Din ultimul număr:

Rromiada

Trilogia romanescă Sindromul de exaltare în Sud‑Estul Noii Europe a lui Nicolae Suciu, profesor în Dumbrăveniul profund multicultural unde a fost închisă şi Ana Pauker, este o savuroasă şi, pe alocuri, extrem de comică epopee literară multistratificată, care se desfăşoară într‑un liceu „fuzionat” şi „cu moţ” de pe vremea Internetului şi a blogurilor unde se defulează frustraţii, ambiţia autorului – confirmată pe alocuri superlativ – fiind aceea de a reuni într‑un nou şuvoi socio‑politic reprezentativ pentru funcţionarea sincopată a naţiei firicelele de sarcasm vitriolant ce curg dinspre Matei Vişniec (Omul‑pubelă), Ţiganiada lui Budai Deleanu şi Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir, cu singura deosebire că slobozenia de limbă şi de imaginaţie corozivă din operele de referinţă este drastic cenzurată, la nivelul median al societăţii din Sindromul…, de restricţiile globaliste quasi‑religioase ale corectitudinii politice şi de resemnarea cutumiară a profesorimii din peisaj, obligată să se supună ordinelor incoerente şi absurde ale ministerului tutelar.

Avându‑l în fundal, ca zeu justificativ, pe histrionizatul Emil Cioran, romanul porneşte de la hotărârea extrem de luminată a directorului Umbră de a ilustra „dotările la standarde europene” ale liceului pe care‑l conduce cu înfiinţarea unui blog, la care, în afară de documentele pe care le postează direcţiunea (reclamaţiile şi scrisorile primite, cu precădere, din partea audienţei rrome), sunt invitaţi să participe, din raţiuni de autenticitate, şi profesorii. Pornind de la duplicitatea intrinsecă a breslei („profesorul trebuie să conţină, în pielea şi în carnea lui, neapărat şi un cadru didactic”), unii dascăli preferă să rămână cadre didactice şi să se recuze – e cazul, de altfel, al majorităţii dintre ei, dacă stăm să judecăm drept şi să evaluăm statistic –, dar sunt şi unii, cum e profesorul de geografie Dinu Grama, care intră impetuos în joc, aducându‑şi în ajutor, pe de o parte, „vocea interioară” (cu ajutorul căreia se rostesc pe şleau nu puţine adevăruri neortodoxe) şi, pe de alta, lecturile şi bagajul intelectual (cam eclectic), cu scopul de a contura un raisonneur de care autorul are nevoie din dorinţa de a defula aluviunile nedorite, dar impuse de Sistem sufletului său neviciat, de om integru. Cu alte cuvinte, romanul, premeditat fragmentat, se desfăşoară pe mai multe paliere şi voci, cele mai savuroase venind din partea cartierului multicultural care deserveşte liceul, unde copii se numesc Coifu Robert Carabil, Corifu Buli‑Truli Ferdinant Ioji, Carbitu Purgatoria Alberta sau Hagi Roberto Maicălgecsen etc., însă unde părinţii se dovedesc a fi mult mai umblaţi prin „Ieuropa” decât „amărâţii de profesori” care le maltratează psihic şi intelectual progeniturile, în loc să le lase acestora dreptul „neîngrădit” de a‑şi butona smartphone‑urile de ultimă generaţie la ore, de cele mai multe ori cu scopul eliberării unor suprasarcini hormonale traumatizante.

Iepoca e cea de după 2007, ea fiind aşa cum o ştim şi o trăim cu toţii: o UE specială, cu irizări balcanice irezistibile, cu oameni „imobilizaţi în şerpăria realului şi concretului”, care se împart, în esenţă, în trei categorii: euro‑inerţiali, euro‑temperaţi şi euro‑oportunişti lucrativi, exaltaţi, din această ultimă categorie făcând parte, în primul rând, les nouveaux riches (unii foşti elevi ai „amărâtului de liceu”, ajunşi oameni de afaceri sau parlamentari) şi, în al doilea rând, locuitorii din Rrompolisul din proximitate, scotocitori în gunoaie, infractori ingenui sau provocatori de incidente sociale periculoase, unul dintre acestea întâmplându‑i‑se chiar protagonistului Dinu Grama, care este acuzat abuziv de agresiune sexuală asupra unei eleve minore – nici vorba de aşa ceva! –, preţul „răscumpărării” fiind stabilit, cu ameninţarea Tribunalului, la inhibanta valoare de „1500 de Euroi”, rromii regretând în cele din urmă că n‑au cerut o sumă mai consistentă.

Marea reuşită a romanului este aceea de a prezenta funcţionarea unei instituţii de stat tracasate, obligate să subziste şi să „performeze” în condiţiile în care ea este asediată feroce din toate părţile. Liceul e ţapul ispăşitor în care trag cu tunul toţi: Inspectoratul Şcolar şi ministerul supun „colectivul de cadre didactice” unei continue canonade administrative absurde, pe când „beneficiarii principali ai actului educativ”, adică locuitorii cartierului multicultural din care se recrutează majoritatea elevilor bombardează direcţiunea cu fel de fel de reclamaţii halucinante, ele fiind urcate pe blog din raţiuni de pitoresc intrinsec, mai ales lingvistic, dar şi din dorinţa de a le sugera neîncrezătorilor că „totalitarismul transparent” (Vişniec dixit) pe care‑l promovează legile naţiei în urma logodnei cu matroana capricioasă care se numeşte UE funcţionează cu adevărat.

Pe de altă parte, însă, „Europa braucht Ruhe” (Ieuropa are nevoie de linişte), profesorilor recomandându‑li‑se temperanţă în comportament, în vorbire şi în păstrarea demnă a standardului specific al breslei, adică să posteze pe blog în aşa fel, încât mesajul să încurajeze blegeala colectivă şi să nu creeze probleme. Romanul nu ajunge cronologic, fireşte, până la experimentul dictatorial prilejuit de Covid‑19, dar socio‑analiza politică pe care autorul o promovează trimite în direcţia unei inerţii colective viitoare, instaurate prin victimizare generalizată şi, de ce nu?, la o continuare cu un al patrulea volum, care să le cuprindă pe toate acestea, fiindcă e drept că directorul Umbră e suspendat spre sfârşitul textului şi blogul îşi încetează existenţa din raţiuni de economisire (nu fusese gratuit), dar liceul continuă să „macereze”, scoţând pe bandă rulantă noi şi noi generaţii. Unele gata sparanghelizate, dar se cuvine să renunţăm la detalii demoralizante şi să gândim pozitiv.

Noua rromiadă, desfăşurată parţial prin intermediul reclamaţiilor trimise către direcţiune, şi parţial prin tribulaţiile ceţoase ale câtorva protagonişti din bazinul demografic multicultural care deserveşte liceul, reprezintă, în mod indiscutabil, secţiunea cea mai savuroasă a celor trei volume. Trezindu‑se cu porţile UE larg deschise, noul proletariat alteritar intră într‑o efervescenţă lucrativă ieşită din comun (autorul o numeşte exaltare), cele mai multe acţiuni petrecându‑se, cum era de aşteptat, la umbra ambiguă a unor legi şi decrete cu multiple deschideri duplicitare. Perfect racordaţi la cerinţele pragmatice ale integrării în „democraţia ajutată de ueu de Europa”, rromii descoperă subit – între alte suferinţe şi handicapuri care pot fi transformate în capital ideologic victimizant – că ei s‑au născut în jumătatea umbrită a graţiei europene, nenorocul putând fi corectat prin aderarea la hotărârea Ungariei de a le oferi maghiarilor din afara graniţelor a doua cetăţenie. Problema e că, pentru a obţine paşaportul (cu care, de pildă, poţi călători fără viză în SUA şi eşti mai bine văzut în UE, decât cu al nostru, obişnuit), ai nevoie de cunoaşterea limbii maghiare, pe care viitorii cetăţeni ai statului pe care românii îl suspectează de toate relele şi‑o însuşesc fie la „cursul scurt”, fie direct în registrele onomastice ale nou‑născuţilor, ceea ce face ca în cataloagele liceului să apară elevi ai căror părinţi se numesc Chirteşcolacu (prenumele fiind Huanita).

Tot perfecta racordare la tot ce se poate exploata într‑o direcţie mercantilă îi determină pe locuitorii cartierului multicultural care deserveşte liceul să‑i ţină sub asediu epistolar pe profesori (unii dintre ei doar cadre didactice, aşa cum spuneam…), instanţele de apel invocate în scop de terifianţă fiind Serviciul 112, Inspectoratul Şcolar, dar şi presa, în special cea de pe micul ecran, în fruntea listei aflându‑se, de departe, isterizaţii de la „Antena 33”, care au neplăcutul obicei de a spune doar lucruri care te scot din sărite. Rromele (ele au timp să scrie scrisori, bărbaţii fiind „în câmpul muncii”…) au, ca şi „progeniturele” lor, atenţia focalizată pe o singură direcţie principală, cea hormonală („Mişcă deja hormonii în fetele estea ca limbricii în purceluşi”), obiceiul odraslelor de a‑şi trimite mesaje telefonice în timpul orelor, cu scopul de a le părăsi pe motive sexuale, putând avea, drept consecinţă, declasarea intracomunitară a cuiva din cauza unei sarcini nedorite sau, dimpotrivă, prinderea în laţ conjugal a unui neatent testosteronic, care, altminteri, nu şi‑ar fi întins cuminte mâinile să‑i fie puse în cătuşele căsătoriei.

În consecinţă, şi reclamaţiile au o coloratură tactică adecvată, în funcţie de interese. Profesorii sunt denunţaţi că nu sunt suficient de vigilenţi ca să preîntâmpine ca fetele să nu fie „chipăite pe burlan” sub adăpostul protecţiei pe care o oferă băncile din clase, o ţintă predilectă a atacurilor reprezentând‑o profesorul de fizică, acuzat că predă în mod lasciv lecţia cu „bombina de seducţie”, făcându‑le pe eleve „să se exciteze de mama focului”. De regulă, însă, torţionarii de la catedră o încasează şi mai rău, ca de pildă atunci când ei sunt acuzaţi că „scriminează elevii”, „făcându‑i de cacauă” în faţa colegilor, unii ajungând să fie „anticapaţi” după câte o bătaie, pe care ei nu ezită să le‑o administreze şi educatorilor, din dorinţa de a epata masculinizant şi de a obţine galoanele cuvenite în ochii colegelor. Foarte extinsă, secţiunea multiculturală din roman e relevantă prin eşantionare, dar nu ajunge să furnizeze o analiză socio‑comportamentală şi psihologică mai adâncă, dorinţa de pitoresc a autorului împiedicându‑l pe acesta să sondeze în profunzime.

Mai nuanţată şi plauzibilă sub aspect identitar e însă figura protagonistului, Dinu Grama, dedublată, cum spuneam, pe un palier biografic şi pe unul proiectiv, al vocii sale interioare, cele două izbutind să articuleze figura, bine realizată literar, a unui raisonneur blazat, obligat de Sistem să acţioneze pe logica celor două euri, cel autentic, în esenţă radical şi protestatar, fiind dublat de unul resentimentar, adaptat la nevoile ipocrite ale meseriei. În consecinţă, personajul e construit în aceeaşi cheie în care apar unii dintre protagoniştii lui Matei Vişniec sau cum e Simion Liftnicul al lui Petru Cimpoeşu, orgoliul integrităţii autentice fiind bine ascuns în cochilia unei existenţe adaptative meschine, pe care personajul o dispreţuieşte recurgând la argumente preluate de la Cioran, de la existenţialişti şi din alte surse intelectuale similare, menite să indice inadecvarea. Desigur, Dinu Grama dispune – ca majoritatea membrilor generaţiei sale – şi de privilegiul de a părăsi nepedepsit tărâmul socio‑politic pervers din perimetrul carpato‑danubiano‑pontic („Democraţie să fie, că de nemernici nu ducem lipsă”), însă el refuză relocarea în Occidentul „hiper‑organizat” al tuturor lucrurilor bine rânduite din acelaşi motiv histrionic şi „dostoievskian” pentru care Cioran a refuzat să devină un cartezian perfect funcţional în Capitala Franţei, adică dreptul la autenticitatea furnizată de supliciu: „acolo, în exil, mi‑ar lipsi, domnule, stresul est‑european.”

Stresat în mod programatic, aşadar, dar şi din raţiuni terapeutice personale, fiindcă personajul e de părere că translarea unui profesor în structura funcţională a unui „cadavru didactic” nu reprezintă, în ultimă instanţă, altceva decât fosilizarea celui dintâi, Dinu Grama îşi asumă, ostentativ, cultul compensativ al unui supraeu protestatar (în persoana unui concitadin, Frimu, care „şi‑a vândut scheletul”, şi „s‑a ridicat, prin sfidare, deasupra nenorocirilor acestei lumi”) şi se foloseşte de libertatea oferită de blogul liceului pentru a pune în circulaţie opinii neortodoxe, pe care lumea din jurul său le cam ocoleşte din prudenţă. El e convins, de pildă, că, sanctificând Europa ca instituţie, în detrimentul dimensiunii sale interioare, care ţine de imperativul civilizaţional, continentul a sărit direct în capcana unei democraţii ramolite, care e ţinută în viaţă cu ajutorul unui număr însemnat de baloane de oxigen (fără excepţie, ipocrite), noua religie a transparenţei, care a înlocuit‑o pe aceea a excelenţei personale şi a personalităţii, fiind unul dintre acestea. Transferul a generat o degringoladă axiologică echivalentă cu un program socio‑politic de „şobolanizare” („noua umanitate va fi şobolanizată, a spus şi la Antena 33”), pe care şcoala e obligată să o cauţioneze, din simplul motiv că falsul şi mistificarea trebuie să ia locul adevărului şi al meritocraţiei.

