Contemporanul » Editorial » Prezentul ca o stafie

Prezentul ca o stafie

Nesiguranţa, unui individ, a unei comunităţi, când i s-⁠au surpat sub picioare acele lespezi ale realităţii pe care le credea stabile, adevărate, devine agresivitate! Şi această agresivitate cu multiple feţe, care a dominat vreun deceniu şi mai bine viaţa noastră comunitară după revoluţie, a fost o faţă a acestei irealităţi dominante, plimbătoare prin meleaguri, născândele instituţii ale acestei Stafii!

Prezentul acelor zile, luni, ani a devenit cu adevărat o stafie: o apariţie, ceva oarecum cunoscut, care ezită sau nu vrea să ne confere „în sfârşit” acele daruri şi, de ce nu, prerogative ale oricărei stări cunoscute de libertate, de democraţie. Nicolae-Breban-17-reprezAşa cum au crezut, întra-⁠devăr, nu puţini, atunci, după ‘89, luni, ani în şir, că ni se cuveneau de drept acele prerogative ale oricărei libertăţi şi democraţii. Erau vizate, mai ales, cele din Vestul Europei, cele idilizate de dinainte de război. Nici nu e de mirare că mulţi vârstnici şi mai ales tinerii îmbătaţi de orgoliul revoluţiei, al curajului arătat, al realului martiriu îndurat în zilele sfârşitului de Decembrie, au crezut cu adevărat că drepturile cetăţeanului într-⁠o democraţie sunt, de fapt, „logic”, consecinţe imediate, „fireşti” ale unei cu adevărat noi stări de fapt, politice şi instituţionale; deoarece, cei mai mulţi erau născuţi, formaţi şi crescuţi într-⁠o societate unde toate veneau „de sus” şi aproape orice era posibil dacă centrul voia: libertatea, dreptul de a călători, accesul la funcţii, câştigul bănesc erau cu adevărat mai ales prerogative ale sistemului. Deci, pe scurt, mulţi ar fi vrut un fel de îmbinare între mecanica arbitrară, foarte adesea abuzivă, a hipercentralismului comunist şi formele de libertate burgheză vest-⁠europeană! Nici măcar un basm, ci un hibrid fantezist în logica şi realitatea totdeauna surprinzătoare, aleatorie şi convulsivă, a unei uriaşe surpări sociale, politice şi instituţionale. Surpare ce cade peste subiecţi, cetăţeni care au trăit decenii lungi, complexe, într-⁠o altă „logică”, într-o altă „realitate”, formându-⁠şi – ca să supravieţuiască, ba chiar şi ca să-⁠şi formeze o altă normalitate, fără de care omul comun nu poate rezista în timp şi nici să-şi crească copiii – o imagine cât de cât acceptabilă despre sine.

Aşa cum am trăit decenii lungi o normalitate întoarsă pe dos, tot aşa, după revoluţie – vedem azi, a fost o revoluţie, care înseamnă o schimbare radicală a instituţiilor, a spiritului societăţii, a conducerii statului şi a conceptului de valoare! – am intrat cu toate pânzele sus într-⁠o realitate atât de tulbure, de contestată, de contradictorie, încât devenea de-⁠a dreptul ficţională! O stafie, din cel mai bun, mai clasic, mai prestigios model literar!

Oare… aşa apare reala realitate, cea care până la urmă îşi impune stilul şi legile… printr-⁠o formă înşelătoare, agresivă şi, în acelaşi timp, nesigură de propria ei substanţă?… Şi, mai ales: când se termină sau se va termina ficţiunea, şi când ne vom trezi cu adevărat, observând cu o anume necesară acuitate şi calm proporţiile şi valorile care ne vor ajuta să construim cu adevărat? Să ne cucerim drepturile, nu înainte de a le forma cadrul social, politic şi mental necesar; aceasta trebuie să ne fie lecţia fundamentală despre democraţiile mari şi vechi occidentale: ele au fost cucerite, după secole şi decenii de luptă, eşecuri şi victorii aprige, creându-⁠se totodată un cadru minim pentru exercitarea lor. În primul rând, poate, dar şi în ultimul rând, acea încredere reală, efectivă, de nedispreţuit, a statului, a celor care au puterea executivă, faţă de cetăţean, şi încrederea acestuia, nedemagogică, activă în cei pe care i-⁠a ales şi care conduc. Încrederea în legile promulgate, aşa cum sunt ele, şi nu aşteptarea puerilă, tiranică, autoritară uneori, a unor privilegii, prerogative cu care ne-⁠au obişnuit tiraniile comuniste, secolele de fanariotism.

Vorbind de înţelegerea şi practicarea unei reale democraţii, va trebui să ne întoarcem încă o dată la acea temă „blestemată” a identităţii. A nesiguranţei, una din cele două feţe ale ei, pe care le-⁠am desemnat mai sus, a căutării, uneori frenetice, deznădăjduite, a ceea ce suntem, mai degrabă decât de unde venim şi încotro mergem! Or, nesiguranţa, unui individ, a unei comunităţi, când i s-⁠au surpat sub picioare acele lespezi ale realităţii pe care le credea stabile, adevărate, devine agresivitate! Şi această agresivitate cu multiple feţe, care a dominat vreun deceniu şi mai bine viaţa noastră comunitară după revoluţie, a fost o faţă a acestei irealităţi dominante, plimbătoare prin meleaguri, născândele instituţii ale acestei Stafii!

La aceasta, printre altele, se adaugă un fel de pasivitate a adulţilor şi a vârstnicilor, care a venit nu numai din şocul schimbării, dar probabil – cum insinuează unii „tineri”! – dintr-⁠un sentiment de vinovăţie, mai tulbure, mai marcat, mai ascuns, chiar mărturisit. Mai probabil, cred eu, dintr-⁠o deficienţă de adaptare; noi care am trăit aproape întreaga existenţă după alte norme şi valori a trebuit să ne adaptăm totuşi la ele, dacă voiam să supravieţuim, să ne ocrotim, hrănim familiile şi să ne formăm urmaşii. Ba, mai mult, dacă în varii domenii de activitate socială, voiam – şi trebuia! – să creăm, cu atât mai mult urma să recurgem, printr-⁠o complicată echilibristică socială – uneori şi psihologică – la un tip sui generis de adaptare, numit uneori şi cameleonism, esopism, prostituţie, colaboraţionism, de unii răutăcioşi (şi nu totdeauna critica literară a ştiut să demarce cu onestitate şi rigoare realele de falsele, mimatele prostituţii!), chiar dacă, în cele din urmă, creaţia noastră, dacă era una veritabilă, trebuia să ducă necesarmente la o dezadaptare sau, mai bine zis, la o mostră, la un model al dezadaptării. În ce mă priveşte, în ‘73, într-⁠o poziţie cel puţin incomodă social, am publicat un roman, Îngerul de gips, care propune tocmai un astfel de model al dezadaptării, folosind un tip de metaforă erotică, deoarece era evident că n-⁠o puteam spune pe faţă! De altfel, nici nu voiam în acest roman compact (pe care până azi critica se fereşte să-⁠l comenteze, în sensurile reale, profunde, ale romanului, uimită poate de noutatea temei şi neavând curajul – vezi dl Manolescu! – să iasă din cadrele tradiţionale ale unui canon al prozei naturaliste româneşti), da, nici nu voiam, chiar dacă am fi trăit atunci, după Tezele din Iulie, ‘71, într-⁠o reală libertate de expresie, să recurg la o formă politică de deconstrucţie a eroului meu, Minda.

Simbolul cărţii voia şi vrea să fie unul mai general, cu adevărat simbolistic – din nou un lucru pe care teoreticienii noştri ai romanului, chiar ai filosofiei, grăbiţi, adeseori superficiali, preocupaţi îndeosebi de ei înşişi şi de circulaţia ultimei idei sau teorii vest-⁠europene, n-⁠au ştiut, dar mai ales n-⁠au vrut să-⁠l remarce – nu numai o deconstrucţie a eroului am încercat să transpun în ficţiune (proces, fenomen, care apoi, la câţiva ani, a devenit la modă în Franţa şi America filosofilor), dar ideea nouă, aproape explicită a cărţii – un roman trebuie să-⁠şi păstreze ambiguitatea! – era şi este de o radicală adaptare prin dezadaptare. În speţă, o problemă a ontologiei. Eroul meu nu urmărea, cum au decodificat unii critici (G. Horodincă), să arate că nu era posibilă sub dictatură o reală carieră creatoare saDSC_0011u, cum, cei mai mulţi, atraşi poate de plasticitatea metaforei, au interpretat ciudata decădere a lui Minda ca pe un efect, oarecum cunoscut şi înainte în literatură, al atracţiei vulgarului! Unul dintre foarte puţinii intelectuali de vârf care s-⁠au aliat protestului lui Goma, Negoiţescu, a refuzat să comenteze public cartea, deşi pentru susţinutele, uneori spectaculoasele sale proteste politice, a încercat în vreo două rânduri să se sinucidă; Îngerul de gips ar fi fost un bun motiv, un argument de a-⁠şi susţine ideile, chiar şi pe cele politice. Dar, ca şi N. Manolescu, criticii noştri, chiar şi foarte culţi, la curent cu ultimele teorii ale naratologiei etc., educaţi fiind, cum se ştie, de poezie – există o teorie fermecătoare, romantică, care afirmă acest lucru! – sunt mai curajoşi, deci mai pricepuţi în a interpreta poezia noastră decât proza sau romanul. Ei pot să-⁠i înţeleagă pe Ion Barbu sau Nichita Stănescu, pe Dimov sau Mazilescu, rămân însă timoraţi în faţa unei alte proze decât cea, în esenţă cronicărească, naturalistă, idilizantă, care a funcţionat şi s-⁠a impus între războaie. H.P. Bengescu a suferit crâncen – ea şi noi, lectorii ei întârziaţi! – de această ezitare a criticii, deşi avea sprijinul lui Lovinescu, iar Camil Petrescu a fost acceptat înainte de război, cu jumătate de gură, având avantajul că aducea note din autenticismul lui André Gide; or, aici, în Muntenia literelor mai ales, orice influenţă franceză e primită cu pălăria ridicată!

Dl Manolescu, care îmi face praf în trei rânduri nu mai puţin de patru volume de memorialistică, pe care bănuiesc că le-⁠a citit – dacă le-⁠a citit! – în pripă, mă va acuza din nou că îmi fac o bună imagine despre mine!, vorbind aici de receptarea critică insuficientă a unui roman al meu, aflat spre surpriza mea şi în manualele şcolare. O asemenea acuză ieftină – şi falsă! – e puţin necinstită, deoarece se lipeşte prea uşor, prea bine, de unele din legendele care circulă despre persoana mea: că aş fi megaloman, printre altele. Or, eu nu obişnuiesc să răspund nici realelor şi nici falselor colportaje, legende, lucid fiind că e inutil şi că, poate, adevărata legendă începe cu cele false! Dar, când anumite lucruri – esenţiale din punctul meu de vedere cel puţin – nu se spun, atunci sunt oarecum obligat să adaug eu unele date; nu numai pentru cariera mea şi a miilor de ore petrecute cu romanul, nici ca o răfuială, ci ca un ajutor, dacă vreţi, o sugestie dată criticii noastre, uneori atât de peremptorii şi ultimative, cu unele excepţii, se înţelege.

■ Fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now