Din ultimul număr:
Contemporanul » Editorial » Am devenit ceea ce suntem

Am devenit ceea ce suntem

Constantin Iftime: Şi germanii au fost stăpâni în Transilvania. Memoria ardelenilor nu păstrează disputa cu spiritul german.

Nicolae Breban: Împăratul părea că trecuse cu noi contra grofilor… Există o eroare de perspectivă – ai senzaţia mereu că cel care e mai departe nu‑i atât de rău ca stăpânul brutal de lângă tine. Şi mai e ceva: ţăranii români din Maramureş, din nordul Ardealului şi din Bucovina au primit titluri de proprietate, de nobleţe, cum zic ei, la 1400, 1500, care erau confirmate de împăratul austriac. Austria a avut întotdeauna politica de a da privilegii celor de la graniţă, pentru ca acea zonă să fie apărată în caz de război. Şi aşa s‑au născut primii oameni liberi din nordul României, cu secole înaintea celor din sud, care au cunoscut târziu această libertate. Libertate, în sensul de a nu fi dependent direct de stăpânul local. Ei erau vasalii regelui, dar nu ai grofilor. Libertatea socială însemna atunci a fi sclavul unui stăpân aflat la depărtare sau al unui stăpân abstract. Pe Ţepeneag îl amuzau părerile poetului Pituţ, Dumnezeu să‑l ierte, care spunea că poţi să intri în P.C.R. pentru că este ca şi cum ai fi sclavul unui stăpân abstract. Pituţ înţelegea că poţi să intri în partid, dar să nu‑l asculţi pe prim‑secretarul local. Ţepeneag aminteşte de asta şi acum… Maramureşenii s‑au simţit liberi pentru că puteau să‑l înfrunte pe nobilul local, căci măruntul nobil local, maghiarul, era cel care făcea abuzul, ca orice nobil feudal.

Aţi resimţit şovinismul maghiar în copilărie?

Niciodată. Tatăl meu era în perfecte relaţii cu prietenii săi unguri. E adevărat, în 1940, când Transilvania a fost cotropită de armatele maghiare, tatăl meu a refuzat să plece, să se retragă, şi imediat a început să predice în biserică discursuri naţionaliste, după care a şi fost arestat la câteva luni. Asta era poziţia, care trebuie adoptată şi acum în Ardeal –, de convieţuire paşnică, de civilizaţie cu ceilalţi martori ai istoriei seculare a Transilvaniei, adică cu saşii, cu ungurii, cu evreii. Însă, când fiinţa naţională şi identitatea noastră, terenul şi instituţiile româneşti sunt ameninţate, în clipa aceea trebuie apărate cu toată dârzenia.

În ’40, instituţiile româneşti au fost ameninţate?

S‑au retras. S‑au retras în urma Dictatului de la Viena. Dar tatăl meu nu s‑a retras.

A avut de suferit de pe urma acestei arestări?

Când a început să ţină predici naţionaliste, bineînţeles că s‑au găsit câţiva turnători în sat, care l‑au tot reclamat până când a fost arestat de unguri. Ţin minte cum l‑au dus doi jandarmi cu pene de cocoş. Erau teribili acei jandarmi care l‑au dus la puşcărie, la Baia Mare. Şi atunci mama, abia atunci, a hotărât să plecăm. Am vândut tot ce aveam şi ne‑am dus la Turda, unde mama cu tata s‑au întâlnit întâmplător pe stradă. Taică‑meu fusese eliberat pe cauţiune şi fugise ascuns în tenderul unei locomotive.

Aţi vorbit cu el despre masacrele horthyste?

Nu. Eu sunt împotriva acestor lucruri din care unii îşi fac capital politic în mod deschis. Din care, să nu uităm, Ceauşescu începuse să‑şi facă şi el capital politic. Dacă începem cu anecdotica asta tragică, ea poate fi etalată de o parte şi de alta, şi nu duce decât la înveninarea naţiunilor noastre. De la 1918 noi convieţuim împreună, în condiţiile în care noi, românii, avem puterea administrativă, armată, limbă oficială. Şi noi – am spus‑o întotdeauna – trebuie să ne purtăm ca nişte amfitrioni, ca nişte gazde. Noi am preluat custodia terenului, care ne aparţine, terenul pe care stăm istoric şi pe care avem şi dominaţia numerică, şi culturală. Şi aici ar trebui să medităm – adeseori noi uităm că semnele perenităţii româneşti sunt, în primul rând, culturale. Stejarii nu ies din nisip, şi Lucian Blaga e una dintre dovezile mari ale perenităţii spiritului românesc şi ale existenţei spiritului românesc. Sau Şcoala Ardeleană şi corifeii ei. Sau Biserica Unită. Ceea ce noi nu ştim este că dovezile nu sunt numai cele care ţin de graniţe, care uneori sunt întâmplătoare sau forţate, dovezile mari ale noastre sunt aceşti stejari spirituali: Eminescu, Blaga, Brâncuşi, care arată că noi avem perenitate. Spirite mari care vin din adâncuri. În clipa în care noi am luat în administraţie un teritoriu, trebuie să ne purtăm ca nişte gazde. Şi‑n acest fel vobesc despre cosmopolitismul necesar, care trebuie să domnească în Transilvania. Noi, în Transilvania, am trăit sute de ani, mai multe naţii, mai multe etnii. Din păcate, evreii au plecat, saşii, care au civilizat tot sudul Transilvaniei, au plecat în mare parte. Prin politica nechibzuită, brutală, provocatoare a lui Ceauşescu şi a comuniştilor, în 15‑20 de ani au fost aduşi numai miliţieni români în zonele cu majoritate maghiară, în Harghita, Sf. Gheorghe… A fost o provocare enormă pentru maghiarul de acolo… La fel, când au fost trimişi arivişti ca Păunescu şi alţii să proclame lozinci patriotarde penibile cu Ştefan cel Mare, cu Mihai Viteazul, într‑un loc în care noi trebuia să gospodărim calm, democratic, să creăm instituţii comune, cu o origine culturală comună. Mai ales într‑un moment când spiritul regionalist renaşte în toată Europa, toată această agitare a steagurilor, când trebuie şi când nu trebuie, poate provoca disensiuni grave, cum vedem în Bosnia‑Herţegovina.

Etniile minoritare din Ardeal au acel complex social – complexul celor mici faţă de aşa‑zişii stăpâni? Există acest complex la saşi, la unguri, în Transilvania?

Nu, nu. Saşii sunt conştienţi de superioritatea lor etnică, de superioritatea lor civilizatorie. Ei au colonizat în secolul al XIII‑lea sudul Transilvaniei. Complexaţi erau comuniştii. Aşa se explică de ce îi provocau. Îi provocau pentru a supravieţui asemeni lui Ceauşescu, care susţinea că‑i este ameninţat sistemul. Dar comuniştii îi provocau pentru că se simţeau complexaţi. Noi, românii care locuim acolo de sute de ani, nu resimţim acest complex. Şi nici ei nu‑l au faţă de noi. Ei sunt de o mie de ani acolo. Cu atât mai puţin saşii, care aparţin unei mari ginte culturale, exact ca şi şvabii din Banat. Şvabii au civilizat Banatul. Şvabii, din care vine mama mea. La fel şi saşii din sudul Transilvaniei, care au creat oraşele acestea renumite – Braşovul, Sibiul, Sighişoara. Ungurii, care au creat Clujul. Iată, majoritatea oraşelor mari din Transilvania sunt făcute de unguri şi de saşi. Satul e românesc, baza, tradiţia istorică şi civilizaţia – românească.

Care ar fi centrele culturale, să le spunem, şi centrele de putere ale Transilvaniei? Noica a ales Păltinişul, zona Sibiului, şi, din ceea ce îmi aduc aminte, era de părere că zona Păltinişului, zona Sibiului, ar fi zona care ar exprima cel mai bine spiritul românesc în Ardeal.

Noica îl aprecia mult pe Blaga. Şi să încercăm o metaforă: Blaga vorbea de retragerea în munţi, una dintre formele româneşti de rezistenţă în istorie. De altfel, în Luntrea lui Caron, această mare carte, ignorată de criticii de la Bucureşti, Blaga vorbeşte despre retragerea fizică în munţi, în anul ’44, când ne invadau armatele sovietice, armatele cotropitoare. Atunci Blaga, împreună cu intelectuali ai Clujului s‑au retras într‑un sat lângă Cluj de unde au scrutat văile de sus, din munţi. Intelectualii observă cum văile sunt invadate de maşinile şi trupele sovietice. Şi ei, românii, intelectualii, se retrag mai sus, mai „afund” în munţi şi‑n istorie. Şi această retragere fizică e şi metafora care întăreşte teoria capacităţii româneşti de a supravieţui în istorie.

Această metaforă a lui Blaga poate fi înţeleasă, deci, şi prin datele istoriei. Când ungurii au invadat Transilvania, cei ce populau aceste locuri de secole, localnicii de veacuri ai acestui spaţiu, românii, s‑au retras în munţi. Ungurii au ocupat văile, unde au înălţat oraşe şi după aceea au venit ţăranii băştinaşi din satele din munţi şi au început să populeze aceste oraşe.

Eu nu contest retragerea fizică, ci contest retragerea metaforică. Pe urmele retragerii fizice, ca tactică faţă de invadatorii din orice timp, Blaga ridică această metaforă după care noi, românii, am supravieţuit prin boicotarea istoriei, prin retragerea din istorie. E o teză la care acced mulţi istorici. Însă eu nu cred că e adevărat. Noi am rezistat atacând, fiind tot timpul în istorie. De altfel, noi, ardelenii, am şi intrat în istorie atacând, creând Şcoala Ardeleană, curentul cel mai puternic românesc, nu numai cultural, dar şi politic, care a făcut posibil Ardealul românesc şi România Mare. A fost un mod de a lupta activ, nu de tipul defensiv, specific muntenilor. E tipul activ de luptă, dinamic, profund european al ardelenilor. Noi am ales lupta activă, dinamică, frontală. Începând de la Şincai şi toţi corifeii Şcolii Ardelene, noi, ca să folosesc generalul, noi care am intrat în puşcăriile maghiare, noi am înfruntat armatele maghiare şi austriece. Şi în felul acesta, după două‑trei secole, am reuşit la 1918 să devenim o naţiune cu egale puteri civice şi administrative. Ba chiar am ajuns naţiune conducătoare în Ardeal. Eu nu cred că retrăgându‑ne am devenit ceea ce suntem.

■ Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest