Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Misterioasa lume a durerii

Misterioasa lume a durerii

Mottoul din W. B. Yeats vesteşte, complex şi contradictoriu, în romanul Veronicăi D. Niculescu, Toţi copiii librăresei (Polirom, 2000), o misterioasă lume a durerii. Nota explicativă a autoarei despre ceea ce rar se mai numesc sursele de creaţie (întâmplări „inspirate de experienţele mele şi ale prietenelor mele şi ale surorilor prietenelor mele”) poartă tot un titlu oximoronic: Crunte vremuri minunate.

Cadrul istoric „socialist” crepuscular, cu mici întoarceri în timp, e bine documentat. Mâncarea puţină, căutată din greu. Un copil cere fise pentru telefon, minţind că mama ei este bolnavă, ca să „prindă” la „coadă” pui tăiaţi. Şi fetiţele ştiu bancul despre puiul cu trei picioare, neprins încă să‑i fie arătat lui Nea Nicu. Ele au gândul la băieţi, sex, tânjind după o mâncare mai bună într‑o familie înfometată. Copiii aud şi spun că‑n anul 2000 mâncarea va fi doar din pilule colorate. În loc de mâncare, se „consumă” bancuri. Unul e spus târziu, la maturitatea librăresei, chiar de tatăl ei cândva despotic: „Alo, Miliţia? Veniţi, vecinul mănâncă!” Piticul Mutulică spune doar bancuri politice, despre penuria alimentară ori ura faţă de Nea Nicu. E folclorică povestea cu insul leşinat de foame, în spatele căruia se întinde coada groasă umană, greu învinsă de vânzătorul care deschide magazinul, cel oprit fiind bucuros că e primul. Şi lupii în Trivale sunt mereu înfometaţi. Librăreasa, personajul care uneori e şi naratorul, menţionează că numai despre mâncarea cartelată s‑ar scrie un raft de romane! Cartea documentează satisfăcător despre produsele puse‑n vânzare.

Postul de telefon e cu cuplaj (dublu abonament), şi acela primit după o lungă aşteptare. Televizoarelor alb‑negru li se pune‑n ecran bucăţi de plastic colorat. Un film documentar arată un spital inaugurat fără bolnavi. Mergând la Timişoara, o fetiţă vede la televiziunea sârbilor filme „cu draci”. Ziarele, care ţin loc de hârtie igienică, scriu despre copilăria fericită şi, în 1982, apărarea păcii de bomba nucleară. La radio, doar cântece de slăvire politică.

Repetiţiile de 23 august sunt epuizante. Măcelarul, privind la televizor defilarea, îi înjură pe Ceauşeşti. Când un băieţel e luat de Tovarăşa‑mamă a naţiei, dar îl împinge pentru că arătase ce era de arătat şi o incomoda, cameramanul vrea să nu se vadă gestul. La Piteşti, defilarea se face prin faţa ţăranului răsculat în 1907 cu toporul în mână, gata să‑i atingă pe ştabii locali. La transcrierea textului reportajului din ziar zeţarul repetă insinuant „cu trupurile lor”, făcându‑l pe ziarist să repete aidoma, la cuvintele despre tinerii care „înscriu cu trupurile lor însemnele RSR, PCR, Ceauşescu”.

Violată la 12 ani, în 1972, de ţigănuşul Romică, Silvia se considerase „vinovată”. Violul o va marca până la sfârşitul romanului. Pe Romică (un Romeo pe dos, al unei lumii pe dos?) îl revede fără a fi, desigur, recunoscută. Prietenă cu colegul Sorin de la 14 ani, descoperită şi despărţită de către tatăl ei la 16. Scapă de la violul unor soldaţi, speriaţi de un lup, într‑o plimbare cu Sorin prin pădurea de la Trivale. Dragostea e urmată de sarcină, vinovăţie, „coşmar”. Avortul e risc de moarte şi închisoare. Chiar cuvântul avort nu poate fi rostit, dar prezent şi sugerat cu spaimă. Ştie că dragostea are mereu „interdicţii”. Frica de sarcină creşte când vede o sinucigaşă, în coşciug, îmbrăcată mireasă. Dragostea mortală la propriu. Gravidă la 17 ani, e alungată la sora tatălui din Sibiu, Gina, văduva îndurerată şi iubitoare a soţului sas. Liceana e atrasă de engleză, rusă, română, matematică. Naşte prematur şi îngroapă în Dumbravă un copil de care află copiii intraţi în librărie.

Părinţii ajunseseră cu serviciul la Piteşti din Galaţi, după care tânjesc şi unde vor reveni doar tatăl cu Crinuţa, profesoară la Slatina. Tatăl, inginer petrochimist, e despot, „turbat”. Pensionat, după accidentele de muncă soldate cu destituiri, mutat din Piteşti în Slatina, doar emite bancuri. Chiar Silviei, înstrăinată, tatăl decrepit i‑l va spune tocmai pe cel cu miliţianul băgat la puşcărie pentru întrerupere ilegală de sarcină întrucât prevenise un act sexual între boschetari. Mama, supusă, nefericită, e răpusă de infarct la 46 de ani.

Văzută ca o bunică, mătuşa e o „vitalistă” a dragostei, cu viaţa călcând peste moarte: „Silvia, mortul iubit rămâne cu tine pe viaţă: ca viu. (…) Cu viaţa ta îi dai viaţă”. Tânăra care experimentează dureros euforic (de la gânduri de sinucidere la iubire) situaţia, păsându‑i de ce cunoaşte în „lumea asta blestemată şi crudă”, constată că „viaţa a stagnat într‑un loc unde timpul e cenuşiu, acru, stricat”. Lumea vorbeşte în ascuns despre avortul care interzice dragostea ori cadre medicale condamnate. Un coleg de serviciu al tatălui spune că în viaţă „suntem singuri” şi că „a pricepe” sau nu e la fel de rău. Silvia cunoaşte melancolia sfârşitului comun: „şi atunci pricep, undeva drept în piept, că nimic nu durează pe lumea asta, nu frumuseţea, nu fericirea, nici măcar suferinţa”. Poate numai îmbrăţişa cu amintirea „cerul şi valea, cartierul nostru, librăria şi Ştrandul, oraşul meu lung ca un peşte, Bucureştiul cu bolţile sale, copiii şi muzica, lebedele, castanele, calendarul, cărţile, totul”. Locul trăirii este o vale coborând, cu o existenţă părelnică: „Pe valea asta a noastră, viaţa se termină sau abia stă să înceapă?”

Reţine o floare care „lăcrimează parfum”, florile care înfloresc doar o dată cât trăiesc. Aseamănă oamenii cu păsările şi animalele, între care îşi caută identitatea. Îi e ruşine că nu recunoaşte un fost coleg de şcoală pentru că nu mai avea o pată‑n obraz.

Silvia Albu, tânăra librăreasă din prezentul naraţiunii, 1983, întoarsă din Sibiu la Piteşti, în periferia dinspre Craiova, se simte la început mult timp deja bătrână, iar mai târziu, ca un copil de cinci ani. Vârstele sunt fluide, nefiresc trăite, şi‑n alte cazuri, în acest roman despre viaţa omului obligat la „înnoire” în „socialismul multilateral dezvoltat”. Un măcelar îi trimite librăresei pe gratis carne, ştiind că ea rămăsese gravidă la 17 ani, iar soţia lui, infirmieră, murise de durere sufletească, avortase, cu scutire de diabetică, tocmai când i se înecase într‑un lac unicul copil. În chip consolator, librăreasa are‑n memorie un librar dispărut, găseşte librăria un „loc magic”, e o cititoare închisă în carte la limita patologicului. „Sunt zile în care citesc până când realitatea din carte devine mai reală ca realitatea.” „Citesc mult, citesc lent”, mărturiseşte ea expertă. Romanciera îi inventează şi o autoare pentru copii, Minodora Pfeiffer, din care reproduce o poezie lungă despre iubirea mortală între un paing şi‑o gărgăriţă, „riscând” şi o resuscitare a literaturii sentimentale de pe la 1900. Într‑un alt moment, o fetiţă cunoscută în librărie salvează de la moarte o goangă pentru că „poate are copii”. Marea dependenţă a cititoarei e faţă de Cehov. Îi plac prozele despre copiii care seamănă cu cei văzuţi în librărie. Îl va împărtăşi pe Cehov cu ceasornicarul lucid social, întrevăzând ziua când nebunii vor vorbi singuri pe stradă.

Cum citeşte, librăreasa tot aşa şi narează: cu răbdare. Amintiri, în paralel cu prezentul. Romanul alternează însă persoanele întâi şi a treia. Transpare adesea în ţesătura epică jurnalul intim al tinerei prematur îmbătrânite, parcă ieşită din viaţă la 23 de ani. Librăreasă, cititoare, e şi autoare, întrucât citeşte ca autoare, recunoscându‑se fascinată de construcţia epică.

Într‑o vreme cumplită, un ceasornicar cu şapte ani mai în vârstă, cititor şi el al lui Cehov, dar şi Borges (Cartea de nisip) declanşează „întâmplarea” iubirii senine („pot iubi fără teamă”). Ceasornicarul, îi scrie ea mătuşii, „a făcut să pornească în mine un ticăit discret”. El o „sanctifică”, o aseamănă cu o Madonă dintr‑un tablou de Domenico Veneziano, ea se simte, oximoronic, „jalnic de fericită”. Trăiesc în ea morţii dragi, copilul şi mama. Şi în iubire, se simte „obosită de toate”. El e o „sălbăticiune înspăimântătoare şi dragă”, împreună sunt „fericiţi ca nişte animale neîmblânzite”, „făcând dragoste la nesfârşit”. Erosul învie, femeia îşi simte, eliberată, „crestătura ei magic desfăcută de fierbinţeală şi poftă”. El o alintă cu numele Cârlionţel sau Lebădă. „Uriaşă, albă, lebăda…”. Numele de familie e Albu („Am albit toată casa”, spune o dată), sora ei norocoasă, nemaculată de timp şi generoasă, se cheamă Crina. Iubiţii îşi ignoră numele înaintea unui fotograf ambulant şi se declară „Librăreasa şi ceasornicarul”. Ceasornicarul, plecat din Bucureşti după cutremurul din 1977, revine cu librăreasa, moştenind atelierului din Pasajul Villacrosse.

Pe copertă, romanul trece drept „un cântec”. Deloc, fireşte, epopeic, dictat de o zeiţă, dar omenesc, de tristă comedie, simplă, tulburătoare, uşoară şi mai cu seamă uşurătoare. Da, şi uşoară: la radio cântă prevestitor Angela Similea: „Voi râde iar”, dar o descoperim şi pe „librăreasa cea tristă râzând”. Îl va asculta şi pe J. Brel cu Ne me quittes pas, „un miracol muzical”. Romanul Toţi copiii librăresei, al unei singulare şi profunde sensibilităţi, voit un simplu cântec, e o odă a dragostei într‑o elegie a istoriei crude.

■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar

Marian Victor Buciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest