia însă, nu de puţine ori, o ironie subţire, cu care‑şi drapa copioasele delicii interioare, stârnite de variile întruchipări ale neghiobiei.
Dar cum „le style c’est l’homme”, ori poate invers, Eugen Simion a rămas egal cu sine însuşi şi în critică. Cu adaosurile de rigoare ale îndeletnicirii. Care comportă, din plecare, un orizont axiologic ce nu este la îndemâna oricui. Vreau să zic că discursul lui critic păstrează distincţia şi eleganţa omului. Păstrează distanţa (nu însă răceala!) care dă perspectivă judecăţii. Şi, evident, acea subtilă ironie sub care criticul îşi ascundea rezervele, mâhnirile faţă de neîmplinirile scriitoriceşti ori opţiunile estetice în care nu credea, amuzamentele stârnite de veleitarism.
Mai mult încă, acea rezervă, care‑l aşeza în afara trecătoarelor agitaţii existenţiale, i‑a plasat mereu judecăţile aproape exclusiv în orizontul esteticului. Mântuindu‑l, atât cât se poate, de zgura cotidianului. Ca şi înaintaşul său, Eugen Lovinescu, el nu punea prea mare preţ pe spectacolul biografic. Numai că, lovinescian în înţelegerea actului critic, Eugen Simion este călinescian nu doar în scriitură, ci şi în europenitatea cu care înscrie valorile naţionale în peisajul continental. O mărturisesc nu numai „criticele” sale, ci şi acel încântător jurnal parizian care m‑a fermecat la apariţie şi m‑a făcut să‑l aştept, cu legitimă curiozitate, pe Eugen Simion prozatorul. Nu ştiu dacă demonul epicului îl va seduce vreodată. Ceea ce, după ştiinţa mea, nu s‑a întâmplat. Timpul a curs în favoarea actului critic şi a unor ambiţioase proiecte editoriale şi academice, cărora li s‑a dăruit cu fervoare şi consecvenţă.
Celor patru admirabile volume ale ciclului Scriitori români contemporani, fermecătoarei Dimineaţa poeţilor, amplei lucrări despre Eugen Lovinescu şi altor întâmpinări critice li s‑au alăturat seria de Fragmente critice, scrierile despre Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ion Creangă, Ficţiunea jurnalului intim, Genurile biograficului ori Convorbiri cu Petru Dumitriu, lucrări de referinţă care dau măsura înzestrării acestui spirit critic înalt, excelând prin gust, obiectivitate, profunzimea şi eleganţa discursului. Numai că profesorul n‑ar fi fost el însuşi dacă dincolo de izbânzile critice nu s‑ar fi implicat trup şi suflet în coordonarea şi finalizarea unor proiecte editoriale de anvergură: Dicţionarul general al literaturii române, editarea Caietelor eminesciene, seria de Opere fundamentale. Pentru care a plătit, după tipicul românesc, cu hula multora, căci vorba lui Marin Sorescu: „Să te ferească Dumnezeu să faci un lucru ca lumea sau să ai succes! După fiecare colţ stă unu’ cu ciomagul pregătit!”
A dăruit Academiei Române, pe care a condus‑o cu brio timp de opt ani, acel moment de glorie, şedinţa solemnă în onoarea ei a celor cinci Academii ce alcătuiesc Institut de France, eveniment unic în istoria academică franceză din ultimele patru decenii. Se petrecea aceasta în octombrie 2002 şi am fost acolo!
Intelectual şi literat de rasă, a vieţuit sub semnul datoriei faţă de cultura din care s‑a ivit, după perceptele marilor înaintaşi, pe care sminteala contemporaneităţii pare a le fi împins în desuetudine. Ceea ce nu l‑a împiedicat pe academicianul Eugen Simion să rămână egal cu sine însuşi. Adică de neclintit în credinţa misiunii sale de ctitor, întâmpinând asprimile vieţii cu seninătatea aulică pe care i‑o conferea conştiinţa unei opere majore şi tinereţea de spirit pe care şi‑a păstrat‑o în trecerea anilor.
Mântuit de relele lumii prin ,,penitenţa” unei vieţi dăruite literaturii române şi culturii înalte, îşi poate, de‑acum încolo, îngădui tihna şuietelor cu prietenii dragi, Nichita, Fănuş şi Marin, în cafeneaua îngerilor.
■ Poet, prozator, eseist, publicist
Horia Bădescu