Sugerând, însă, toate acestea, autorul postărilor neconvenţionale de pe blog se menţine în limitele rezonabilului şi ale sarcasmului democratic, participativ, aşa cum proceda şi Cioran vitriolând împotriva Franţei de adopţie în timp ce deambula prin minunăţiile tihnite din Jardin de Luxembourg (Friedgard Thoma dixit.) Protestatar prudent şi vătuit, Dinu Grama nu va declanşa nicicând o răzmeriţă, nu va ajunge la „gestul sublim” de care vorbea prevenitor Noica, cu scopul de a‑i ţine pe Liiceanu şi pe Pleşu departe de „acţiune”, pentru simplul fapt că el trăieşte într‑o epocă în care până şi revoluţia a fost demonetizată. După logica Sindromului…, distincţia dintre dictatura ceauşistă de odinioară şi cea ieuropenizată de acum se poate măsura cu imaginea unui om care se îneacă. Atunci, mai exista paiul de care el să se agaţe; acum, lacul e primitor, perfect curăţat de toate aluviunile salvatoare cu putinţă.

Pe această portiţă intră în roman noua „cremă a societăţii”, les nouveaux riches, îmbogăţiţii peste noapte ai oraşului, din asimilarea şi curtarea servilă a cărora unii directori de şcoală îşi fac un program de viaţă, drapând amuşinarea servilă în faldurile ipocrite ale dotărilor la standarde europene, la care nici o unitate şcolară nu poate ajunge decât prin intermediul unor sponsorizări aparent dezinteresate. Avem aici, pe de altă parte, şi o tratare în cheie melancolică a citadinităţii ca atare, cu rosturile clasice răsturnate (ca‑n Biserica Neagră a lui A.E. Baconsky), fiindcă „centrul” localităţii „de tip nou, în care se desfăşoară acţiunile romanului, îl reprezintă cimitirul, micşorat ca suprafaţă în mod abuziv de către edili în momentul în care un investitor decide să desfiinţeze câteva gropi şi să strămute câteva cruci pentru a construi pe locul lor un supermarket.

Unii dascăli se decid să locuiască în cripte înainte de a le fi venit sorocul clipei de pe urmă, romanul deschizându‑se, prin intermediul unuia dintre ei, agreat de către Dinu Grama (semiparaliticul Cuţari, fost profesor de desen), înspre un palier parabolic, mândria liceului la care Dinu predă fiind întreţinută, între altele, şi de o „grădină zoologică” cu animale exotice pe care directorul o amenajează în spatele curţii, din foarte pedagogica dorinţă de a stimula în sufletul elevilor tandreţea faţă de animale, uşor metamorfozabilă în iubirea pentru oameni. Numai că mamelor rrome nu le plac parabolele, unul dintre subiectele principale ale reclamaţiilor pe care ele le expediază direcţiunii fiind acela al desfiinţării neîntârziate a menajeriei, cu locatarii căreia unii elevi tind să se identifice în mod necritic, la vârsta dificilă a identităţii de rol şi a maturizării.

Trilogia romanescă a lui Nicolae Suciu reprezintă, în economia fiecărui cititor, o foarte bine realizată invitaţie la autoscopie, dar foarte multe dintre răspunsurile pe care ea le suscită rămân suspendate în aer, fiindcă lumea pe care o descrie cartea alunecă ineluctabil – personajele nu sunt conştiente de asta, dar o presimt – înspre covidizare. Care nu e doar o simplă criză medicală, ci şi un scenariu de resetare socio‑politică globală, realizat prin anonimizare. Aveau dreptate croncănitoarele sfârşitului negru: singura forţă capabilă să solidarizeze planeta, să‑i facă pe toţi să se comporte la fel e eschatologia.

■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar

Ştefan Borbély

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest