Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » A privi în abis

A privi în abis

Să ne străduim să rămânem neîntinaţi în acest „vârtej barbar” ce tinde să ne înghită, „vârtej” care îşi pune, mereu, alte măşti viclene – „Alte măşti, aceeaşi piesă,/ Alte guri, aceeaşi gamă” – care, în esenţă, sunt pururi aceleaşi…

Câteodată, imposibilul e un pretext de a te redescoperi din alt unghi şi de a‑ţi prospecta limitele ca pe nişte luminişuri, ca pe o seamă de istmuri deliberat înseninate, altminteri – în circumstanţe diferite vreau să zic – ascunse ochiului. Dacă acum câteva luni, acum un an, zece sau treizeci de ani, cineva ne‑ar fi comunicat sec‑abrupt faptul că vom avea parte de experienţa pandemiei, în chip firesc, informaţia ni s‑ar fi părut că ţine de domeniul fabulaţiei. Deşi sunt conştientă de faptul că voi contraria nu puţine spirite prin ceea ce urmează să spun, deşi ochii minţii multora dintre noi – încurajaţi malign de o parte a mijloacelor de (dez)informare în masă –, se opresc, din nefericire, în întuneric, spaimă, confuzie sau panică, atrăgând astfel experienţe nefaste, totuşi, totuşi, făcând exerciţii de detaşare şi de înseninare, cred că se cuvine să fim recunoscători acestor vremuri stranii şi dramatice, în care suntem puşi în situaţia de a privi – nietzschean vorbind – în abisuri: în abisurile proprii şi în abisurile lumii, în egală măsură. Ceea ce mai ieri sau alaltăieri ne‑ar fi apărut ca o aventură firească a spiritelor însingurate, a clarvăzătorilor, pustnicilor, călugărilor, sfinţilor şi poeţilor, în zilele de azi ni se înfăţişează ca o realitate greu de tăgăduit: suntem exilaţi în casele noastre, suntem izolaţi pentru nu se ştie cât timp şi – împotriva legii iubirii înscrise cu litere de aur în sfintele texte – suntem somaţi să ne înstrăinăm de aproapele nostru, reducându‑ne drastic drumurile, cercurile existenţiale. Exerciţiile spirituale se transformă pentru unii în realitate de zi cu zi. Oprindu‑te locului şi sustrăgându‑te astfel iureşului cotidianităţii, e limpede că te întorci cu faţa la tine şi te scrutezi cu încetinitorul pe tine însuţi în primul rând. Ce vezi acolo, în propriul abis? Ce discerni între experienţele, lecţiile, istoriile, poveştile şi evenimentele, de care ai avut parte? Cât pământ dinlăuntrul tău e întors şi urcat la cer? În urma unui travaliu sisific pentru unii, pentru alţii însă, firesc, precum apa şi aerul murdar şi sfânt… Privindu‑te pe tine însuţi, în realitate, se ştie, priveşti lumea şi, cu un dram de noroc, te apropii de profunzimile‑i altminteri ascunse, îţi încetineşti respiraţia, ritmurile şi începi să vezi cu adevărat. De altfel, e un exerciţiu firesc pentru solitarii cu stagii îndelungate la sorbonele convieţuirii cu ei înşişi, pentru scriitorii pursânge, cu o vocaţie puternică.

Ca niciodată, îndemnul brâncuşian de a privi până vezi îşi lasă ancorele în pământurile necunoscute ale realităţii şi te face să vezi cu o luminoasă claritate faptul că darul care este poezia, readusă – ce bucurie, ce miracol, ce binecuvântare! – inclusiv prin intermediul festivalurilor şi al lecturilor publice în centrul cetăţii – spuneam şi cu alte ocazii – ne reînvaţă să ne apropiem din alt unghi de convingerea filosofilor Antichităţii, conform căreia totul, absolut totul are suflet. Prin poezie – se ştie de când lumea – ne apropiem, în primul rând, de propriul suflet, apoi, firesc, de sufletul zbuciumat şi straniu al acestor timpuri. Neglijate alte dăţi în această eră a consumului excesiv şi a religiei confortului, trecute la capitolul „diversitate”, mijloc de divertisment sau relaxare, dispreţuite de unii politicieni aflaţi într‑o perpetuă campanie electorală, sau, pur şi simplu, trecute cu vederea ca şi cum n‑ar exista, în perioade de restrişte, artele, iată, sunt redescoperite, gustate, căutate şi transformate, puţin câte puţin, în scut magic, în mijloc de a rezista şi de a te salva. Prinşi în menghinele unei izolări impuse – Henri‑Marie Beyle, pre numele său literar Stendhal, vedea izolarea ca pe una dintre cele mai mari şi drastice pedepse –, recurgem la poezie ca la un exerciţiu de înseninare şi de reapropiere de noi înşine, ca la un colac de salvare, ca la un prilej de a ne bucura unii de alţii şi, în sfârşit, de a ne regăsi, ca la un pretext de a redescoperi umanitatea din noi înşine după ce trecem, spre uimirea noastră buimacă, prin succesive eliberări cathartice. Prin poezie învăţăm a iubi din alt unghi totul. Inclusiv izolarea, solitudinea, aerul ciudat de rarefiat şi, brusc, neverosimil de curat. Ne bucurăm de felul în care metaforele, comparaţiile, sinecdotele, anacoluturile şi alte figuri de stil, legându‑se miraculos şi alcătuind un sens, care odinioară ne scăpa, acum, în aceste luni stranii prin rarefierea şi densitatea lor, ne răscolesc rădăcinile sufletului, readucându‑le în matca echilibrului, a bunăstării şi abundenţei.

Ori de câte ori citesc poezie în public şi simt prin toţi porii cum ascultătorii se transformă, mă gândesc în ce fel să descriu lumina iscată în ochii unora, lacrima prelinsă din orbitele altora? Cum să prind în cuvinte vraja magică, incandescentă, ce ne cuprinde pe toţi laolaltă, departe de zgomotul, circul, vâltoarea nebunească de‑afară, aducându‑ne în albia liniştii şi a unui zbucium afund, colcăind de întrebări. Oare ne trăim viaţa ca la carte? Oare profităm din plin de acest dar fabulos, clipă de clipă, strălucind, precum spinările melodioase ale cârdurilor de delfini răsfăţate în razele soarelui marilor amiezi ale mărilor? Câţi dintre noi izbutesc să‑i prindă strălucirea, unicitatea, enigmele, aripa de un alb fără pată? Câţi dintre noi au forţa de îngenunchea în raza uimirii extatice de a fi viu, de a fi dezarmant, copleşitor de viu, aici, în timpul acestei treceri pe pământul, secundă de secundă, sfânt? Câţi dintre noi, martori lucizi, reduşi la tăcere, se reculeg în puterea de a vedea cu o claritate liniştită lucrurile cu adevărat importante? Peste nu puţine întrebări retorice se lasă liniştea cu feţele‑i toate întoarse spre armonie şi vraja ce lucrează neobosit pământurile nevăzute, legate prin intermediul poeziei de tot ce se vede, tot ce se aude şi tot ce se simte. Să lăsăm vraja poeziei să‑i întoarcă pe cei care o ascultă la ei înşişi, la lumina din forul lor lăuntric, şi să‑i ajute să redescopere că suntem, cu vorbele Regelui Solomon, „scântei divine”, a căror misiune pe acest pământ, înjugată lucrurilor de o nobilă simplitate, este de a lucra drojdia viului din noi. De a lucra lumina.

Cu gâturile sucite după neîntrecuţii întemeietori, omagiaţi, de astă dată, de cei 600 de poeţi invitaţi să participe la Săptămâna Internaţională de Poezie şi Artă Fluviul Miluo din China, visată, gândită, creată şi aşezată în paginile realităţii – măcinate de succesive crize pandemice – de admirabilii poeţi Jidi Majia, Gao Xing şi emeritul profesor universitar, traducătorul, eruditul şi romanistul Ding Chao. Îndemnul acestui triunghi elitist (care va dezveli în curând pe o alee tibetană a vârfurilor poeziei universale, aflată în proximitatea Templului Poeziei – alături de alte nouăsprezece lucrări ce reprezintă mari poeţi ai lumii – bustul lui Lucian Blaga, realizat de sculptorul Panaite Chifu), aşadar, chemarea de a ne întoarce cu faţa spre marile modele fondatoare capătă o rezonanţă vitală, mai cu seamă, în aceste vremuri de tristă pomină, când ne vedem puşi în situaţia de a ne lua la trântă cu Cerul, cu destinul, sau, cu vorbele de acum mai bine de două milenii ale poetului Qu Yuan – spicuite din invocaţia către Dong Jun, zeul soarelui –, în vreme ce „noaptea îşi pierde culoarea şi, iată, raza ta caldă apare”, noi „prindem a ne‑ntrece cu tunetul”.

Apele şi malurile râului Miluo sunt sfinţite de sângele fondatorului poeziei chineze Qu Yuan, care – format într‑o familie de aristocraţi şi având, ca favoritul Împăratului Augustus, şansa unei educaţii superioare – devine rapid, la circa 25 de ani, mâna dreaptă a Regelui Huai Wang. Cu toate că poetul deplângea – în cele 373 de versuri ale poemului Venit‑a vremea întristării – destinul său frânt („neîmplinit rămâne al meu superb destin”), legenda acestui exemplar serv al muzelor din perioada Statelor Combatante (475‑221 î.Hr.), construită pas cu pas, respirare de respirare, ne copleşeşte răstimp de circa două mii de ani, eliberându‑ne spre istmul bucuriei de a urmări şi de a aduna sensuri aşezate alături de alte înţelesuri, emanate de viaţa şi opera exemplare ale acestui mare poet dăruit lumii de ţara Chu şi devenit victimă a intrigilor iscate la curtea imperială – împărţită între cruciade, intrigi şi războaie – care a propus o seamă de reforme şi măsuri revoluţionare, căzând, în cele din urmă, în dizgraţie şi – aidoma altor poeţi din vârful piramidal al lumii ca, bunăoară, Ovidiu, Dante sau Puşkin – fiind îmbrâncit într‑un exil nemeritat. Marcat de atrocităţile exilului, refuzând să accepte înfrângerile ţării sale, iar apoi dispariţia ei, autorul celor nouă elegii şi ale celor nouă ode se aruncă în apele învolburate ale râului Miluo din preajma lacului Dongting şi pecetluieşte astfel o existenţă construită sub semnul erudiţiei, al înţelepciunii, al curajului şi al luptei pentru dreptate, pentru adevărurile şi valorile eterne. Consternaţi de gestul extrem al poetului – spune legenda –, pescarii s‑au dus pe malul râului Miluo, l‑au traversat în lung şi‑n lat în bărcile lor dragon, au cântat, s‑au rugat divinităţii şi au plâns, căutând îndelung trupul minunatului Qu Yuan. Negăsindu‑l nicăieri, oamenii acelor ape legendare au aruncat ouă şi orez lipicios în adâncurile lor, ca să îndepărteze peştii de rămăşiţele pământeşti ale cântăreţului deificat. Emoţionantă şi exemplară rămâne a fi sărbătorirea anuală, în data de cinci a lunii a cincea, a zilei stingerii acestui poet declarat, în 1953, de Consiliul Mondial al Păcii, una dintre cele mai strălucitoare vârfuri ale literaturii universale. De mai bine de două mii de ani chinezii îmbarcaţi în corăbii‑dragon se roagă, în continuare, pentru spiritul călăuzitor al poetului‑patriot Qu Yuan, caută neostenit în apele ţării lor trupul neînsufleţit al celui care s‑a înzidit de viu în destinul poporului său şi, negăsindu‑l, aruncă în fluvii – da, ca acum două milenii – orez lipicios înfăşurat în frunze de bambus pentru peşti, sperând că astfel îndepărtează animalele apelor de corpul sfânt al poetului. În memoria mea afectivă şi culturală acest ritual sublim – pecete a măreţiei unui popor cu o străveche cvilizaţie – face simetrie cu rugămintea imperioasă a lui Nicolae Iorga, adresată restauratorilor unei biserici din Bucovina, de a acoperi aurele sfinţilor cu un negru intens în semn de doliu purtat pentru Mihai Eminescu – poetul naţional al ţării mele, fondatorul limbii române moderne, unul dintre stâlpii şi artizanii unirii principatelor româneşti.

„Dacă voi rămâne neîntinat/ Târât departe‑n exil, teamă nu‑mi va fi” scrie poetul Qu Yuan pe malurile râului Miluo, considerat originea poeziei chineze (Nouă elegii). Pulverizarea spaimei simţite, în chip firesc, în exil e condiţionată de păstrarea curăţeniei sufleteşti de acest poet înlăturat cu brutalitate din ipostaza de sfetnic imperial favorit. Lacrimile acestui demn urmaş al lui Confucius se transformă sub ochii noştri în stâncă de marmoră. Să ne străduim să rămânem, aşadar, neîntinaţi în acest „vârtej barbar” ce tinde să ne înghită, „vârtej” ce‑şi pune, mereu, alte măşti viclene – „Alte măşti, aceeaşi piesă,/ Alte guri, aceeaşi gamă” – care, în esenţă, sunt pururi aceleaşi; e suficient să recitim Glossa eminesciană, pentru a ne convinge încă o dată de acest adevăr. Să lăsăm – noi, privilegiaţii, aleşii de a exprima ceea ce şi alţii văd, aud şi simt, văzătorii cu ochii sufletului şi ai inimii –, să aşteptăm ca vraja poeziei să ne întoarcă cu faţa la noi înşine, recurgând la forţa ei – a reginei artelor – ca la un scut, ca la melodioasele zale. Ca la un sfetnic. Să înaintăm prin infern, aidoma lui Orfeu, cântând şi întorcându‑ne, din timp în timp, privirile înapoi. Spre trecutul de neegalat.

Eseu scris pentru Săptămâna Internaţională de Poezie şi Artă Fluviul Miluo din China
■ Poet, romancier, eseist şi editor

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest