Contemporanul » Eseu - Publicistică » O avanpremieră lirică

O avanpremieră lirică

Menţinându‑se în sfera intensităţii spirituale privilegiate, lumina aglutinează îndepărtate valenţe genezice şi intime revelaţii identitare în limitele compacte ale unui poem…

Prezenţă caldă şi rafinată, Persida Rugu generează invariabil sentimentul descoperirii unei entităţi în care subtilitatea intelectuală, profunzimea culturală, acuitatea intuiţiei şi stăruinţa estetică se combină obsesiv într‑o personalitate marcată până la nivel celular de creaţia sa, de instinctul impecabil al poeziei, pe care o slujeşte şi rafinează de mai bine de patru decenii. După debutul în paginile revistei timişorene Orizont (1983), autoarea a perfecţionat sistematic un exerciţiu liric ridicat la rangul de principiu existenţial, oglindit în fiecare dintre cele zece volume de poezie apărute în trena primei întrupări editoriale, Desculţă în iubire.

Apărut în 1990, la Editura Dacia, acest prim volum a fost acompaniat de concentrata viziune critică a regretatului Petru Poantă, care observa că Persida Rugu „practică cu dexteritate asintazismul şi eliptismul, apropiindu‑se adeseori de sugestivitatea, eleganţa şi spiritul de fineţe al haiku‑ului”. Dacă substanţa simbolică şi dinamica interioară a poeziei Persidei Rugu înregistrează ulterior anamorfoze fascinante, ce oglindesc şi transfigurează fiecare etapă a împlinirii de sine a unui spirit superior, condiţionat de provocarea metamorfozelor mereu proaspete din propria sa creaţie, afinitatea pentru exprimarea eliptică şi sublimarea aforistică a ideii marchează, sub aspect stilistic, o artă poetică bine articulată, capabilă să asigure un continuum subtil între sensibilitatea care‑şi reclamă un spaţiu vital de expresie şi Poezie.

Aşezat programatic în siajul jocului cu nuanţele memoriei, inspirat de reflecţia romanescă a lui Pascal Quignard invocată în motto, şi construit pe geometria regulată a celor patru momente ale zilei (răsărit – amiază – amurg – întunecare), volumul Poeme pe zimţii vântului se configurează, sub aspect compoziţional, ca o construcţie lirică de esenţă cuaternară, dotată cu o impresionantă încărcătură simbolică, foarte pregnantă ideatic, în care senzorialitatea acută a peisajului spiritual beneficiază atât de sensibilitatea artistică imanentă a Persidei Rugu, cât şi de luciditatea ei intelectuală, cultivată cu obstinaţie şi transformată în reflex estetizant.

Albatrosul din zori, actul prim al acestei incursiuni lirice temporizate, se deschide sub semnul augural al luminii, reconfirmând, dacă mai era nevoie, predilecţia poetei pentru regimul plurivalent al acesteia, începând cu imaginarul cromatic şi terminând cu încărcătura spirituală. Evident, cea din urmă accepţiune domină fără drept de apel în poemul Aripa jerfei, din care se poate decupa un crez care a permeat constant fiecare dintre volumele Persidei Rugu: „E arderea luminii sacre/ în noi în voi în univers/ şi curge ruga dinspre lacre/ şi totul se transformă‑n vers”. Învestită sacral, conjuncţia luminii cu programul liric al unui mesianism cu extensie universală accentuează pozitivitatea creatoare înscrisă în logica internă a Poeziei, în care totul face sens şi nimic nu se pierde. Mai mult decât atât, într‑un alt text al acestei secţiuni prime, intitulat Zodie, lumina se converteşte în epicentrul unei extruziuni imaginare copleşitoare, în care clarobscurul tablourilor se dovedeşte a fi doar un afluent al bogăţiei metaforic‑sinestezice generate de Cuvânt şi de spiritul emblematicului Lucian Blaga, căruia îi este închinată poezia.

O cu totul altă gamă cromatică etalează poemul intitulat Alchimie cotidiană, dezvoltare ludică în care Cosmosul se recompune urmând o logică descendentă, dublată de un vector originat în exterioritatea cea mai îndepărtată („E soarele sidef”) şi orientat către intimitatea celulară: „şi de rubin sunt stropii goi/ din sângele ce arde‑n vine/ când perle curg din ochi şuvoi”.

Menţinându‑se în sfera intensităţii spirituale privilegiate, lumina aglutinează îndepărtate valenţe genezice şi intime revelaţii identitare în limitele compacte ale unui poem precum Aritmie, reamintindu‑ne astfel că, dintotdeauna, experimentele poeziei au însemnat pentru Persida Rugu tot atâtea căutări de sine. Această arheologie lirică hibridă ancorează profund în straturile memoriei şi evită măiestrit căderea în melancolie, chiar şi atunci când ea înregistrează trecerea, angrenând un mecanism compensativ elevat, elocvent transcris în Singurătatea e‑o nălucă.

Pivotul soteriologic al volumului ţine de o credinţă nezdruncinată, transpusă în cuceritoare naraţiuni lirice, rostuite ritualic în jurul unor incantaţii tulburătoare, precum „copilul desăvârşeşte tăcerea” din În oglinzile inimii. De‑a lungul tuturor versurilor, copilul ocupă întotdeauna centrul afectiv, eminamente pozitiv, reflex al unei tandreţi spirituale rafinate. În acelaşi regim, în poemul intitulat Hieroglife lumina se deschide înspre o serializare plurală, impregnată de simbolismul christic.

Contemplat în Poeme pe zimţii vântului (1), miracolul poeziei, al forţei metamorfice de care dispun cuvintele reverberează subtil ca justificare supremă a stăruinţei lirice: „Literele au căzut din poem/ formând un alt/ poem”. În viziunea Persidei Rugu, poemele sunt entităţi organice, independente, dotate, fiecare, cu un destin particular. Un pas mai departe, Cuvântul devine protagonistul unei pseudomitologii eroice, grefate invariabil în destinul poetului. Locuirea de către cuvinte şi în cuvinte defineşte orizontul spiritual‑afectiv şi programatic al Poemelor pe zimţii vântului, cea de a doua formulă fiind impecabil transcrisă într‑o serie descendent‑esoterică: „Locuiesc în cuvintele tale/ […] locuiesc în silabele tale…” (Cântec de curcubeu).

În Amiaza rinocerilor, ionesciana secvenţă secundă a volumului, o Sinestezie acutizată, violent manifestată anunţă intensificarea regimului imaginar şi a trăirilor încorporate tranzitiv în ţesătura cuvintelor. Agonală şi pregnantă senzorial, poezia acestui moment se distanţează de seninătatea zorilor şi de încrederea în forţa cuvântului, după cum ne demonstrează primele versuri din poemul Tristeţea îngerilor: „Străzile sunt pline de ecouri/ cauţi omul şi‑i găseşti umbra/ cuvintele devin zgură şi fum/ în tainiţa lor se iscă păsări de pradă”.

Odată cu poemele acestui ciclu, intrăm în regimul cotidianului, al citadinului şi al timpului profan, dezagregant şi destructiv în raport cu memoria. Neconcesivă, coregrafia lor cinematografică din Kilometrul 0 pare îmblânzită mai întâi de sugestia clasică a visului, inserat în final, şi redirecţionată înspre efervescenţa existenţială a maturităţii, transcrisă în imagini opulente în poemul consecutiv, intitulat Cântecul naşterii. Însă o fină condiţionare orfică transformă aici „pocalul de lumină” în „pocal de trup/ însămânţând pământul deceniilor/ târzii”, în materialitate marcată thanatic.

Regimul luminii din volum se schimbă odată cu intrarea în zodia amiezii, spectrul ei fiind definit acum de intensitate, arşiţă, ardere şi trecere. Dedicat lui Eugen Ionescu, poemul Printre rinocerii amiezei reconstituie liric axul dramatic referenţial al miezului zilei, trimiţând subtil înspre Lethe, celălalt versant al memoriei invocate în motto‑ul volumului: „uitarea cerşeşte uitare/ semnele vorbesc în limbi necunoscute/ oamenii sunt umbre fără de nume”.

Această translaţie nu înseamnă că uitarea s‑a instaurat suverană în spaţiul liric, din moment ce – ne atenţionează Persida Rugu în Din lucarnele memoriei – „griul e culoarea veştedă a speranţei”, iar, în athanorul cuvântului, „celelalte nuanţe (te) vor urma”. Din sfera mai îngăduitoare a celorlalte nuanţe se desprind două tablouri lirice aparte, Amintire cu mama şi Pleoape de toamnă, ultimul consacrat unui Cluj „inundat de o dulce/ sacră lumină”, în care amintirea, iubirea şi împăcarea cu destinul se conjugă. Avem aici, de fapt, aceeaşi tipologie a luminii spiritualizate, pe care poeta o invocă în rugăciunea celei de‑a treia încarnări din Poemele pe zimţii vântului: „Înveleşte‑i, Doamne, pe oameni în lumină”.

Lumina şi memoria/ uitarea îşi redimensionează dinamica în Frunza de jad a înserării, cel de‑al treilea act al volumului. Învestit relaţional în Puntea de lumină, care „îţi poartă paşii/ între inima mea şi lacrima lunii”, amurgul îşi conservă condiţia de perimetru intermediar şi într‑un poem sugestiv intitulat Între două galaxii, „între” fiind cheia fundamentală a discursului liric. Explicită în opţiunile din Pecetea anotimpului, ea deschide potenţial şi rememorarea lirică a bunicului şi, implicit, a propriilor rădăcini, din Cântec solar, poem a cărui simbolistică thanatică trimite înspre arealul soarelui negru, la fel cum poate genera o cheie de lectură pentru elipticul poem E seară: „E seară/ lumina curge înlăuntrul lucrurilor/ temerară retragere a tainei/ în faţa altei taine/ acolo gestează tăceri/ din care se iscă/ umbra lichefiată a/ cuvintelor de mâine/ e seară”. Aceeaşi logică internă activează scenariul cu miză resurecţionară din Scrisoare către fratele meu.

O înţelepciune calmă guvernează multe dintre poemele înserării, reflex al unei maturităţi spiritualizate. Pivotul ideal al acestei înţelepciuni rămâne cuvântul scris, poematic, beneficiar al luminii şi al memoriei.

Pietrele nopţilor însângerate adună ecourile lirice ale umbrei şi uitării, oponenţi implacabili într‑un agón de o senzorialitate cruntă, somatizantă. Absenţa, angoasa, trecerea, tăcerea, somnul şi întunericul domină regimul imaginar al acestui Anotimp necunoscut. Un intermezzo consolator se strecoară în Copilărie cu îngeri, recuperare fabuloasă a unei mitologii infantile populate cu fiinţe celeste. Decantată spiritual, „foamea de îngeri” intră în ritualul resurecţionar imaginat în poemul Naştere perpetuă.

Rafinată, instinctivă şi imperativ existenţială, poezia Persidei Rugu mizează pe un instrumentar stilistic impecabil, graţie căruia jocul sofisticat al mitologizărilor contrastive, somptuozitatea universului simbolic, amplitudinea cognitivă şi certitudinea spirituală funcţionează întotdeauna simbiotic şi autoreflexiv.

Constantina Raveca Buleu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest